George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”

M-am întristat atunci când am aflat vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu „să mă pornesc”, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu¹, tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să disecăm şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat spre studiu o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu”², iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.

Anii au trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:

-Uite-o pe Zoe Dumitrescu! O ştii?

-Nu! i-am raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă brunetă, suplă, înaltă…

-Bună Zoe, ce mai faci?

-Oh, bună Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!

-Ţi-l prezint pe … a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.

Doamna necunoscută, mi-a întins o mână puternică, aproape bărbătească şi m-a privit scrutatător cu ochii ei expresivi şi inteligenţi. Mai întâlnisem o asemenea privire la o altă Zoe³, o fostă profesoară de-a mea, cu care semăna aidoma. S-a prezentat aproape în şoaptă:

-Zoe Dumitrescu Buşulenga!

Am rămas înmărmurit, surpris, aproape fără glas… Deci, doamna din faţa mea era faimoasa profesoară universitară, cea care scria în acei ani cele mai interesante studii despe Mihai Eminescu! „ZeDeBe”, cum o porecleam noi studenţii de la filologie! Emoţionat, mi-am bâiguit aproape numele şi i-am sărutat mâna. Ne-a însoţit apoi prin sala de expoziţie, dându-ne chiar unele explicaţii despre exponate, după care am ieşit împreună toţi trei, oprindu-ne pe trotuarul din faţa sălii de expoziţie, unde au mai sporovăit o bucată bună de timp cu prietena ei Viorica, bineînţeles asistate de mine. Se cunoşteau de multă vreme, mai ales că tatăl doamnei Cişmigiu, fusese şi dânsul (parcă!) un important om de litere. Din când în când îmi arunca câte-o privire cu ochii aceia adânci şi expresivi şi încerca politicos să mă introducă în conversaţie cu câte un „Nu-i aşa că…?” sau cu „Sunteţi şi dumneavoastră de acord…?”. Eu eram fascinat, pierdut în spaţiu… Parcă mă hipnotizase! Poate pentru că îi purtam un respect deosebit! Poate pentru că îi citisem unele lucrări, poate pentru că profesorul Drimba, sau preparatorul Munteanu îmi vorbiseră prea la superlativ de dânsa. Îi vedeam doar mâinile, mâinile-i expresive, mâini care parcă vorbeau. Da! Doamna Buşulenga, vorbea cu mâinile! Prin mişcarea lor creea imagini plastice, care se armonizau perfect cu vocea-i caldă, aproape şoptită. Eram impresionat! Nu mi-o imaginasem niciodată cum arată fizic. În aceea perioada fotografiile erau destul de rare, inclusiv în cărţile autorilor, iar la televizor nu o văzusem niciodată, chiar dacă avusese deja câteva apariţii. După un timp, ne-am despărţit, iar însoţitoarea mea mi-a vorbit foarte elogios de doamna Zoe. I-am făcut cunoscut tulburarea prin care am trecut şi mi-a spus, la rândul ei, că nu sunt singurul… Înca de când era foarte tânără, Zoe Dumitrescu, impunea respect şi ascultare! Poate din cauza acelei priviri penetrante, poate din cauza mâinilor care vorbeau. Cine ştie! Mi-a părut rău că am fost atât de timorat. Aş fi avut atâtea întrebări să-i pun… mai ales că „ne” povestise cu lux de amănunte despre un proiect al dânsei care prinsese viaţă, înfiinţarea de la Facultatea de filologie din Bucureşti, a unei catedre „Mihai Eminescu”…

Atunci a fost prima şi ultima dată când am fost atât de aproape de dânsa. Am mai văzut-o de câteva ori, ba la un spectacol, ba la o conferinţă. Am întâlnit-o într-o iarnă la un restaurant din Poiana Braşov. Era însoţită de soţul dânsei, domnul Apostol şi de un grup vesel de prieteni. M-a observat, m-a salutat făcându-mi cu mâna. Eram impresionat şi mândru că mă recunoscuse. De data aceasta, de emoţie, am salutat-o cu o voce foarte tare, poate prea tare! Îmi era parcă jenă să mă apropii de dânsa, să mă duc să o întreb de sănătate sau cum se simte la munte. Îi purtam un respect deosebit, respect şi admiraţie care mă inhiba, cu toate că în general nu sunt un individ timid. Dar dânsa era pentru mine era ceva special, era marea doamnă Zoe Dumitrescu- Buşulenga, om de litere, eminescolog de prestigiu, profesor universitar, autor a mai multor cărţi, un model demn de urmat…

