Învățământul românesc sălăjean în ,,Epoca școlilor naționale” (1848-1868)
-partea I-
Evenimentele din anii 1848-49 au avut ca rezultat, printre altele, desființarea iobăgiei, lucru ce a făcut posibilă trecerea la o nouă etapă în istoria școlilor românești. Învățământul din această perioadă fiind un învățământ confesional trebuie privit din perspectiva celor două mari confesiuni care cuprindeau populația românească de pe aceste meleaguri: confesiunea greco-catolică și confesiunea ortodoxă. Datorită hotărârii Sinodului de la Alba Iulia din 7 oct. 1698 ce a decis unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, în anii care au urmat tot mai multe comunități fac acest pas. În Sălaj majoritatea au trecut la unire dar au existat și localități care au rămas tot timpul ortodoxe precum și unele care au ocilat între cele două religii în diferite perioade de timp.
Învățământul confesional greco-catolic
Pentru organizarea învățământului poporal românesc în Sălaj, vicarul Silvaniei între 1835-1850, Alexandru Sterca-Șuluțiu (între 1850-1867 a fost mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș), a convocat la Șimleul Silvaniei un sinod mixt pentru data de 10 ianuarie 1850. La acest sinod au participat toți bărbații de seamă ai Sălajului și s-au luat hotărâri foarte importante privind organizarea și îndrumarea învățământului din județ. Protocolul acestui sinod se află în colecția de acte vechi ale lui Ioan Ardelean Senior de la Filiala Arhivelor Naționale Zalău. Fiind scrise în limbajul vremii, acesta a tradus acest document al cărui rezumat l-a publicat în revista Școala noastră din anul 1935, pag. 335-336, revistă a învățătorilor din Sălaj. Acest rezumat îl redau mai jos în totalitate pentru că el ne prezintă protocolul care a stat la baza înființării majorității școlilor românești din Sălaj
,,1. Pentru Lócul de Schola: Localul școlar să se ridice pe locul comun sau bisericesc și aproape de biserică; iar unde nu este astfel de loc, fiecare comunitate să se silească a-l cumpăra pe bani sau prin schimb.
- Pentru Fundul Cheltuelelor redicarei Schoalei: Școala cu toate cele trebuincioase se va ridica și susține de către comunitate, folosind în acest scop: venitul crâșmăritului, al terenului comun, contribuțiunea de bună voe și o parte din venitul bisericii .
- Pentru câștigul Cartilor de Schola pe sama pruncilor celor seraci și a scripturiticumurilor: În acest scop judele comunal și curatorul bisericii la cules de vii, mălaiu, la seceriș de grâu, să adune dar, pe care să-l vândă și din preț să cumpere cele de lipsă: iar eventualul prisos să-l dea pe creștere cu recerută precauțiune. Fondul astfel înființat să se manipuleze sub controlul autorităților bisericești și politice. Tot în acest scop, cu aprobarea în prealabil a fondului districtual , să se perceapă dela fiecare pereche care se cununa câte 20 cr. m.c. (20 cruceri, monedă convențională).
- Ce feliu de Carti sese tradá la Scholari ?: Pentru provederea școlilor sătești cu cărțile trebuincioase, să se roage Guberniul prin Supremul Comisariat cercual ca să dispună la tipografi tipărirea acelora, iar pentru școlile române să dispună traducerea cărților altor națiuni luminate pe limba românească și tipărirea lor cu litere latine și ˂slove Ciriliene˃.
- Unde nu sunt nice Dascali, nice cantori apti de a invetia, cine se invetie pruncii?:Unde nu este dascăl sau cantor apt de învățat pruncii, acolo să fie preotul dator a-i învăța, iar unde nici preotul n᾽ar putea înlocui pe dascăl din cauza bătrânețelor, acolo să se îndatoreze părinții, baremi cei mai cu stare, a-și purta copiii la școlile vecine.
