Cum de s-a împrietenit Dumitru cu Nicușor prințișorul? Nu Dumitru l-a căutat pe prințișor, ci prințișorul a trimis pe cineva să i-l aducă la palat imediat. Un așa artist cum era Dumitru, membru de onoare al Academiei de Artă din Geneva, era o valoare internațională și trebuia să fie dat pe brazdă, pus la treabă, să devină și o valoare națională, spre gloria partidului comunist și a prințișorului. Chemat să se înfățișeze la palatul CC al UTC, și-a pus repede costumația de rigoare pentru ocazii speciale. Niște haine aiurea, pe care i le făcuse pe comandă croitorul de la operă, după propriile desene făcute de Dumitru. Ceva între uniformele gărzii elvețiene la Vatican, clovnii noștri de la circ și coșarii de altă dată, cât a putut bietul croitor să încropească din ce cârpe mai avea pe acolo. Cu niște pantofi făcuți tot pe comandă, ca niște gondole, dar galbeni ca gălbenușul de ou. Cu o șapcă neagră, la fel cu a lui Lenin, probabil dată de careva de la studioul de filme de la Buftea și, în loc de cravată la gât, cu o eșarfă roșie, ruptă dintr-un steag al partidului. Și cu un buchet de flori în mână, cumpărat la repezeală de la florăria din colț.

Soldați bine înarmați blocau intrarea la CC, dar însoțitorul lui Dumitru a făcut un semn și s-au dat la o parte. Pentru ca să fie sigur de imunitate, înainte de a ieși din atelier, Dumitru s-a vaccinat bine dintr-o sticlă de țuică de prună, de la cineva din Șiștrovăț, cea mai frumos mirositoare din colecția lui de țuici și ce mai avea pe la atelier.

Când a intrat la Nicușor prințișorul, Dumitru a salutat întinzând mâna ca pe vremea lui Hitler și a strigat:

— Ave Cezar! Murăturile te salută!

Prințișorului i-au ieșit ochii din cap de indignare și a urlat:

— Puți a țuică! Afară!

— Păi ce-ai vrea? Să put a gaz? E de Șiștarovăț.

Prințișorul a izbucnit în râs. Dumitru i-a întins buchetul de flori. Prințișorul i-a făcut semn să-l dea celor ce făceau de gardă în biroul său. În loc să li-l dea, Dumitru a înaintat spre el și a încercat să-l sorcovească. Prințul a făcut un pas înapoi, iar Dumitru a întins mâna, spunându-i că nu scapă de sorcovă, dacă nu-i dă bani. Prințul a râs. I-ar fi dat bani, însă nu avea. El nu avea niciun salariu. El muncea benevol, pentru binele poporului. Însă i-a dat altceva. În clipa aceea, Dumitru a devenit cel mai fericit artist din lume. El deja era și pictor și sculptor. La fel ca Michelangelo. Michelangelo a avut prilejul să arate omenirii ce putea el, mulțumită unui papă nebun. Un papă nebun sau un prinț comunist zăpăcit, ce importanță avea? Arta este artă, indiferent de ideologia sistemului politic, catolic sau comunist, după cum mi-a spus Dumitru. Prințul i-a trasat sarcina să facă cea mai mare statuie a comunismului. Monumentul să fie amplasat lângă farul de la Constanța. Să fie mai mare decât orice statuie sovietică. Mai mare chiar și decât zeița libertății din New York. Să reprezinte victoria socialismului și să fie luminată noaptea de farul din port. Să strălucească magnific, iar vapoarele să vadă mai degrabă statuia decât farul. Farul să fie o anexă pe lângă statuie.

Prințul i-a spus să facă monumentul din oțel inoxidabil, ca să strălucească bine, ziua de la soare, iar noaptea de la far, de la lună și de la stele. Mă întreba Dumitru dacă îmi dădeam eu seama că sculptura lui va fi conectată la soare, la lună, la stele și la cosmosul infinit. M-a asigurat că el devenea astfel mai mare și mai celebru chiar și decât Brâncuși. Pe vremea lui Brâncuși nu era oțel inoxidabil, iar acum, sculptura sa în oțel inoxidabil va străluci în veșnicie. El va deveni mai nemuritor decât Brâncuși.