A trecut o perioadă destul de lungă, timp în care nu am mai auzit noutăţi despre dânsa, deoarece pe la începutul anilor ’80 m-am strămutat în Australia. Aici penetrau foarte greu ştiri şi informaţii despre cei de-acasă, despre cei care i-am admirat, despre cultura, literatura şi arta ţării care am lăsat-o în urmă, ţară care am parăsit-o de fapt din motive destul de nefericite, dar şi din dorinţa de-a ne contopi cu valorile spirituale ale lumii, din dorinţa de a cunoaşte mai multe secrete ale acestui pământ. Mă bucuram din toată inima atunci când venea cineva din ţară şi aducea un ziar, o revista literară, o carte sau un almanah românesc. Le citeam pe nerăsuflate dându-le din mână în mână şi altor conaţionali. Mai păstrez şi acum în biblioteca personală câteva reviste literare româneşti de prin anii ’80, primite cadou de la un domn în vârstă, pe care le-am citit şi răscitit. Revista „Manuscripum”, „Viaţa Românescă”, „Cinema” şi altele. Dintre autori nu lipseşte nici doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga! M-am bucurat mult că am avut privilegiul să citesc aici la Sydney, câteva rânduri scrise de dânsa. Duceam atât de mult lipsa literaturii române!

Apoi, într-o zi, undeva la capătul lumii, am reîntâlnit-o iar pe marea doamnă! Am reîntâlnit-o acolo unde mă aştepam mai puţin, sau poate nu mă aşteptam de loc! Am reîntâlnit-o la Wellington în Noua Zeelandă. Desigur, câţiva cititori mai sceptici îmi vor sări imediat în spinare şi vor încerca să spună că sunt neserios, că îi păcălesc, ca doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost niciodată în Noua Zeelandă! „Ei nu!” voi zice eu încercând să fac pe ghiduşul! Am întâlnit-o pe coperta unei cărţi! Scria acolo clar: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga… The Bro…”. Şi cartea era în mâna unui domn cu părul roşu, cu trăsături de irlandez autentic. Dar să vă povestesc mai în detaliu! Sunt sigur că merită!

Prin luna martie a anului 2000, mi-am luat soţia şi băiatul şi am făcut o excursie de trei săptămâni în Aotearoa sau Ţara Lungului Nor Alb, cum îi zic băştinaşii maorii Noii Zeelande. Am zburat cu avionul de la Sydney la Auckland, iar de-acolo cu trenul şi cu autocarul am vizitat mai multe oraşe ale insulei de nord. După o vreme, am ajuns şi la Wellington, capitala ţării. Am tras la o pensiune din centru oraşului, şi înarmat cu un aparat de filmat atârnat pe un umăr, precum toţi turiştii care se respectă, am început să vizităm muzee, să ne urcăm în turnul de televiziune, să căscăm gura la nu ştiu ce clădiri exotice fără o valoare istorică bine definită, să cunoaştem cât mai mult din cultura poporului kiwi⁴ şi a băştinaşilor maori.

Ajungând în marea piaţă centrală de lângă Wellington Warf, vizităm nou-nouţul muzeu naţional de artă, numit foarte simpatic pe maoreşte „Te Papa”, apoi o luăm spre „Civic Square” să admirăm şi „Wellington’s City Gallery”, o faimoasă galerie de artă contemporană, a doua ca mărime după „Te Papa”. În faţa acesteia un afiş enorm cu titlul „Viva la vida!” te invita să intri şi să faci cunoştinţă cu Frida Kahlo şi cu Diego Rivera. Expoziţia era organizată cu exponate originale aduse din Mexic. De Rivera, excentricul pictor muralist devenit faimos încă din prima jumătate a secolului trecut, mai auzisem, mai ales datorită festei care i-o jucase miliardarului John D. Rockefeller Jr., atunci când acesta i-a comandat o lucrare (Man at the Crossroads) pentru a înfrumuseţa pereţii faimosului „Radio City” din centrul care îi poartă numele, iar pictorul făra ştirea platnicului l-a pictat pe Lenin în centru lucrării, fapt care i-a făcut pe toţi anticomuniştii americani ai acelor vremuri să-şi pună cenuşă-n cap. Despre doamna cu o singură sprânceană, Frida Kahlo, citisem o carte. Ştiam ca îşi trage „rădăcinile” după tată din România. Picturi „pe viu” ale celor doi (soţi – că au fost însuraţi de vreo două ori) nu văzusem încă! Am intrat deci în muzeu! De la intrare ne-a luat în primire un zdrahon de maor, care ne-a spus foarte politicos să lăsăm la garderobă, aparatul… „de fotografiat”, umbrelele şi sacoşa!