- Pentru plata Dascalului sau a Preotului invetiatoriu: Sinodul vicarialicesc stă pe lângă dispozițiunile decretului împărătesc din anul 1823 și din anul 1824, Nrul 2289-st. 68, plata dascălului să fie de 10 ˂köbele˃ pământ arător și de 71/2 care fânaț, luat din terenul comun, iar dela părinții copiilor câte 1/2 vică bucate. Dacă satul n᾽ar avea ˂Commune Terrenum˃ , atunci dela tot fumul, fără deschilinire, să se dea câte o ˂ferdelă˃ de bucate, cei care au plug vor da grâu, ceilalți mălaiu în grăunțe și se mai dă în acest caz 24 cr, în m. c. de fiecare fum. Plata e dator judele comunal și curatorul a o strânge. De lemne și încălzirea școlilor sunt datori a se îngriji părinții copiilor.
- Cum s᾽ar pote dobindi, ca toți pruncii și fetițele se umble la Schola?: Preoții să arate poporenilor, că națiunea română numai așa va fi fericită, dacă va avea dragoste de școală. Iată un mijloc de a îmbunătăți frecvența școlară, care s᾽a practicat acum 75 de ani și a făcut mai mult ca multe din măsurile legiferate de azi. Să se câștige dragostea țăranului de școală și numai celor de tot îndărătnici să li se aplice ˂gloabe˃. Etatea pruncilor de școală: pentru băieți, dela al 6-lea până la al 14–lea an și pentru fete, dela al 6-lea până la al 12-lea an.
- Cum sese ducă in efectu acestea toate?: Toate acestea să se ducă la îndeplinire prin supravegherea protopopilor, cari vor da îndrumări, iar în caz de neascultare vor cere asistență oficioasă a Comisariatului subcercului și în cel mai rău caz va încunoștința vicariatul ˂ca acesta să facă pași mai puternici și la locurile mai înalte˃.”
Dispozițiile acestui sinod au dus la înființarea în Sălaj a unui număr foarte mare de școli iar perceptele lui au fost respectate, cu mici modificări, de către conducerea acestora până în 1868 când legislația se modifică din nou.
Din 124 de parohii câte erau în Sălaj la întocmirea primului Sematism al nou înființatei dieceze greco-catolice a Gherlei din anul 1867, dieceză în care s-au aflat majoritatea comunelor din Sălaj, au avut școli sistemizate 122 , adică 98 %, iar localuri proprii 102, adică 82 %. Dintre cele 102 localuri, 98 au fost construite din lemn iar 4 din piatră. Din 82 de biserici filiale au avut școli sistemizate 36 iar localuri proprii exista doar în 20, toate din lemn.
Întreținerea localurilor precum și plata personalului didactic a căzut în sarcina comunităților. Localurile școlare aveau o sală de învățământ și două camere pentru locuința învățătorului si au fost ridicate în apropierea bisericilor. Majoritatea erau din lemn și erau sărăcăcios dotate în privința mobilierului și a materialului didactic.
Iată un inventar al școlii din Badon din anul 1866 (,,Școala Noastră”, Nr.8/1935, pag. 177):
,,Despre Edifitiale Scolaria din Comuna Badonu și despre avera Scolei pe anul 1866-30 Iuliu.
10 Edificiu școlariu e de 6 org. Lungu și 2 largu cu două odăi, în una locue Cantorul cu Familia sa, iară una se folosește de Scola, forte mică. Claditu din lemnu la anii 1824, coperitu cu paie, alte edificate cese află în jurul Scolei se tenu de Cantoru.
20 Are Scola 4 Scaune lungi reu parate pe cari sedu prunci, (…) una masă și unu
scaunu de lemnu pentru Docente. Are și una Tabla pentru Calculatu și scrisu forte mică și re.