I-am răspuns că nu mă îndoiam de asta, însă oțelul inoxidabil ruginește.

— Cum să ruginească, când e inoxidabil?

— Ba da, ruginește. Ruginește mai încet decât fierul, dar tot ruginește.

— Cum să ruginească, mă, oțelul, dacă e inoxidabil? Ce, ești tâmpit?

— Ruginește. Eu am lucrat pe șantiere și în țară și prin Germania. Am tradus la discuțiile dintre ai noștri și nemți. Am urmat și un curs de controlul structurii cristaline a metalelor, la Măgurele. Oțelul inoxidabil ruginește. Și al nostru și toate oțelurile inoxidabile din lume ruginesc. Ale altora mai încet, ale noastre mai repede. Aliajul cel mai pur nu poate elimina fierul din structura moleculară și cristalină a oțelului. Un anumit procent de fier trebuie să rămână în aliaj cu nichelul sau cromul, că altfel, din nichel sau crom pur, nu poți să faci oțel, nu permite structura cristalină. Din nichel pur nu poți să faci nici măcar potcoave de cal, că se tocesc prea repede. În aerul ăla sărat de la mare, unde toate mașinile ruginesc mai repede decât oriunde… Ce știi tu? Monumentul tău la Constanța va rugini mai repede decât în alt oraș. Și va începe să ruginească pe lângă suduri. Nu-l poți turna dintr-o bucată, îl faci din bucăți sudate. O să te ia pe tine la întrebări că le-ai făcut victoria socialismului să strălucească ca un… nu știu ce, în ploaie.

Vai de capul lui, s-a văietat Dumitru. Cum o să-i spună el asta bunului său prieten Nicușor? Nu s-ar putea să o facă din aluminiu, la Slatina?

— Ba da, însă aluminiul nu se poate suda.

Deci trebuia să toarne întreg monumentul dintr-o bucată, ceea ce era problematic. Tonajul monumentului depindea de capacitatea celui mai mare furnal. Iar aluminiul cam oxida, își pierdea strălucirea și, cu timpul, devenea pătat, țepos și se cojea. Ajungea să arate ca o scoarță de copac. N-o să mai strălucească la soare sau la lună și în niciun caz la lumina farului. Mai ales că și la far se făcea economie de electricitate, iar farul trebuia, ca toate instituțiile, toate orașele și întreaga economie națională să reducă consumul de electricitate cu 50% în fiecare an, față de anul precedent. Dumitru rămase de parcă l-ar fi lovit cineva cu parul în cap. Nu-i rămânea decât să vorbească el cu Nicușor, să-l întrebe ce era de făcut. Nicușor va întreba consilierii săi tehnici.

Am trecut pe la Sala Palatului și am văzut o expoziție cu machete pentru monumentul Victoria Socialismului lângă farul de la Constanța, propuse de sumedenie de artiști plastici. Publicul să completeze niște formulare în care să-și noteze preferințele, ca să decidă poporul ce monument vrea să fie ridicat la Constanța. Vreo machetă cu numele lui Dumitru Răcoveanu nu figura acolo. Am alergat îngrijorat la atelierul lui Dumitru și i-am spus. El m-a liniștit. Primise deja contractul pentru monument. Va fi turnat în aluminiu la combinatul de la Slatina. Aluminiul topit va curge în matriță, simultan din toate furnalele, o premieră mondială, deoarece nimeni în lume nu mai toarnă într-o singură formă din mai multe furnale simultan. Expoziția cu propunerile de machete și formulare ca să aleagă publicul, era doar așa…

— Doar așa, de dragul democrației.

