„Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc,/
Şi primăvara jale ne aduce / Şi plânge iarăşi neamul românesc./
Noi n-avem nici un drept la fericire/ Mereu în casă moare cineva.”
(Adrian Păunescu)
Câtă durere conțin aceste tulburătoare versuri ale marelui poet român cu rădăcini basarabene A. Păunescu, scrise după a doua „eliberare” sovietică din a. 1944, el singur fiind victimă a acestei „eliberări”. Se creează impresia că în vocabularul rușilor nu există cuvântul „ocupație” ci doar „eliberare”. Au tot „eliberat” popoarele vecine până s-au lățit peste a 6-a parte a Globului Pământesc. Dacă ar fi adus prosperitate, pace, bunăstare, mai treacă-meargă, dar peste tot unde au călcat au adus doar mizerie (materială, morală, spirituală), beție, satanism, crucea fiind pentru ei doar un stâlp de hotar.
Să facem un scurt excurs istoric în această perioadă de „înfrățire” cu rușii. În anul 1656, după ce Rada de la Pereiaslav a hotărât unirea Ucrainei cu Rusia, ţarul Alexei Mihailovici Romanov încheie un tratat secret cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În document se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra Bugeacului. În el se puteau citi următoarele: „…teritoriile şi cetăţile, pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recîştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria” (Gheorghe I. Brătianu, Basarabia, drepturi naţionale şi istorice, Bucureşti, 1995, p. 10). Acest tratat însă a rămas doar o declaraţie de intenţii, renunţându-se (deocamdată!) la preconizata alianţă antiotomană cu Moldova. Luând în considerare experiența amară de după 1812 noi, basarabenii, nu suntem siguri că am fi rezistat unei „eliberări atât de lungi”. Ceva mai târziu și domnitorii Moldovei D. Cantemir și al Munteniei C. Brâncoveanu au căzut în plasa acestor „fraţi întru credinţă eliberatori”. „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa…” (N. Iorga. Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţerile noastre, II+XXXIII, 1910, pp. 126-127).
De fapt, ţarul rus nici nu a avut de gând să-şi respecte angajamentele asumate. În contestatul „Testament al lui Petru I” au fost dezvăluite destul de bine adevăratele scopuri ale ruşilor vizavi de popoarele creştine aflate sub dominaţia otomană. Ruşinoasa înfrângere de la Stănileşti l-a făcut pe ţarul rus să renunţe temporar la proiectele sale geopolitice în această regiune, iar Moldova a mai pierdut încă o cetate de o importanţă strategică – cea a Hotinului, aflată în nordul ţării. După Campania de la Prut a lui Petru I, armatele ruse încă de douăsprezece ori au folosit teritoriul Ţărilor Româneşti în calitate de teatru al operaţiunilor militare împotriva Turciei Otomane. Aceste campanii au spulberat definitiv iluziile românilor şi ale celorlalte popoare balcanice legate de rolul „eliberator” al Rusiei. Ulterior rușii au tot „eliberat” rând pe rând teritorii precum Crimeea (1783), teritoriul până la Nistru (1792), Nistrul fiind declarant „hotar pe vecie” între imperiile rus și otoman. Doar că această „vecie” a ținut doar 20 de ani. La 1812 hotarul este mutat pe Prut, dorința rușilor fiind pe Siret.
Fiind „eliberată” la 1812 de sub jugul islamic turcesc Basatabia a nimerit într-un jug mult mai satanic al rușilor creștini. Timp de 300 de ani turcii își luau haraciul însă nu se atingeau de credință, de limbă. Nici după 300 de ani de robie otomană românii din cele două principate – Muntenia și Moldova, nu vorbeau turcește, nu se închinau lui Alah. „Nu voi lăsa românilor decât ochi ca să plângă!”, spunea „eliberatorul” principal, generalul M. Kutuzov. K. Marx declara la 1883: „…Ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile…Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei n-avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ura”. Izgonirea limbii române din biserică a avut nu numai efectul rusificării românilor basarabeni, ci şi marginalizarea lor, prefăcându-i în „…cei mai ignoranţi într-o ţară de ignoranţi”. Rugăciunile spuse în altă limbă nu ajungeau la inima basarabeanului, nu-i întăreau credinţa în Dumnezeu, fapt ce l-a făcut vulnerabil în faţa diferitelor curente sectare. Nici chiar turcii nu înţelegeau ura cu care acţionau ruşii față de „frații de credință”.