30 Cărți nu are afară de cele cumpărate de părinți prunciloru precumu 3 Catehisme și 20 Abecedare și Arethmetcă una.
40 Fundu nu are Scola nici Patronu nici amu sperantia din ce se pote face ceva isvoru de venitu Scolariu de vreme ce Inspectorele Scolariu ne fiindu cu ceva remuneratu, ce mai puțină grige de Scola precumu și Antistia Comunală – iarăce bisericească ne imputerită de undeva, ei debilă.
Rațiuni neavându Scola n᾽a făcutu.
Semnatu în Badonu 8 Aug. 1866 prin mine Elie Fortisiu Parochu și Directoru Scolariu în Badonu.”
La început fondurile prevăzute la punctele 2 și 3 ale sinodului vicarialicesc s-au strâns de autoritățile comunale sub controlul autorităților bisericești locale și al inspectorului mirean din localitate. După înființarea episcopiei de Gherla și după numirea primului ei episcop, sălăjeanul Ioan Alexi, s-a stabilit clar raportul dintre școli și autoritățile confesionale. Asta a însemnat că preoții parohi erau și directori ai școlii, protopopii aveau și funcția de inspectori peste școlile naționale din districtul lor iar ordinariatul ca autoritate diacezană se ocupa de afaceri interne școlare, cum ar fi disciplina, instrucția și un control nemijlocit cu privire la întreținerea materială a școlilor.
De bunul mers al școlii s-au îngrijit atât episcopul Ioan Alexi (1856-1863) cât și urmașul acestuia Ioan Vancea ( 1865-1868). Ioan Alexi a fost cel care în 1858 a înființat preparandia de la Năsăud care pregătea pe tinerii învățători, a făcut trecerea de la scrierea chirilică la cea latină, a scris și tipărit manuale școlare, fiind numit de către Nicolae Iorga ,,episcopul cărturar ”. În Circulara sa No.2784 din 10 decembrie 1859 episcopul scrie credincioșilor: ,,Ridicați școli pentru învățarea pruncilor voștri, che lauda poporului sunt școlile! că dacă creștere bună dați pruncilor, averile cele mai multe ați lăsat lor.” Ioan Vancea încearcă să îndrepte mai multe neajunsuri în ce privește starea materială a școlilor prin Circulara sa No. 881 din 20 martie 1866 prin care se dispune ca sălile de învățământ să aibă: ,, 1. O masă și un scaun pentru docinte; 2. Scaune câte vor fi de lipsă pentru pruncii școlari, destul de late și așa de înalte, ca să poată școlarii scrie pe ele; 3.Tablă neagră liniată pe o față; 4. Un almariu cu ușă și încuietoare, în care să se poată ținea cărțile și alte aparate ale școalei; 5. Odaia școalei să fie padimentată”. Mai departe se dispune ca localurile să fie așezate în mijlocul satului iar cele necorespunzătoare să fie dărâmate și să se ridice altele după un plan regulat care trebuia mai întâi aprobat de către conducerea diacezană.
La începutul acestei perioade obiectele de învățământ au fost: scrisul, cititul, aritmetica și religia. În baza normativului din 1857 prin care se reglementau relațiile dintre școală și autoritățile bisericești amintite mai sus, ordinariatul din Gherla a dat diferite ordine, instrucțiuni și regulamente pentru bunul mers al învățământului. Astfel că episcopul Ioan Alexi printr-o scrisoare adresată tuturor preoților și protopopilor le cere acestora să supravegheze mai îndeaproape învățământul și, conform planului de învățământ ce le-a fost transmis alături de scrisoare să introducă două noi obiecte de învățământ: geografia și istoria patriei, mai ales capitolele privitoare la trecutul nației române. Imediat după această scrisoare, se dispune tot prin ordinariatul de la Gherla, să se înființeze pe lângă fiecare școală câte o școală de pomărit. Prin Circulara No. 644 din 1 Martie 1867, episcopul Ioan Vancea, după ce arată foloasele școlii de pomărit, dispune ca în satele unde încă nu s-au înființat asemenea școli acestea să ia ființă de îndată și ,,docentele (așa erau numiți învățătorii în acele vremuri) să-și țină de una dintre cele mai strânse datorințe de a învăța pe școlari și de a-i deprinde în plantarea, altoirea, prăsirea pomilor și așa în cultura acestui ram de economie.” Concomitent cu aceste ordine s-au mai introdus ca obiecte de învățământ istoria naturală și fizica.