Expoziţia a fost superbă! Am admirat câteva ore lucrările celor doi, după care ne-am reîntors la garderoba pentru a ne lua obiectele lăsate acolo. În faţa noastră un domn roşcovan la păr, cu trăsături de irlandez autentic aştepta şi dânsul la rând! După cum v-am mai spus, acesta avea în mână o carte semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „The Bronte Sisters Critical Approach”! O lucrare în engleză despre surorile Bronte. I-am spus în şoaptă soţiei de miracolul care-l văzusem în mâna domnului care îşi lua umbrela de la garderobă.

-Zoe Dumitrescu-Buşulenga? întreabă soţia mea mirată! În acel moment domnul cu carte se întoarce şi se uită cu mirare la noi.

-Vorbiţ rumaneste?

-Da! Şi dumneavoastră?

-Mic, very mic! (Vroia să spună „puţin”, traducând din engleză cuvântul „little”)

Am început să conversăm în engleză şi am aflat acolo la capăt de lume lucruri interesante despre români, despre literatura română, despre Eminescu şi bineînţeles despre autoarea cărţii care o ţinea în mâna dreaptă, doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga.

Domnul Anthony Morris, că aşa ne-a spus că îl cheamă atunci când am făcut cunoştinţă, ştia multe despre România. Am văzut că îi face plăcere să converseze cu noi şi deoarece nu cunoşteam pe nimeni în capitala Noii Zeelande, l-am invitat la o cafea să mai sporovăim. A acceptat bucuros. Acolo la masă, ne-a povestit că este profesor de limba franceză şi italiană la un liceu din oraş, că a studiat la facultatea de filologie din Auckland, că după terminarea căreia a făcut un an de studii post universitare la Paris, specializându-se în limbi romanice. Ne-a povestit cum acolo, l-a descoperit pentru prima dată pe poetul Mihai Eminescu, într-un studiu de Alain Guillermou⁵, apoi cum a fost într-o vacanţă la Bucureşti, unde a vizitat şi universitatea şi în special facultatea de filologie.

După terminarea studiilor la Paris a mai rămas doi ani în Europa de care se îndrăgostise. De dragul acesteia, a plecat în Italia şi a predat limba engleză la o şcoală din Roma. Şi-a perfecţionat foarte mult şi limba italiană, cu toate că specialitatea lui era franceza. Un prieten de-al Rosei del Conte⁶, o faimoasă eminescoloagă italiană, l-a luat cu el la „Accademia di Romania in Roma”, unde se ţinea o conferinţă despre latinitatea românilor. Acolo a întâlnit-o pe academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga care era directoarea acelui lăcaş prestigios de cultură. A cunoscut-o şi a fost fascinat nu numai de academica limbă engleză care aceasta o vorbea, ci şi de cultura ei „gigantă” (acesta a fost cuvântul folosit de interlocutorul meu!).

Profesorul Morris ne-a mai spus că la Roma a citit mai multe cărţi ale ilustrei doamne şi că autoare i-a şi făcut cadou câteva, care le-a adus cu dânsul la Wellington. Cartea care o avea în mână o ducea unui coleg care lucra la un studiu despre romanul „Jane Eyre” şi care avea nevoie de nişte informaţii şi comentarii „mai speciale” despre Charlotte Bronte şi surorile ei. Atunci, în aceea zi de martie, a anului 2000, pe terasa unei cafenele din centrul oraşului Wellington, un domn roşcovan, cu trăsături de irlandez, profesor de franceză şi italiană la un liceu din oraş, pe nume Anthony Morris, a rostit o frază remarcabilă care mi-a rămas până astăzi în memorie: „In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is the great dame of Romanian literature!”⁷ Puteam oare să-l contrazic?

Ar fi fost normal să mă opresc aici cu povestirea mea, pentru a da o mai mare importanţă celor spuse de acest om străin, aruncat la un capăt de lume, la douăzeci de mii de kilometri de meleagurile mioritice, dar simt că lucrarea mea ar fi fost incompletă dacă nu aş mai fi adăugat câteva date despre această mare doamnă a literaturii româneşti, date care, consider, că e bine să le ştim.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”” →

George ANCA: Despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic.

Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof. dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

R E F E R A T

În teza prezentată Gheorghe Anca adânceşte un subiect care nu este străin omului de cultură din ţara noastră, împins deseori să se întrebe asupra resorturilor de comunitate spirituală între Baudelaire şi poeţii români. Ca orice temă de difuziune şi corespondenţă culturală, întrebarea se înscrie în zona preocupărilor actuale, care dezbat asemenea teme cu mijloace plurale şi interdisciplinare.

O vastă şi erudită documentaţie răsplăteşte prima aşteptările. Mai presus de ea stă o mobilitate a raţionamentului fertil în asociaţii noi, surprinzătoare. Limbajul cu totul original ne dezvăluie resursele logicii poetice ca instrument de analiză a poeziei însăşi. Evident că abordarea poetică îşi adaugă capacităţile ei complementare, ce nu fac “double-emploi”, cu mijloacele clasice ale criticii literare, în surprinderea esenţei unui fenomen de emisiune şi recepţie culturală.

Departe de a fraterniza cu misticismul, partea neagră, blasfemică şi ezoterică caracteristică pentru Baudelaire şi identificabilă în poezia noastră, chiar la poeţii preeminescieni, are rădăcini păgâne şi efecte protestattare, revoluţionare.

Teza ne intimează acest adevăr.

Prof. Mircea Maliţa

27.II.1975.

S C R I S O R I

ca încurajări – de principiu, dar şi în ceea ce priveşte abordarea poetică; scrisori primite de la Mihail Celariu, Stephan Roll, Teodor Scarlat, Camil Baltazar, Vasile Nicolescu, Mihai Ursachi. Alături de mulţumiri, fragmentale care urmează:

Stimate Domnule Anca

Foarte interesante pe cât de plăcuta dv. scrisoare mi-a sosit cu o zi după plecarea mea la Predeal, de unde m-am întors pe 28 august. Aşa se explică întârzierea acestui răspuns care s-ar fi grăbit să vă sosească chiar şi cu ceea ce mi-ar fi trecut imediat prin minte în momentul acela.

Despre Baudelaire ca format al unor literaturi naţionale care cred că va fi scris, deşi subiectul, descoperit de dv., este mai mult decât interesant. În ceea ce vă priveşte, trebuia să spun că deşi prietenia mea pentru el a fost cronică, nu l-am privit niciodată cu ochii mişoraţi – a cântărire şi studiere – ci, la fiecare apropiere, cu o nestăvilită pasiune, ca o îmbrăţişare frăţească, în personalitatea lui integrală aflând un ecou pe măsura afecţiunii pe care i-am purtat-o. Amiciţia lui, de altfel, şi-n poezie şi-n viaţă are particularitatea de a se oferi fără nici o rezervă, ba chiar fierbinte, hotărâtă şi radicală, infinitele-i adâncimi neconstituind aici o piedică în calea unei tumultoase spovediri integrale. Grava-i inteligenţă – una dintre marile-i frenezii sclipitor personale – nu s-a sfiit nicicând de situaţii diverse şi de riscurile împrejurărilor. Iar asupra favoarei unui temperament (aici se află cheia) năpraznic, orice aspect al vieţii din afară a căzut într-un clocot şi-o zarvă ce nu se dovedea nici chiar în contemplarea operelor celor două saloane care, fără geniul lui, n-ar fi devenit imediat şi pentru noi geniale.

După trepidaţia fără pace ce i-a frământat viaţa, nu putem să nu ne gândim la un demon de gardă. Dar acesta îşi înceta autoritatea în clipa când, aşezându-se la scris, acel demon răscolitor al vieţii şi al morţii, devenea chiar poetul: un artist solidar, stăpânându-şi mijloacele, dominând şi ordonând pandemoniul infernului. El lucrează prin intermediul sclipitor şi la flacăra umbrelor îmblânzite.

Frământă, cum spune Gautier, forme noi şi cuvinte pe care nimeni nu le-a mai auzit pân-la el, şi, dacă vânzolirea tenebrelor separă coloritul, atmosfera şi muzica şi-ntrupează un glas nou.

În ţara românească, marele Macedonski a înălţat primul Imn la Satan, uriaşul Arghezi nu s-a tras s-a tras la o parte din flacără, iar Bacovia şi-a cules şi el câteva rămurele gingaş încenuşate, cum iese cositorul turnat la bobotează.