Scurta perioadă 1918-1940 a fost ca o gură de aer pentru Basarabia pentru ași vindeca rănile provocate de îmbrățișarea „eliberatoare” a ursului estic. La 28 iunie 1940 Basarabia este din nou ruptă de la trupul mamei și dusă în surghiunul siberian pentru 50 de ani înainte. „Din nefericire însă, visul abia împlinit / Tot ca visul cel de-o clipă, repede s-a risipit…/ Două dintre copiliţe, tam-nisam şi fără vină, / Basarabia cea blondă şi cu dulcea Bucovină, / Rupte iarăşi, cu cruzime, din fruntariile Ţării, / Iau toiagul pribegiei, şi-al tăcerii, şi-al uitării”, scrie cu durere în suflet Ion Filipoiu (Golgota poporului român). Cu venirea ocupanților (care eliberatori. Eliberatorii vin eliberează și se duc, lăsându-i pe cei eliberați să-și facă soarta) sovietic iadul se instaurase în Basarabia: arestări în masă, deportări în Siberia, lichidarea frunții acestei așchii de popor român.
Pseudoistoricii proruși din Basarabia s-au axat doar pe descrierea „marelui război pentru apărarea patriei”, început la 22 iunie 1941 și nu vorbesc nimic despre faptul că al Doilea război Mondial a fost declanșat la 1 septembrie 1939, când Germania național-socialistă și Rusia socialistă sovietică au împărțit Polonia. Că a urmat o serie de războaie de ocupație mai mici: nemții în vestul, rușii – în estul Europei, cotropind (cer iertare, „eliberând”) rând pe rând Finlanda, Țările Baltice, Basarabia, cu care se afla în stare de război. La 22 iunie 1941 pentru aceste țări, provincii, ocupate începuse un război de adevărată eliberare a teritoriilor ocupate un an mai înainte, care a pus capăt genocidului.
A doua „eliberare” sovietică de la 24 august 1944 a fost și mai strașnică decât prima (din cauza timpului scurt 1940-1941 nu reușiseră să-și îndeplinească planurile diabolice. La momentul intrării trupelor sovietice pe teritoriul Basarabiei în 1944 din Basarabia au emigrat în România peste 700000 de oameni, în mare parte intelectuali, cei mai buni gospodari. Cei care au mai rămas ulterior au fost arestați și aruncați în închisorile staliniste, lichidați în groaznica foamete organizată din 1946-1947 (peste 300000 de vieți omenești!) când s-a ajuns și la cazuri de canibalism, deportați în trei valuri în gulagurile staliniste. Sute de biserici și mănăstiri au fost distruse, închise, transformate în grajduri și cluburi de către „eliberatori” și cozile de topor – bunicii lui Dadon și ai găștii lui, care astăzi se dau drept mari creștini. Cum pot fi uitate astfel de grozăvii?
Priveam deunăzi la unul din multiplele posturi ale lui Dadon NTV o emisiune dedicată „eliberării RSSM de sub jugul fascist” la 23-24 august 1944. Invitații erau V. Gaiciuc, generalul de paie cunoscut prin nihilismul său și ura față de rădăcini, și „istoricul” B. Shapovalov născut pe aceste pământuri. „Este de datoria noastră să păstrăm memoria eliberatorilor”, ne luminează pe noi, cei nemulțumiți, acest velicorus șovin. „Treceam deunăzi la Stoianovca pe lângă cimitirul numit al eroilor români. Ce fel de eroi când ei ne-au atacat?”, a continuat acest șovin rus. B. Shapovalov. Da, în optica sa bolnavă de velicorus eroi pot fi doar ruși! Iar acești bravi ostași români căzuți în luptă pentru eliberarea Basarabiei (adevărată eliberare, fiindcă această provincie a făcut parte dintotdeauna din trupul bătrânei Moldove până a fost sfârtecată de ursul estic), ocupată un an înainte de hoardele sovietice, nu pot fi eroi. Și astfel de tipi își pot expune liber aberațiile la televiziunile lor, fără teamă de a răspunde pentru ele. Moderatoarea emisiunii, o șovină rusoaică, o făcea pe informata: „Am răsfoit telegramele lui Antonescu și Hitler…(De după octombrie 1940 când, încolțită din toate părțile – URSS, Ungaria și Bulgaria, a fost nevoită să intre în alianță cu Hitler. Stalin făcuse acest lucru oficial la 23 august 1939, dar neoficial, cu mult înainte – de prin a. 1933, după venirea lui Hitler la putere în Germania). Dar despre telegramele lui Stalin și Hitler, Molotov și Ribbentrop din perioada 1935-1941, prin care reîmpărțeau Europa, de ce nu spun nimic? Mai îndruga respectivul pseudoistoric că conducerea RSSM, aflată în spatele frontului, venea în spatele frontului și practic de la 24 august 1944 a preluat administrarea: refacerea colhozurilor (minciuni, până în a. 1947 în Basarabia practic nu exista nici un kolhoz). Dar nici un cuvânt câți băștinași făceau parte din această administrație? Întreaga conducere de vârf era formată din ruși, evrei și ucraineni aduși de peste Nistru. Doar la nivelul II și III mai puteau fi întâlniți băștinași, dar și aceștia doar cozi de topor.
