Neapărat
Ea cînd a căpătat o boală grea,
El i-a cerut divorțul și-a plecat.
Chipu-i părea un steag îndoliat.
Cerul din ochi nu avea nici o stea.
Să cînte, fără glas, nu mai putea.
Fiu-și strîngea la piept pe înserat.
Pîine îi era propriul oftat,
Apă îi era lacrima ce-o bea.
Și-așa mai mult murea decît trăia,
Dar cu Iisus fiind neîncetat,
El a cuprins-o și s-a vindecat.
Și de atunci îi spune pururea:
„Tu, Aurică, suflet minunat,
Ai înviat pentru Credința ta.
De-acum pe toți învață a-i ierta
Și te vei mîntui neapărat!”.
2 noiembrie 2019
***
Suntem în goană prin vremelnicie.
S-aduni averi ajuns-a Ideal!,
Dar mîine Dumnezeu ne va prescrie
Cancer, infarct și ictus cerebral.
Pentru păcatul nostru avem parte
De răsplătirea Tatălui ceresc.
Omul de-aici ori omul de departe,–
Toți de ceva cumplit acum bolesc.
Suntem ai iadului ce ne iubește.
Nu vrem nici s-auzim de Dumnezeu
Și-atunci cînd vestea tristă ne lovește
Strigăm deodată: ” Doamne, de ce eu?
Că nu-s femeia cea mai păcătoasă,
Că-s alții cei care Te răstignesc,
Că iubesc lumea asta prea frumoasă,
Că am copii și trebuie să-i cresc”…
Și catastiful nu se mai termină
Și doar de pocăință nu e loc,
Și sufletul tot omului se-nchină,
Încrezător în bani și în noroc!
Așa cădem, ca frunza, fiecare.
Și-n strai de nuntă coborîm sub deal,
Răpuși de trei năpaste orbitoare:
Cancer, infarct și ictus cerebral.
Răpuși de ce-a vrut Dumnezeu în noapte
Sau prin Credință înviați din morți,
Ca să cunoască neamurile toate
Că-n mîna Lui sunt ale noastre sorți!
2 noiembrie 2019
Cîntec de orb
În ochii tăi e vremea fără vreme.
Pe gura ta e-un strigăt sigilat.
Azi nimeni nu te cîntă în poeme,
Suflet al Dragostei, de toți uitat.
Ca tine nu cuprinde nici o floare.
Ca tine nu alină nici un vînt.
Ca tine nici Tăcerea nu tresare
Cînd bat în geamul tău cu un cuvînt.
Femeie, doar de îngeri sărutată,
Femeie, ce visezi la cel plecat
În lumea ce se cheamă: Niciodată,
Plină de-al desfătărilor păcat.
Ca tine singură nici luna nu e.
Ca tine nu-i frumoasă nici o zi.
Eu te iubesc! Eu, orbul vrînd să-ți spuie
Că mîngîiat de tine pot privy
Cerul înalt, podgoria întreagă,
Numai de n-aș fi izgonit în zori,
Cînd te îmbraci într-o tristețe largă
Și fugi din mine, printre călători!
1 noiembrie 2019
Ilie Stratulat
Încă un om smerit merge la Domnul.
–Primește-l, Tată!
Vine din lumea asta
Întinată.
S-a străduit din răsputeri să fie
Numai ca Tine.
Scuipatu-l-au
Mai rău ca pe jivine.
Era luminător în neagra noapte
Pentru oricine.
În odăița lui vorbea
Cu reci suspine.
Din toate cartea i-a fost mai presus!,–-
Întreg, nu parte!
Deaceea la-ntîlnirea cu Iisus
Și-a luat o carte!
1 noiembrie 2019
***
A mai tăcut o liră-n Univers,
Dar n-a tăcut de tot, cîntînd în alții.
Se-aude-un flaut, cerne-ntregi Carpații
Și-o pensulă pictează-un cer imens.
Cuvîntul scris și nins de la amvon,
Psalmul cel lin, divina zugrăvire,–
Se împletesc într-un monah subțire,
Întemnițat de cei urcați pe tron!
El binecuvîntează pe călău,
El nu știe ce-nseamnă-mpotrivirea.
Pe inima-i scrie: „Milostivirea
Și Dragostea preschimbă orice rău”.