Problema cea mai grea a fost însă cea a manualelor. La început nu erau aproape deloc. Pe rând, în decurs de mai mulți ani au apărut toate. A fost o vreme în care mulți învățători, mai ales absolvenții preparandiei de la Năsăud au predat matematica și fizica după însemnările lor. La procurarea manualelor învățătorii întâmpinau multe greutăți din cauză că mulți dintre părinți nu erau dispuși să facă o astfel de cheltuială, așa că dispozițiile protocolului vicaricesc, punctul 3, de a strânge un fond pentru cărți, erau binevenite. O parte din manuale se procurau din acest fond și se distribuiau copiilor săraci iar la sfârșitul anului școlar se luau de la ei pentru ca în anul următor să fie oferite altora. Dintre manualele folosite în Sălaj în acea perioadă amintesc Catechismele lui Ioan Alexi, Abecedarul și Aritmetica din 1852 a lui Fekete-Negruțiu, Elementariu sau abecedariu românesc din 1864 de V.Petri, etc.
În privința învățătorilor, după 1848 Sălajul a stat foarte prost. Tinerii care aveau o pregătire intelectuală mai bună s-au angajat în administrație pentru că aceste slujbe erau mai bine plătite decât cele din învățământ așa că școlile au fost conduse aproape în totalitate de cantori și rareori de câte un preot mai zelos. Lucrurile încep să se schimbe în bine abia după ce se înființează în 1859 preparandia din Năsăud. De aici au venit apoi în Sălaj dascăli luminați care au deschis drumuri noi pentru școli naționale din județ. Când a absolvit întâia promoție, episcopul Ioan Alexi se adresează protopopilor sălăjeni astfel: ,,Pre cum știți, după multe ostenele și scrisori, s᾽a înființat în Năsăud Preparandia și e organizată prin Rescriptul Exc. C.R. Ministru de Cultu și Învățământ din 21 Martie a.c. Nr. 957 și cu finea acestui an scolastic vor absolva vreo 60 tineri, cari firește trebuie cu stațiuni prevăzuți, prin urmare: toți acei dascăli provizori din stațiuni mai bune, cari nu au însușirile pentru dascăli prescrise, sau doară n᾽au făcut progresul cuvenit, sau nu s᾽au purtat amăsurat chemării sale, vor veni delăturați și schimbați prin preparanzi absoluți. Asemenea vor căpăta astfel de dascăli acelea școale, cari n᾽au avut până acum dascăli sau cari s᾽au suplinit prin parochi sau cantori debili ” (Circulara No. 1299 din 2 iulie 1860). Efectele s-au văzut în scurt timp, astfel că la întocmirea șematismului din 1867 aproape toți învățătorii din Sălaj erau calificați în urma absolvirii cursurilor preparandiei din Năsăud. Pentru a fi primiți la cursurile preparandiei erau selectați tineri trecuți de 16 ani care au absolvit ,,patru clase normale, sau trei reale sau gimnaziul mic” așa cum se specifică în Circulara episcopiei de Gherla No. 19921 din 27 dec. 1860. De remarcat este faptul că absolvenții cunoșteau la perfecție limba română și limba germană iar unii și limba maghiară.
Învățătorii erau aleși prin concurs public de către părinții copiilor școlari iar mai târziu numai de către senatele bisericești. Se încheia un protocol în care se specifica ce dotație primea învățătorul. Acesta se înainta autorităților iar după stabilirea raportului între școală și biserică se înainta ordinariatului diacezan care confirma alegerea învățătorului și i se înainta acestuia un decret de numire.