Să ne întrebăm ce o să sărbătorească Dadon și gașca lui astăzi, 24 august 2020? A alergat de la Moscova sau de pe unde s-o fi aflat cu adevărat să reușească la serbarea a „75 de ani de la marea victorie asupra fascismului (care, din cauza COVID-ului nu a reușit s-o sărbătorească în primăvară!) și 76 de ani de la eliberarea Moldovei de sub jugul cotropitorilor fasciști”, să sărbătorească un dezastru. Iată ce spune despre această victorie unul dintre cei care au contribuit enorm la înfrângerea nazismului, mareșalul I. S. Konev: „Victoria noastră stalinistă este un dezastru la nivel național. Este zi de doliu a poporului sovietic pentru numărul foarte mare al celor uciși. Acestea sunt râuri de lacrimi și o mare de sânge. Milioane de persoane cu dizabilități. Milioane de copii orfani și bătrâni neputincioși. Acestea sunt milioane de destine distorsionate, familii eșuate, copii nenăscuți. Milioane de patrioți ai Patriei torturate până la moarte în lagărele fasciste, apoi în lagărele sovietice…46,25 milioane au fost răniți; 775 de mii de soldați s-au întors acasă cu cranii distruse; 155 de mii de soldați cu un singur ochi; 54 de mii de orbi; 501342 de soldați cu fețe desfigurate; 157565 cu gâturile strâmbe; 444046 cu stomacurile sfâșiate; 143241 cu coloanele vertebrale rănite; 630259 cu răni în zona pelvină; 28648 cu organele genitale distruse; peste 3 milioane – cu o singură mână; 1 milion 10 mii – fără ambele mâini; 3 milioane 255 mii – fără un singur picior; 1 milion 121 mii – fără ambele picioare; 418905 – cu brațele și picioarele parțial sfâșiate; 85942 – așa-numiții „samovare”, fără brațe și fără picioare… Ce porecle nevrednice în viața de zi cu zi după război au fost date tuturor invalizilor! Mai ales în serviciile sociale și instituțiile medicale. Invalizii cu nervii sfâșiați și un psihic tulburat nu erau bineveniți acolo. De la tribune, oratorii strigă că oamenii nu vor uita de faptele fiilor lor, iar în aceste instituții, foștii apărători ai patriei: cu fețele desfigurate sunt porecliți „quazimozi” („Hei, Nina, a venit quazimoda ta!” – fără rușine strigau mătușile de la personal); cu un ochi – „kambala”; invalizii cu coloana vertebrală deteriorată – „paralitici”; oamenii fără un picior cu cârje erau numiți „canguri”; pe cei fără mâini îi numeau „fără aripi”, iar cei fără picioare pe cărucioarele făcute artizanal – „scuteri”; celor, ale căror membre erau parțial sfâșiate, li s-a dat porecla de „țestoase”. Nu-mi pot imagina atâta tembelism!” spunea cu durere în suflet mareșalul I. S. Konev (Din povestirea „Выстраданная победа (Victorie chinuită)” https://postivka.blogspot.com/2019/05/voina.html?m=1.
În vara anului 1949, Moscova a început să se pregătească pentru celebrarea jubileului liderului adorat I. V. Stalin. Capitala aștepta oaspeți din străinătate: curățare, spălare. „Și iată că acești soldați din primă linie – în cârje, scaune cu rotile, târâtoare, tot felul de „țestoase” – aceste „râsuri”, au organizat o demonstrație în fața Kremlinului. Liderului popoarelor nu i-a plăcut grozav, dând ordinul: „A curăța Moscova de gunoaie”. A început o incursiune în masă asupra invalizilor, care „stricau vederea capitalei”. Vânându-i ca pe niște câini vagabonzi, organele de ordine, trupe de escortare, activiști de partid și fără de partid, în câteva zile, i-au prins pe străzi, piețe, gări și chiar la cimitire pe toți, scoțându-i din Moscova jubiliară, aruncându-i la groapa de gunoi a istoriei pe adevărații apărători ai acestei Moscove festive. Și soldații exilați ai armatei învingătoare au început să moară. A fost o moarte rapidă: nu din cauza rănilor, ci din cauza obidei cu o întrebare izbucnită scrâșnind printre dinți: „De ce, tovarășe Stalin?”. Așa că au rezolvat cu înțelepciune și cu ușurință problema aparent insolvabilă cu războinicii învingători care și-au vărsat sângele „Pentru Patrie! Pentru Stalin!”. Ce să mai vorbim! Liderul nostru a făcut aceste lucruri cu măiestrie. Aici a fost foarte hotărâtor – a expulzat chiar națiuni întregi…”, a încheiat cu amărăciune vestitul conducător de oști I. Konev.
Și atunci să ne întrebăm: ce anume cu atâta insistență dorește să sărbătorească în această zi acest nesimțit, trădător kremlinez Dadon pentru ai face pe plac stăpânului Putin?
———————————-
Valeriu DULGHERU
Chișinău, 24 august 2020