Prințul l-a luat pe Dumitru la o petrecere într-o pădure, cu multe gărzi în civil, unde tot gărzile prăjeau niște miei, umpluți cu legume și ce mai trebuie. Au cusut blana mieilor, i-au tăvălit cu blana prin noroi, i-au pus pe jăratec în gropi și le-au acoperit cu pământ. Când au bufnit gropile, au dezgropat mieii, au jupuit blănurile, au stropit carnea cu vin că era prea fierbinte și au mâncat așa, eventual au gustat și din legume. Într-un moment de inexplicabilă sinceritate, Dumitru, cu sticla în mână, că el nu folosea la pădure pahar, i s-a lăudat prințului că va proiecta monumentul să fie atât de uriaș încât să nu poată fi transportat. Și râdea ca un prost. Primise de la mine normele de transport pentru agregatele supradimensionate, pe care le producea întreprinderea Vulcan, unde lucram eu. O să aibă grijă să depășească normele la dimensiuni și la tonaj. Prințul a făcut un gest cu mâna, că va da el derogare de la normele de transport. Dumitru a râs, că nu o să poată da derogare și de la capacitatea podurilor. Prințul va construi un nou pod peste Dunăre. Putuse împăratul Traian, putuse inginerul Saligny, putea și prințul de asemenea.

Furnalele combinatului de aluminiu s-au deschis toate simultan și au turnat într-o singură bucată cel mai mare obiect de aluminiu din lume. Și cel mai inutil. A intrat și în cartea recordurilor mondiale. Podul prințului peste Dunăre era și el gata. Mai rămâneau două probleme tehnice, două bagatele. Nu exista nicăieri în lume vreo macara așa mare ca să poată ridica un colos de aluminiu atât de greu. Problema se putea rezolva foarte ușor, cu mai multe macarale simultan. Aveau loc să le pună una lângă alta, pentru că obiectul era din cale afară de lung. A doua bagatelă era că nu se gândise nimeni să creeze și o platformă mobilă pentru o așa lungime și un asemenea tonaj. Astfel că victoria socialismului a rămas acolo în curtea combinatului de la Slatina, să zacă la pământ, pe trunchiuri de lemn. Au adus alături și cele două sfere imense, tot din aluminiu, deja turnate din vreme, concepute tot pentru la Constanța, ca să aibă monumentul și un mesaj subliminal, falic, de sfidare a cerului. Asta cu toate că cenzura comunistă nu permitea niciun material pornografic. Penisul acela era prea mare ca să poată sări în ochii cenzuriștilor. Sau cenzuranților, cum o fi corect. Cele trei componente ale monumentului Victoria Socialismului nu au putut fi transportate și au rămas acolo, ca cel mai mare penis din lume, culcat la pământ.

Cineva veni la atelier și îi spuse lui Dumitru că prințul era în drum spre olimpiada de la Moscova. Pornise mai devreme decât îi spuseseră lui. Dumitru lăsă pensula, borcanele cu vopsele deschise și alergă așa cum era, în chiloți și desculț, pe mijlocul bulevardului în întâmpinarea mașinilor cu prințul și cu echipajul acestuia. L-au pescuit din viteză și s-au dus la aeroport. Nu s-a mai gândit cum lăsase atelierul. Știa el că o să închidă ușa careva din prietenii și artiștii care îl ajutau pe el să își facă lucrările. Nu apucase să-și ia la el nimic, nici bani și nici măcar buletinul de identitate. Nu era necesar. Mașinile i-au dus la Otopeni, direct la un avion militar, care îi aștepta cu motoarele încălzite. Au decolat și au ajuns cu bine la Moscova, unde de asemenea erau așteptați, ca oaspeți de onoare. Nimeni nu a fost așa de inteligent, ca să îi numere câți au urcat în avion, la decolare. Rușii au fost mai inteligenți și i-au numărat bine când au coborât. I-au numărat pe rusește, desigur. Oaspeții de onoare se vitaminizaseră în avion, încât Continue reading „Victor RAVINI: Până la noi ordine de la Kremlin (schiță)” →

— Îl cunoști pe Cutăriță Cutărescu? m-a întrebat la telefon un român din Göteborg, când locuiam acolo. Trebuie să fi auzit de el. Este un mare scriitor.

— Mare scriitor? „Îmi pare bine. La care minister?” am zis eu citându-l pe Cincinat Pavelescu.

— Nu, nu! E un scriitor renumit. Cum să nu știi de el?

— Ba da, îl știu. L-am cam cunoscut acum vreo două decenii, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Dar nu știam că a devenit așa mare între timp. Eram acolo cu fosta soție și cu copilul. Cutărescu la fel, cu soția și copilul. Stăteam în fotoliile de pe balcon, împreună cu soțiile și beam cafea. El spunea bancuri tot timpul. N-am conversat nimic. Eu nu prea cam știu să fac conversație, dar știu să tac. Așa că nu știu mare lucru despre el. Dar de ce mă întrebi?