El omului spune, blajin, mereu
Că glasul conștiinței ce-n noi strigă
Este chiar Dumnezeu, e Dumnezeu!,
Pe care glas căința o să-l stingă.
El predică, și inima pustie
Soarbe din Apa-i Vie, strop cu strop.
Și Totul amiroase-a Veșnicie
Și-a Sfîntu-Arsenie de la Prislop!
A.C.
C-o fată ieri m-am întîlnit pe stradă.
Ningea, și eu i-am spus, îndrăgostit:
„Vă mulțumesc că scrieți pe zăpadă”,
Iar fata mi-a răspuns, printr-o ocheadă:
„Și eu vă mulțumesc că m-ați citit”.
Cîntînd, mi-a întins mîna ei fierbinte
Și-am sărutat-o pe obraji, uimit.
Ardea în focul Dragostei preasfinte
Și-al ei surîs era așa cuminte!,
Iar sufletul–o Carte de citit!
Și-am început să-l sorb, filă cu filă.
Pierzîndu-mă, în el am regăsit
Copilul de cîndva și o copilă
Care-au fugit de-acasă, fără milă,
Și-mbrățișați, o viață s-au citit!
29 octombrie 2019
***
Mamă, aici, unde mă tîngui eu,
Cu frunze ninge, de n-ai un’ te-ascunde.
Te tot întreb de ninge-n Cer mereu,
Dar nici tăcerea ta nu-mi mai răspunde.
Mamă, aici, unde mă-nnegur eu,
S-a stins ultimul licăr de Credință.
Te tot întreb de ninge-n Cer mereu,
Dar lipsa de răspuns mi-i Suferință.
Și-atuncea ies la drum ca un cocor,
Uitat de-ai săi, înstrăinat de lume
Și-ncep să plîng și-ajung în zori izvor
De dor de Tine nins pînă în nume.
Un dor ce l-am știut și l-am cîntat,
De care am bolit întotdeauna,
Un dor de Cerul care mi te-a luat,
Noaptea să-i luminezi, fiindu-i Luna!
***
La poarta Inimii bate o fată.
C-o floare bate, abia auzit.
Nimenea nu-i deschide niciodată
Și fata bate ani la nesfîrșit.
Se-așează-apoi pe-o bancă, lîngă poartă
Și chipul ei ia forma unui schit,
În care intră Dumnezeu smerit
Să-i lase un sărut ceresc în soartă.
Și să-i șoptească: „Sora mea cea bună,
Te-am auzit bătînd și-ți dau Cunună!”.
Sprijinită de-un gînd
(Pentru Tania Chiriță)
O Poezie sprijinită de-un copac
Este Femeia.
O bucurie, bucurînd pe alții
În ascuns.
Noapte cu îngeri îi dorește vîntul,
Cel care-a-mbrățișat întreg pămîntul
Și-acum în fața dînsei a ajuns.
O Poezie sprijinită de văzduh
Este Femeia.
O preatăcere, cuvîntînd pe alții,
Fără glas.
Ziuă cu taine îi dorește mierla
Și-i lasă-n palme liniștea ei, Perla
Neprețuită ce i-a mai rămas.
O Poezie sprijinită de un gînd
Este Femeia.
O preauimire, îmbiind pe alții
La mirări.
Din gura ei zbor ceruri călătoare,
Are-un răspuns la orice întrebare
Și-n inimă cătîndu-i căprioare
Pun veșnic tot mai multe întrebări!
***
De-avem suferință,
De-avem neputință
Și tăgăduință,
Și nesăbuință,
Dar avem Credință–
Avem BIRUINȚĂ!
De-avem neștiință
Și nechibzuință,
Și ne-ngăduință,
Și nedăruință,
Dar avem Silință,–
Avem BIRUINȚĂ!
De-avem negrijință
Și neiscusință,
Și obișnuință,
Și pecetluință,
Dar avem Voință,–
Avem BIRUINȚĂ!
De-avem nepriință
Și necuviință,
Și nesocotință,
Și păcătuință,
Dar avem Căință,–
Avem BIRUINȚĂ!
27 octombrie 2019
––––––––––-
Traian VASILCĂU
Chișinău, Republica Moldova
Am intrat cu teamă să citesc dar…am uitat să ies. Îmi erau mâinile pline de daruri,mă îmbogătisem. Îmi fusese foame de cuvinte vii ,am mâncat și am plecat doar pentru o vreme, cu sufletul plin.