Pe mine m-ar fi ispitit mai anemic vâlvătăile dragostei. Dar sper că n-am trecut chiar de porţile în faţa cărora orice speranţă trebuie lepădată.

Vă rog fiţi amabil să-mi răspundeţi de primire.

Mihail Celarian

(1972, 1 septembrie)

Ştefan Roll

(Bucureşti, 17 august1972)

Iubite Domnule Anca,

În primul rând vă doresc izbutire la teza de doctorat pe care o pregătiţi. Tema e interesantă, dificilă puţin poate, dar necesară a-l avea, temerară, Bravo!

Desigur că aproape toţi poeţii, scriitorii contemporani l-au citit, admirat pe Baudelaire, care – cred – le-a aurit harnaşamentul scrisului lor propriu. Poate că pe aceşti trubaduri celeşti îi citim, nu ca să-i imităm pe ei, ci, cât “să ne imităm pe noi. L-am citit şi eu la tinereţea mea lirică şi-l mai răsfoiesc şi astăzi ca pe un zefir “maudit”. Şi am trecut oprindu-mă la continuatorii lui în lirica şi investigaţia poeziei franceze. Rimbaud, care, deşi înaintea lui, l-a devansat, ca şi Lautreamont, Verlaine. Apoi au venit Eduard, Antonin Artaud, Robert Desnos, Reverdy, cu care am mai rămas. Umbre de zuavi frenetici. la noi Urmuz, Voronca, Fundoianu, claude Gernat, Barbu, Vinea. Descoperisem şi pictura, poeţii ei: Victor Brauner, Marcel Iancu, Hedda Stern, Saul Steinberg, Picasso, Ernst, Tanguy, Valentino Hugo, Margarite, Brâncuşi, Masson, Picabia… Cu Baudelaire mergeam precum cu o manta de odăjdii pe mână. Poposeam cu el.

Iată o evocare, două.

Acum, cu vreo trei decenii înapoi, într-un ajun de an nou, am rămas, eu cu Philippide, cu care sunt prieten, fără program de Revelion, ca să zic aşa.

Îl vom petrece amândoi, poate mai boem. Şi ne-am dus la locanta numită “La rai”, din subsolul unei clădiri din spatele Palatului. Era umblată de scriitori, artişti, de vagabonzi ai stelelor.

Cânta acolo o rusoaică Galia şi un chitarist, tot rus. Ca şi patronul localului.

În seara aceea era pustiu. Toţi se aranjaseră se vede în altfel. Ne-am aşezat la o masă. A venit şi Galia. Avea textele ei la unele şansonete uşoare pe care le cânta, cântece franţuzeşti. Ştia bine franţuzeşte, literatura acestei limbi şi mare admiratoare a li Baudelaire. Phillippide era şi el unul din admiratorii albatrosului şi traducătorul lui – dintre cei mai buni, cel mai bun.

Paharele cu vin erau cu noi. Menu-ul era rusesc. Borş, blânii, curcan cu varză călită. Atmosfera era “dostoievschiană”, deci adecvată cu Baudelaire.

Galia a început să ne recite din versurile lui, pe care le ştia pe dinafară, Philippide, la fel. Cele traduse de el, altele în versiune originală. Era parcă o întrecere, un “turnois” diavolesc. Chitaristul cânta încet, poate pentru el, cântece de pierzanie ruseşti. Eu tăceam. Patronii îi vedeam cum înfulecă în dosul unei tejghele.

Aşa ne-au apucat zorile, ziua noului an. Ieşisem beţi de Baudelaire, de vin, de melodie blestemată.

Acum trei ani eram la Paris. Într-o înserare, plimbându-mă printr-un cartier, remarc pe faţada unei clădiri din rue Bauttefeuilles, o inscripţie: “Aici a locuit şi a scris Charles Baudelaire, în anii…” M-am oprit. O casă oarecare a burgheziei medii franceze. M-am dus la bistroul de prin apropiere şi am luat o sticluţă cu absinthe, m-am aşezat pe pragul unei case de peste drum şi am privit ferestrele închipuindu-mi că Charles stă sub pălăria unei lămpi şi scrie. Am recitat tăcut din cât ştiam din versurile lui. Care din ele o fi fost scrise după acea fereastră care avea îndărătul ei un linţoliu alb?