La Neptun, aveam balcon comun cu Cutărescu, cu Sorin Titel și cu încă o pereche, în vârstă, distinși, respectabili, îmbrăcați la patru ace, el cu părul alb, la costum și cravată, nu în blugi sau oricum, ca noi ăștilalți scriitori. Pe Sorin Titel îl cunoșteam de la Timișoara, așa că am schimbat câteva cuvinte, dar nu prea mult. El citea, scria. Eu nu discutam cu nimeni pe care nu îl cunoșteam dinainte. Nu venisem la Neptun ca să cunosc pe careva de acolo. N-aveau decât să mă socotească cum voiau. Faptul că eram singurul de acolo care venisem cu mașina, iar nu cu trenul, îi făcea să nu mă întrebe de vorbă, ceea ce îmi convenea de minune. Fosta soție mă scutea de conversație pe terasă, pentru că ea conversa cu toată lumea și îi bătea la șah pe toți, chiar și când făcea simultane cu toată scriitorimea. Fusese campioană universitară la șah, a doua femeie tare la șah, după Polihroniade. Dar nu le-a spus, ca să nu îi descurajeze. În prima zi ea era soția scriitorului, iar după aceea eu eram soțul șahistei. Dar ce șahiști erau ăia, pe care până și fie-mea îi cam bătea la șah, când încă nu mergea la școală? Fosta soție mă certa că de ce nu îl salutam pe acel domn respectabil nevoie mare și nici pe soția lui. I-am răspuns că nu avusesem onoarea să le fiu prezentat și nu îi cunoșteam. Într-o zi, nu erau locuri la mese, la prânz. Mulți așteptau în picioare, deși erau două locuri libere la masa respectabilei perechi. Fosta soție zicea să ne așezăm la masa ălora doi și să aduc un scaun pentru fata noastră, că era mică și să stea pe colț. Am refuzat. Nu eram de acord să ne așezăm la masa lor, ca să nu fiu nevoit să intru în conversație cu ei, fără să îi fi cunoscut în condiții adecvate. Și cum să stăm înghesuiți cinci la o masă? Și de ce să stea fata pe colț și să nu stea ea? Am așteptat în picioare, cum mai așteptau și alții și s-au eliberat mese. Am fost bine inspirat să nu ne așezăm la masa ălora. La fel cum nici alții nu se așezau, dar nu știam de ce îi evitau.

Nu mai știu care scriitor a venit de la București și ne-a speriat. Cică Ceaușescu se întorsese de la Kiev, unde fusese chemat de urgență. Noi văzuserăm că Ceaușescu plecase fără fiștigoi de la Neptun, dar nu știam din ce cauză și unde se ducea așa val-vârtej. Acum știam că se dusese la Kiev, unde fusese mustrat și i se dăduseră porunci. Se întorsese și a făcut imediat mari schimbări în cultură, așa, peste noapte. L-a dat jos pe ministrul învățământului Nistor și l-a pus în locul lui pe un rusofil. A dat-o jos pe Suzana Gâdea de la Consiliul Culturii, că nu era suficient de răuvoitoare și a pus pe nu mai știu cine. La Academie l-a pus președinte pe Iorgu Iordan, care fusese ambasador la Moscova și ne adusese de la Kremlin reforma ortografică și directivele de slavizare a limbii române. Alții tot așa au fost înlocuiți, la Scânteia, la România literară, la Contemporanul, la Luceafărul și pe la principalele edituri, cu niște necunoscuți. Președintele Uniunii Scriitorilor D. R. Popescu a fost dat jos și l-au pus în locul lui pe Mihail Novicov. Asta era un dezastru pentru Uniune, pentru scriitori și pentru toată țara. Eu învățasem la Facultatea de Filologie despre Novicov. El era teoreticianul de frunte al realismului socialist și căzuse în dizgrație după Declarația din Aprilie 1964 a lui Dej. Toți ne-am îngrozit auzind că Ceaușescu fusese chemat la ruși, fusese pus în genunchi și bătut la fund de către un slujbaș mărunt, un secretar de partid de la Kiev. Oricât nu îl iubea nimeni pe Ceaușescu, umilirea lui era, simbolic, umilirea României și a noastră, a tuturor. Orice român ținea cu Ceaușescu, nu cu rușii. Bătea crivățul de la răsărit peste țara noastră. Ce păcat că la Casa Scriitorilor de la Neptun nu veneau niciun fel de ziare, nici măcar literare și nu era televizor. Așa fusese stabilit de pe vremea lui Zaharia Stancu.

