M-am întors definitiv
acasă, la mine-n sat,
câmpul şi pădurile
tot întruna m-au chemat.
Am venit, dar anii care,
mulţi şi în zbor au trecut,
fac să nu-ntâlnesc pe drum
astăzi, nici un cunoscut.
Doar din când în când o babă
se mai uită lung la mine
şi mă-ntreabă cu uimire:
“ ce e Titină cu tine? “
Un bătrân de peste gard:
“ tu eşti fata lui Costică?
Nu-mi mai aduc bine aminte,
eşti cea mare ori cea mică?”
In salcâm, pe lângă casă,
avea cuibul chiar o barză
acum a rămas pustiu
zdrenţuit precum o varză.
Grivei nu mai e nici el
s-a făcut demult ulcea
alt câine când văd pe drum
îmi tresare inima.
Gardul aplecat şi strâmb
cu scânduri căzute-n iarbă,
parcă mă-ndeamnă, tăcut,
ca să mă apuc de treabă.
Nucul mare şi fălos,
aplecat peste ulucă
nici el nu mă recunoaşte,
şi-mi aruncă-n cap cu o nucă.
In cimitir, la părinţi,
le-am spus şi lor ce mă doare
şi, aşa, ca un răspuns
teiul sfânt m-a nins cu floare.
Luna, barcă sus pe cer,
Priveşte pieziş la mine:
“nu te frământa atâta
ce-i trecut, trecut rămâne! “
Tristă stau pe prispa casei
nu ştiu încotro s-apuc
satul nu mă recunoaşte
la oraş nu mă mai duc!
——————————
Titina Nica ŢENE
Cluj-Napoca