Tot la Paris m-am dus să văd prietenii rămaşi etern acolo, în cimitirul din Montparnasse. Aici e Brâncuşi, alte gropi şi, ştiam aceia a lui Baudelaire. Am căutat-o. Nu am găsit-o uşor. E înmormântat împreună cu socrul său care i-a cam făcut viaţa acră. Deci, nici aici nu a scăpat de el!… Am pus o floare. Am mai rătăcit printre celelalte morminte, aninime pentru mine. Ceea ce m-a mirat a fost numeroasele pisici vagabonde care umblau colo-colo, speriate.

– Ce-s cu astea – am întrebat intendentul?

Toţi cei care pleacă din Paris neavând cui să lase anumalul, îl aduce aici, unde vin alţi amatori de feline să-şi aleagă.Ştiam că lui Baudelaire îi plăceau şi avea pisici.Deci avea şi aici vizitatorii lui iubiţi.

Camil Baltazar

(15 august 1972)

………………………………………………………………………………………………………..

iată impresiile sale despre tema ce vă interesează:

Cu Baudelaire s-a-ntâmplat, fiindcă cel mai agreat şi mai tradus poet francez la noi, să fie cunoscut, cum e cazul meu şi nu numai al meu din tălmăcire, înainte de a fi fost gustat în limba originală, deoarece eram la vârsta când abia buchiseam sloavele limbilor străine. Ce m-a apropiat de Baudelaire? Faptul că, asemenea lui Goethe şi Eminescu, era un poet gânditor care dezbătea temele majore ale omenirii – dragostea, subjugarea către păcat, înfăţişarea, cu interes, a oamenilor din straturile de jos, cât şi tinderea lui către salvarea din rău şi cultivarea purităţii şi elevaţiei. Apoi poetul francez avea curajul deplinei sincerităţi, una din calităţile de seamă ale liricii autentice, a rostit adevărul, a spune lucrurilor pe nume, a scoate, cu iscusinţă, lucrând prin contraste, din mâlul şi dejecţiunile existenţei, floarea rară de nufăr a poeziei, ca în La Chevelure, ca Un Charogne. În poezia baudelairiană se-nbină demonismul cu angelismul, dar substanţa ei este una de superioară ţinută şi esenţă morală, prin umanismul funciar care o străbate, prin aceea că poetul se alătură umulinţei vieţii, cântând declasaţii săi, învederând afecţiune pentru orbi, cerşetoare, pentru bătrâni şi bătrâne.

Profund religios, – nu s-a observat de către cei ce l-au tradus, caracterul teologal al poeziei sale, nu numai prin arsenalul de cuvinte folosite: cădelniţă, altar, jertfelnic, candele, aghiasmă, dar un Charogne, nimeni din cei ce au tradus poema, n-au remarcat caracterul ei teologic, adică n-au descoperit că poema e de fapt un ceremonial funebru, folosit nu numai în cadrul religiei creştine, ci şi în alte religii la înmormântări, – ceea ce a subliniat unul din cei mai noi şi mai pricepuţi tălmăcitori ai săi – AL CERNA RADULESCU, care a transpus exemplar un ciclu de poeme din Baudelaire în revista “Viaţa românească” şi acesta e şi un excelent exeget al poeziei baudelairiene a publicat din Baudelaire şi în revista “Argeş” pe iunie, 1972. Baudelaire nu e atrăgător doar prin abordarea temerilor damnate, el poate intona şi seninul imn evocator al doicei sale, plin de duioşie şi al unui om împăcat cu sine şi poate compune madrigale pline de suaevitate ca Semper Eadem, fiind un captivant şi neîntrerupt rapsod al iubirii. Nu numai al celei telurice, diavoleşti, ci şi al celei purificatoare, înălţătoare, prin căutarea candorii, nu degeaba a scris el un poem al inocenţii şi prin aceasta o literatură de un cuceritor umanism ca în Le Flambeau vivante şi Raversibil, adică proslăvitor fidel al dragostei, fiind şi un pictor nuanţat şi amănunţit al frumuseţilor carnale ale semenei noastre. Dar el e şi un cântăreţ al dramelor sufleteşti, ca în Le beau navire şi alte poeme. Apoi poezia lui a determinat pe scriitorii români să-l traducă pentru că ea conţine o dramatică şi continuă confesiune. Arghezi ca şi Bacovia au fost, primul la-nceputurile sale, influenţat de Baudelaire. Poezia lui Arghezi – Litanii: “în depărtarea noastră, lio, îmi zboară gândul ca un corb în ploaia unei toamne sure, în solitudini de pădure”… e-arîurită de Baudelaire. Aşa dar sub aparenţa laudei tulurice a …..ca şi a laturei abjecte din viaţă, el râvneşte mereu ostrovul candorii, el caută tărâmul inocenţei, o dovadă că sub blesteme şi altercaţiile cu accente acide, râvneşte frumuseţea pură, cea eternă. Fire complexă, el se complace-n descrierea leneviei, fecundă pentru creaţia sa, în executarea iadului, dar arată compasiune pentru orbi şi cerşetori, adică se-apleacă asupra lumii în mizerie şi sfâşiată de sărăcie, în contrast cu cea trăind în luxură. Acel ca a rostit: sufletul meu e o navă spre Utopii “era natural să afle ecou în inimile confraţilor săi de la noi, aşa se explică de ce B. e, pe lângă cel mai tradus poet şi de o seamă de poeţi de frunte, dar şi cel mai comentat scriitor, faţă de opera sa, redusă cantitativ, în raport cu valoarea-i artistică, enormă. Toată poezia noastră modernă se află, prin Arghezi, influenţată de Baudelaire. Nu s-a subliniat destul ca în poeziile-i, zugrăvind cu expresivitate desfrâul şi cupiditatea, el le condamnă şi-n-fierează. Recitirea lui Baudelaire evidenţiază alte aspecte sociale, adică felul cum prin instrumentele sale de expresie, el a atacat răul social cu virulenţă şi a exultat binele. Geo Dumitrescu în antologia sa din 1967 nu a introdus şi poemul unui f.bun traducător, un bucovinean, ce le-a tipărit în Revista fundaţiilor şi pe care eu le-am menţionat, dându-i şi numele în articolul publicat în UNIVERSUL LITERAR condus de perpessicius, am impresia că a apărut în 1945, care nu numai că a publicat aproape tot Baudelaire în tămăcirea sa, dar mi s-a părut unul din cei mai fideli şi mai pasionaţi traducători ai marelui şi nefericitului poet.