Acest tip de alegere descris mai sus, în primul deceniu al acestei perioade a făcut un mare rău învățământului pentru că, dacă un învățător mai bine pregătit ajungea la o înțelegere cu sătenii privind plata iar în anul următor venea altul mai slab pregătit care cerea mai puțini bani, comunitatea îl alegea pe cel din urmă. Astfel că a început un fel de mișcare păguboasă la care și-a adus contribuția de multe ori și unii preoți care nu erau deschiși la unele idei novatoare ale tinerilor învățători.
Această stare de lucru a fost îndreptată de către episcopul Ioan Alexi care prin Circulara nr. 1229/1860 dispune: ,,Dascălii odată dispuși și prevăzuți cu decretu nu e iertat ai strămuta, schimba sau ai depune fără a Ordinariatului știre.” Prin Circulara nr. 666 /1863 și în Instrucțiunile pentru docenți, în paragraful 11 se dispune: ,,Docenții prevăzuți cu decret definitiv pentru careva școală, au de a rămâne 5 ani, neci înainte de împlinirea acestui timp pot să aibă speranță de a se strămuta, afară doară de ar fi niște cauze cu totul importante, iar după aceasta cei bravi și buni se vor strămuta la mai bune.” Și episcopul Ioan Vancea întărește aceste reguli prin Circulara nr. 1365/1865 în care se arată că ,,va fi sub grea răspundere cine va înlătura un docente ” iar protopopii aveau obligația de a prezenta ordinariatului ,,cauzele pentru cari nu ar putea funga acela mai mult ” și numai în urma avizului, docentele putea fi destituit.
Până la apariția legii naționalităților din 1868, retribuția învățătorilor nu era stabilită după pregătire sau vechimea în învățământ ci se stabilea, așa cum am arătat mai înainte, după înțelegerea pe care o avea cu sătenii, în funcție de interesul acestora pentru școală precum și de posibilitățile de plată ale comunității. Efectiv, plata era stabilită de către comunitatea bisericească în înțelegere cu preotul respectiv sau și cu juzii în satele românești. Ea era parte în bani, parte în natură și era diferită de la o comunitate la alta.
Unele comune au mărit plata pentru învățători pentru a-i atrage sau menține pe cei mai buni dintre aceștia. Pentru aceasta au hotărât a le acorda acestora și funcția de cantor la biserică, în acest fel rotunjindu-și veniturile, ameliorându-și starea materială. Acest model a fost urmat de foarte multe comune ajungându-se la un moment dat ca numirile în posturi de învățător să fie condiționate de primirea cantoratului.
Pentru a ne face totuși o idee despre acest aspect, o să prezint înțelegerea la care s-a ajuns între comunitatea dintr-un sat sălăjean și noul învățător: ,,…Despre aceia cu comuna învoire închiemu următoarele: 1. Viitorul nostru dascăl va avea pe fiecare an scolastic: a) în bani gata 180 fl., una sută optudieci florini mon. con.; b) în bucate, 6 cubule grâu, 10 cubule mălaiu; c) 10 lumini de seu pentru dascălu ; d) 4 orgii de lemne de foc adusă acasă și cortel onest.
Această plată se va împărți pe fiește care mădulariu ai eclegii noastre după proporțiunea averei, lăsându-se afară cei de tot săraci și după catalog care se va face în tot anul va fi îndatorat ai aduna prin curator, de ar fi de lipsă și cu ajutorul Judelui și Diregătorii Politici Cais. Reg. și așa gata va admânua dascălului local totdeauna pe lângă chitanță.
Dela Dascăl apoi vom pretinde ca pe lângă cunoștințele Theoretice și practice recerute întru un învățător, să fie strădalnic și accurat în împlinirea oficiului său să aibă un caracter nepătat, și o purtare morală, în cazul contrar reținându-ne dreptul de ai arăta pedepsele înaintea Jurisprudenței școlare și în locu-i de a ne ruga a ni să trimite alt învățător apt.