Spre seară, am ieșit pe balcon. Cele două fotolii ale noastre, cât și ale lui Cutărescu,  nu mai erau acolo. Ni le luaseră niște scriitori, care făceau o petrecere alături, la perechea respectabilă. Se înghesuiau toți în camera lui, ca în tramvaiul 17. Veniseră cu o sticlă de șampanie, made in Algeria, greu procurată de Axim, responsabilul Casei Scriitorilor, și cu ce sticle mai veniseră. Cinsteau în onoarea ăluia, respectabilul. Așa am aflat că respectabilul era Novicov. Așadar de aceea venise el la Neptun, el care până atunci nu cutezase să vină acolo, unde erau unii scriitori colțoși, cu limba ascuțită și cu gura mare după trei pahare, iar Fănuș Neagu era corifeul principal, cu gura slobodă și avea o voce de răsuna deasupra mării până în Turcia și în Munții Caucaz. Deci Novicov știuse dinainte de a fi fost chemat Ceaușescu la Kiev, că o să fie pus președinte la Uniune. Mulți se înghesuiau în camera lui și îl felicitau pentru noua funcție. Așadar venise să își selecționeze echipa. Fosta soție insista să ne ducem și noi, însă acum, când știam că era Novicov, am refuzat cu înverșunare. Vecinul de balcon, Cutărescu era acolo și se înfigea să fie cât mai în fața celorlalți, să vorbească cu Novicov, să-i capteze atenția, să se facă remarcat și ținut minte. Ca să își facă loc în echipa nouă.

A doua zi, am aflat că scriitorul care venise de la București cu vestea că Ceaușescu fusese chemat la Kiev și i se dăduseră acolo porunci, jucase o farsă. Mințise, ca Mitică al lui Caragiale. Ceaușescu nu fusese la Kiev și nu făcuse niciun fel de schimbări la cultură sau altundeva. D. R. Popescu nu fusese dat jos. Novicov nu înțelegea de ce veniseră ăia cu șampania la el. Ăia credeau că el făcea pe modestul. Scriitorul venit de la București cu vestea falsă își bătuse joc de proști. Presupun că măcar vreunul era inteligent printre cei ce se înghesuiau acolo — deși nu în mod necesar scriitor. Vreunul a fost pe fază și a notat toate numele celor ce se gudurau pe lângă Novicov. Într-un stat, puterea, pentru a se exercita, are nevoie de informații despre tot și despre toți. Presupun că tocmai Securitatea pusese la cale farsa asta, ca un test de profil psihologic, ca să culeagă informațiile necesare, ce hramuri poartă scriitorii veniți la Neptun. Comunismul, în totalitatea lui, a fost o farsă a istoriei. Iar în România, unde nici măcar comuniștii nu credeau în comunism, a fost o farsă a unora, jucată altora. Greu de spus cine a fost farsorul cel mai mare: sistemul sau lumea? Sistemul s-a folosit de oameni, iar oamenii s-au folosit de sistem, care cum a putut. Unii au suferit, alții au profitat.

— Dar de ce mă întrebi dacă îl cunosc pe Cutărescu?

— Mă, eu nu mai rezist. Ia-l tu, la tine! Găzduiește-l tu, că noi nu mai rezistăm! Nevastă-mea îmi zice să-l dau afară. Dar eu nu pot, pentru că, totuși, e un mare scriitor. Sunt între ciocan și nicovală. Ia-l la tine!