Rugându-vă a-mi confirma primirea comentariului meu. În articolul din .. … enumeram toţi traducătorii lui Baudelaire în româneşte.

Teodor Scarlat

(13 septembrie, 1972)

Am luat cunoştinţă de poezia lui Baudelaire, cu mult înainte ca versurile mele să devină cunoscute public.

Nu împlinisem cred 18 ani când, ca elev de liceu, întâmplarea mi-a scos în cale pe Hilda Grünspaun – apreciata compozitoare Hilda Jerea de azi. Mă aflam în vacanţa de vară, într-un sat din marginea Bărăganului – sat, în care tatăl Hildei îşi gospodărea unele afaceri comerciale şi în care ascultam seara până târziu, acordurile pianului la care exersa Hilda, elevă şi ea. Am cunoscut-o prin intermediul fratelui său, azi medic reputat în Capitală. Primele noastre discuţii s-au purtat, în lipsă de alte subiecte, în legătură cu ultimele cărţi citite. La un moment dat am rămas surprins şi ruşinat, în acelaşi timp: interlocutoarea mea adusese în discuţie numele unui poet francez destul de necunoscut mie – Baudelaire! Ca să nu-mi lase ipresia că ar fi să mă umilească, Hilda a scos imediat din poşetă un volumaş: “Citeşte-l şi pe urmă să discutăm:. Era “Les fleurs du Mal”. Aşa am cunoscut pr Baudelaire! Am cunoscut, e un fel de a spune, pentru cî anii mei de atunci de limbă franceză, ca şi versurile lui Baudelaire aveau pentru mine secrete greu de pătruns. Abia mai târziu mi-am dat seama că Baudelaire era unul din marii lirici ai lumii şi că era destul de firesc să nu-l fi putut înţelege, în anii adolescenţei mele. Când mult mai târziu am devenit oarecum cunoscut şi am încercat, ca şi mulţi alţi confraţi , să traduc din “Les fleurs du Mal”, mi-am dat seama că opera poetică a lui Baudelaire este, în esenţă, confesiunea unui spirit în permanentă efervescenţă a unui ins torturat de propria nelinişte, a unui egoist l-aş putea numi, care nu vede nimic dincolo de el, care nu vrea să vadă, socotindu-se – probabil – pe sine însuşi, măsura tuturor lucrurilor. M-a mai derutat apoi şi acel “satanism” al poetului, cum şi extravaganţa peisagiilor sale sentimentale, fierbând de miresme exotice şi soare tropical. Toate acestea, deşi mă dureau aproape – eu ni le puteam trăi sufleteşte, aşa cum trăiau bunăoară, aproape totalitatea ei, poezia eminesciană. Baudelaire era, pentru mine, aşa…..într-o zonă care depăşea viaţa sufletească, a unui biet ţăran din marginea Bărăganului. Iată pentru ce n-am îndrăznit sî traduc din Baudelaire! Ei şi totuşi, poezia lui Baudelaire – mai corect spus – spiritul acestei poezii, şi-a infiltrat pe nesimţite, ecoul, în universul meu liric. Poemele “Plecare spre Cyters” (vol. “Ora de zbor” Ed. Cartea Românească” Buc. 1940) şi “Invitaţie la vis” (ciclul inedit din “Poeme”, E.P.L.1969) sunt cred semnificative din acest punct de vedere. Şi nu-mi pasă rău!