Pentru ca sacrul scop al adunării pruncilor noștrii să să ajungă mai pe ușor, școala care o avem ridicată cu casa dăscălească suptu un acoperișu, o vom provede cu toate cele trebuincioase precum scaune pre cari să poată pruncii comod ședea, masă pentru învățător, și cu un sicriu pentru țiinerea instrumentelor de școală. Acestea le vom face cu spesele comunei, adecă din banii spre acest scop pe fiește care individu eclesiastic repartiți, supunându-ne pedepsei judelui care s᾽ar retrage dela conferirea banilor aruncați pe el.” (Supuru de sus, 20 Mars 1856). Acest document a fost publicat de către Ioan Ardeleanu Senior în revista Școala Noastră, Zalău, anul 1935, pag. 420-421. Tot aici, sunt date și alte exemple din Sălaj prin care se arată cum erau plătiți învățătorii din județul nostru și ce diferențe existau de la sat la sat:
,,Comunitatea greco-catolică din Sărăuad, prin contractul din 12 febr.. 1859 și întărit de episcopia Gherlei cu No. 1061-1859, stabilește leafa învățătorului la 160 fl. m.c. și cortelu onestu.”
,,Din relațiunea anuală preste starea școalei din Bădăcin, a adm. Parochial din loc, reese că pe anul școlar 1866-67, plata învățătorului a fost: în bani 65 fl. v.a. și 15cubule de bucate, pîmânt nu are; plata se scoate prin repartiție după popor, e asigurată prin contract, însă nu ese regulat la timpul său.”
,,Prin circ. No.2361 se curentează din Sălaj, pe data de 25 sept. 1867, următoarele stațiuni docențiale:
- Pele-Savard (Sărvezel), cu soluțiune anuală de 40 fl. v.a. și 8 cubule de bucate.
- Stârciu, cu soluțiune anuală de 160 fl. v.a. și lemne focali câte se poftescu.
- Marin, cu soluțiune anuală de 40 fl. v.a.
- Cioara, cu soluțiune anuală de 50 fl. v.a., 50 metrete de bucate, 4 iugăre cadastrale și 1120 stânjeni pătrați de pământ arător.”
Înscrierea copiilor la școală se făcea în vacanța de vară de către inspectorul local mirean împreună cu învățătorul școlii. Erau înscriși băieți cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani precum și fete ce aveau vârșta între 6 și 12 ani. Elevii care nu frecventau regulat școala erau trecuți de către învățător pe o ,,listă de lenevire” fie că au lipsit motivat sau nemotivat. Această listă era înaintată parohului local care împreună cu inspectorul mirean local încercau să convingă părinții ai căror copii au absentat fără temei de însemnătatea școlii în viața poporului și că au să cadă sub ,,gloabă”(pedeapsă) dacă nu-i vor mai trimite. Dacă nici după acestea părinții nu-și trimiteau copiii la școală erau înaintați autorităților locale pentru aplicarea amenzilor care erau plătite în funcție de numărul zilelor absentate.
În 1867, în cele 122 școli câte erau în parohiile din Sălaj erau înscriși 7335 elevi, revenind câte 60 de elevi la un învățător. În cele 82 de filiale funcționau doar 36 de școli și de aceea unii copii din aceste comunități frecventau cursurile școlilor din localitățile învecinate, Astfel că, de exemplu, 7 copii din Arduzel frecventau școala în Biușa, 25 din Aleuș, la Drighiu, 20 din Boian la Cizer, 14 din Horoatul Cehului la Biușa, 15 din Lazuri la Fizeș, 17 din Ponița la Hurez, 17 din Vădurele la Firminiș, etc.
–––––––––––
Traian IENCE
Jibou
10 decembrie, 2017