Continue reading „Victor RAVINI: Asta nu ți-o poate ierta” →

Cine a zis că nu există crime perfecte? Ba există. Vreți să faceți o crimă perfectă? Vă spun eu cum să procedați. Am experiență. Am făcut mai multe crime perfecte. Metoda mea de a ucide vrăjmașii nu lasă niciun fel de urme sau probe juridice. Nimeni nu a putut să mă acuze cu nimic. Nu am avut niciun fel de neplăceri. Aș putea să scriu un manual cu lecții pentru făcut crime perfecte, spre binele umanității. Hai că vă spun cum am acționat și în ce context de împrejurări. Puteți aplica metoda mea și vă garantez că nu veți avea neplăceri juridice, ci mulțumiri din partea multora.

Am avut ca redactor de carte la Editura Albatros, o idioată: Iordana Ureche, o excelentă reprezentantă a comunismului și a tenebrelor. Își dădea ochii peste cap, își mângâia buclele și se lăuda la colegele și colegii din redacție și la scriitori: „Să știți că eu sunt vanitoasă și orgolioasă!” Ca și cum asta ar fi fost ceva de laudă. Nu era în stare să-și facă meseria și nu făcea nimic bun, nimănui, ci numai încurcături și sabotaje. N-am știut niciodată dacă făcea așa din prostie sau din rea-voință. Mircea Sântimbreanu mi-a semnat contractul pentru cartea de debut, iar idioata a refuzat să se ocupe de carte. Era inabordabilă prin telefon. Mi se spunea că era ocupată și să vin la editură. Veneam la editură și nu mă lăsa portarul să intru. Pe atunci, editura Albatros era lângă biserica rusă. M-a ținut așa patru ani și m-ar fi ținut astfel la nesfârșit. Dar am avut noroc că m-am angajat la ICE Autotractor Brașov. Legitimația mea de serviciu l-a impresionat pe portarul de la editură, s-a înclinat respectuos, iar soldatul cu Kalașnicovul pe piept m-a lăsat să intru. Am urcat la etajul cinci, am intrat în biroul cu toți redactorii, am salutat și m-am prezentat. Iordana a țipat și a urlat înfuriată, cum de am îndrăznit să vin la editură. Imediat a intrat pe ușă un bărbat în civil și mi-a cerut buletinul. I-am prezentat întâi legitimația de serviciu și abia apoi buletinul. A studiat-o pe toate fețele, a comparat-o cu buletinul, mi le-a restituit, m-a salutat militărește, lovindu-și călcâiele, la fel ca atunci când era în uniformă, a făcut stânga împrejur și a ieșit fără să zică nimic.

— Aaa, păi dacă e pe așa, a zis Iordana cu voce mieroasă, atunci luați loc și hai să discutăm pe manuscris!

A scos manuscrisul dintr-un dulap metalic și a început să-l răsfoiască la întâmplare. Nu făcuse niciun fel de însemnări pe nicio foaie, deci nu îl citise. Răsfoia și îmi dădea „indicății” cam așa: să transform dialogurile în proză curgătoare, să transform proza în dialoguri, replicile scurte să le lungesc, iar replicile lungi să le scurtez. Sublinia câte un cuvânt la întâmplare, fără să citească toată propoziția, și zicea să îl înlocuiesc cu alt sinonim. Toate observațiile ei erau absurde și destructive. Așa sunt unii oameni: destructivi și reprezentanți ai tenebrelor, dăunători celor din jurul lor. Nu am contrazis-o. Unii zic că a scrie sau a vorbi este o artă. Așa o fi, însă eu sunt adeptul zicalei, că o artă și mai mare e aceea de a tăcea. Rețineți acest lucru: a ști să tăcem când trebuie. Una la mână. Până aici, avem jumătate din înțelepciune.