În ceea ce priveşte aprecierea de care poezia lui Baudelaire s-a bucurat şi continuă să se bucure în ţara noastră – şi nu numai printre literaţi! – ediţia bilingvă, a lui Geo Dumitrescu o mărturiseşte fără alte comentarii.

Mihai Ursachi

(13 august, 1972)

Ne întâlnim, în viaţa spirituală, numai cu acei oameni, puţini, cu care trebuia să ne întâlnim; momentul însuşi al întâlnirii poartă în sine ceva eseţial şi adânc semnificativ pentru destinul nostru.

Baudelaire ete unul din acele spirite neliniştitoare, de care odată contagiat, te resimţi pentru totdeauna, cu sau fără voie, conştient sau nu.

trăiesc faţă de el toată gama sentimentelor ce le pot avea pentru un om viu şi prezent: de la repulsie şi oroare, până la spaimă şi dragoste, compasiune şi gelozie…

În formaţia mea a însemnat revelaţie, după Eminescu: el domină şi astăzi sufletul acele zone ce nu s-au limpezit încă prin experienţe superioare, aducîtoare de seninătate. Am zis după ce l-am citi pe Baudelaire: nimic din ce-i uman nu e străin poeziei.

Scriu aceste cuvinte simţindu-i ochii halucinanţi, arşi de o cuprinzătoare febră şi totuşi răceala hipnotică a şarpelui tutelar; mi-l imaginez, în câmpiile veşnice, numai în tovărăşia lui E.A.Poe.

Prezenţa lui mi se pare atât de imediată, uneori aproape insuportabilă, şi mereu subânţeleasă; sfâşierea lui – atât de grăitoare pentru felul cum condiţia umană îşi construieşte din propria-i jale paradisul, adică poezia.

R E F E R A T

despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic. Teză de doctorat prezentată de Gheorghe Anca. Conducător ştiinţific: prof.dr.doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Teza lui Gheorghe Anca uimeşte prin bogăţia şi multiralitatea informaţiei. Dacă uneori forma informativă şi pathosul investigator o iau înaintea spiritului de discernământ şi cumpătului axiologic, faptul este a se datora temperamentului vulcanic al candidatului şi inclinaţiei discursive, proprie demersului său intelectual.

Până la lectura acestui studiu, de poezie sau de literatură comparată dacă vreţi, îl cunoşteam pe tânărul Gheorghe Anca în ipostasa de poet şi de prozator, cu sunet pur şi cu accent de originalitate în generaţia sa. De azi înainte, vastitatea şi adâncimea cunoştinţelor sale în materie de poezie, de critică literară şi de estetică a poeziei ne obligă să luăm act – şi o facem cu toată bucuria – de cea de-a treia ipostază a lui Gheorghe Anca, anume de ipostaza omului de cultură, a omului de ştiinţă, a criticului şi a istoricului literar. Personal, n-am considerat niciodată şi nu considerăm nici astăzi critica literară ca un gen aparte, de sine stătător şi viabil prin sine. Oricât de virtuos ar fi, criticul, după părerea noastră, rămâne toată viaţa la statutul de redactor şef adjunct al unui redactor şef deplin, poet sau scriitor. Am deschis această paranteză pentru a sublinia faptul că, datorită său de poet, Gheorghe Anca, prin prezentul exerciţiu critic, izbuteşte să scoată criticul – fie şi numai odată – din minoratul menţionat. A bon entendeus, salut!

Continue reading „George ANCA: Despre Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic.” →