Ne-am adunat în curtea casei părintești,
cei cinci frați împrăștiați prin lume,
satul ni se pare, acum, străin,
nu mai știm pe nimeni după nume…
Casa părintească este tristă,
numai Luna-n cer o luminează,
singura ce-i este credinciosă
și de zeci de ani o tot veghează…
Dadeșul ne spune iar povești,
nu mai regăsim copilăria,
fără mama și fără de tata,
nu este completă bucuria…
Nucul își mai flutură câteva frunze,
prunii din livadă s-au uscat,
numai dudul negru de la poartă,
ne dă dude bune de mâncat…
Suntem toți la margine de viață,
cum putem să fim mai optimiști?
Azi plecăm, închidem iarăși poarta
și în suflet suntem tot mai triști…
——————————
Titina Nica ŢENE
Cluj-Napoca