Revăzându-mi manuscrisul după patru ani, nu îmi mai plăcea și l-am rescris. Nu am făcut cum îmi ceruse idioata, ci cum am vrut eu. Am revenit cu manuscrisul, re-dactilografiat și nu a observat că n-am respectat „indicățiili” ei. Abia atunci a luat manuscrisul să-l citească acasă și a făcut multe observații pe fiecare pagină. De ce să-l citească acasă și nu în timpul programului, la editură? Fiindcă la editură vorbea tot timpul și îi împiedica pe ceilalți să lucreze. Îi incita cu întrebări idioate, la care tot ea răspundea, în locul lor. Observațiile ei pe manuscris erau nelogice și fără niciun alt rost, decât de a strica conținutul. Mi-a cerut să modific manuscrisul de mai multe ori. Mereu îmi sublinia cu roșu să fac alte modificări, chiar și pe paragrafe aprobate anterior. Nu era nicio coerență sau continuitate în felul ei de a gândi și a cere modificări. După ce îmi aproba textul și zicea că va pleca la tipar, modifica ea fără să îmi spună. Abia când apărea cartea în librării observam că a tăiat paragrafe, rânduri sau replici, a modificat structura frazei mele sau a adăugat text creat de ea și care nu se potrivea în context. Așa a procedat și la următoarele două cărți. Probabil, ea era convinsă că astfel îmbunătățea textul. Îi plăcea să fie coautoare. Nu i-am spus niciodată idioatei că am observat măgăriile pe care le făcuse. Și nici nu am reclamat-o la Sântimbreanu. Cu idioții nu e bine să te pui, că n-o mai scoți la capăt. Nu am răspuns la niciuna din aceste provocări ale ei. Eu nu răspund la niciun fel de provocări, ale nimănui. Câinii latră, trenul trece. Nu răspundeți la provocări. Doi la mână.

A pus pe copertă la cartea de debut un desen cu niște haiduci pe cai, trăgând cu pistoalele într-o caleașcă. În carte nu sunt cai, nu e nicio caleașcă și nu trage nimeni cu pistolul. Iordana, cea mai fioroasă politrucă din toate editurile, nu a observat că haiducii din carte, foști panduri demobilizați după revoluția lui Tudor Vladimirescu, simbolizau militarii deveniți partizani în Carpați după al Doilea Război Mondial. Acțiunile partizanilor și hăituirea lor le plasasem ca acțiuni ale pandurilor hăituiți de poteră. Așa făceau mulți scriitori ca să păcălească cenzura: deplasau acțiunea în timp sau îl înlocuiau pe Ceaușescu cu vreun director de gospodărie agricolă, de spital sau al vreunui atelier de cizmărie. Iordana nu a observat că numele căpeteniei de haiduci Aguridă Ogaru era un fel de anagramă a numelui Gavrilă Ogoranu, celebrul comandant de partizani, despre care eu auzisem. Dacă și ea ar fi auzit de el, poate i s-ar fi aprins un bec în cap și mi-ar fi cerut să îi schimb numele. Sau m-ar fi dat pe mâna Securității.

Era căsătorită cu un colonel de Securitate, Ureche Gheorghe. Nu aveau copii. Am fost de mai multe ori la ei acasă. Locuiau pe Bd. Primăverii la nr. 32. Ceaușescu locuia la 34. Se lăudau că îl vedeau pe fereastră pe Ceaușescu, plimbându-se prin grădină cu foarfeca de grădinar în mână, iar cățeii în uniforme îi luau din mână foarfeca să taie ei frunze în locul lui. Au fost și ei la mine acasă. I-au adus fie-mii, în chip de jucărie, o miniatură de locomotivă de tren, grea de vreun kilogram, colțuroasă, respingătoare, nu chiar o jucărie, ci vreo machetă de la CFR sau de la fostele uzine Malaxa. Fie-mea avea doi ani și refuza să atingă acea mizerie. Ea se juca numai cu păpuși. El, în genunchi pe covor, îi tot punea jucăria în mâini și încerca să o convingă să se joace cu fierotania. Fata, care altminteri era un copil ca un înger, s-a încruntat la el cum nu se mai încruntase niciodată, l-a privit îndelung ca pe o insectă ciudată, a ridicat fierotania și i-a dat cu ea în moalele capului, de l-a făcut să vadă stele verzi.

El era atât de tâmpit, încât mi-a arătat colecția sa de arme de vânătoare și mi-a propus să-mi dea recomandare pentru permis de armă, fără să știe că eu nici măcar nu eram membru de partid. Cu recomandarea de la el și de la colonelul Petre Ion, secretar de partid la Direcția Generală a Miliției pe țară, unde era șeful biroului de arme, muniție și narcotice, l-am speriat pe secretarul de partid Busuioc Constantin de la Vulcan, unde lucram. Zicea că nu mă putea primi în partid deoarece fusese informat că aveam puncte negre la dosar. Bineînțeles că fusese informat de către colonelul de Securitate ce răspundea de Vulcan și avea numele conspirativ Muncitoru, cunoscut de toți. I-am spus lui Busuioc că a fost dezinformat și că știu cine e canalia care l-a dezinformat. Să-l cheme pe acest dușman al poporului, care a îndrăznit să îl dezinformeze pe el, ditamai secretarul de partid, să-l cheme la el acolo în cabinetul de partid, mâine la prima oră. Iar eu voi veni cu arma de vânătoare și îl voi împușca pe loc, de față cu el, cu Busuioc, ca martor. Se uita la mine și zâmbea, de parcă i-aș fi spus bancuri. I-am arătat că nu glumeam. I-am arătat recomandările pentru armă de vânătoare, cine le semnase, cu gradele militare, funcțiile, locul de muncă și adresele lor de acasă. Depusesem copiile și păstrasem originalele. A rămas înmărmurit. I-am arătat permisul de armă și legitimația de la asociația vânătorilor, unde scria că aveam dreptul să țin acasă două sute de cartușe pentru vânat mare și nelimitate cartușe cu alice. Busuioc a rămas pe gânduri. Nu-i venea să creadă. El avea permis pentru numai zece cartușe de vânat mare și i se spusese că asta era limita maximă, iar cartușele cu alice știa că erau în număr limitat. A clătinat din cap și a zis că l-am convins că fusese dezinformat. L-a înjurat pe Muncitoru. M-a primit în partid la prima adunare lunară. M-a luat cu el la Praga, unde am stat câteva luni pe un șantier la uzinele CKD. Nu aveam nimic de făcut colo, pentru că făceau cehii. Montau o macara din piese produse la Uzina Mecanică din Timișoara sau cum se numea. Așa hotărâse Kremlinul: cehii să le livreze rușilor toate macaralele pe care le produceau la CKD, iar în compensație, românii să le dea o macara, cu ajutorul căreia să lucreze pentru ruși. Așa era în CAER. Busuioc era inginer, dar nu cunoștea nimic despre macarale. A fi inginer nu înseamnă a fi macaragiu. Inginerii nu lucrează cu macaraua sau cu șurubelnița, ci cu creionul pe hârtie și cu rigla de calcul. Ne-au trimis de la Vulcan un securist plantat acolo de Muncitoru, sub acoperirea de tehnician specializat în macarale. Eu lucrasem ca traducător și translator pe șantiere în Germania de Est, unde ai noștri montau macarale. Cehii ne puseseră ca traducător un ceh, Panie Priroda sau cum s-o scrie, octogenar, care își aducea aminte de Răscoala de la 1907 și făcuse armata la noi în țară, cum era în cadrul Micii Antante. Ziceau că nu aveau nevoie de mine ca traducător și să mă întorc în țară. Busuioc le-a spus, iar eu le-am tradus în germană, că eu eram tehnician de macarale și că învățasem germana așa bine montând macarale românești în Germania. Cunoșteam terminologia macaralelor în germană mai bine decât cehii și vorbeam germana cu mai multă ușurință decât ei. Nu le-am spus noi lor că eram licențiat în germană. La verificarea componentelor sosite din România, le-am verificat cum văzusem că le verificaseră nemții și ai noștri. Voiau să ne penalizeze pentru că erau deformate. I-am contrazis pe cehiși le-am arătat că le descărcaseră și depozitaseră greșit. Grinzile fuseseră deformate când le-au aruncat din vagoane, unele peste altele și nu le-au depozitat pe traverse de tren, cum era corect. Ce credibilitate mai aveau, că le-am fi trimis noi deformate, când ei nu le descărcaseră și depozitaseră corect? Cehii au recunoscut greșeala lor zis că vor corecta deformațiile încălzind cu aparatul de sudură autogenă și răcind pe partea opusă cu cârpe ude. Le-am spus că era interzis să facă așa ceva cu grinzi de susținere. Trecusem cu bine testele lor și erau convinși că eram specialist în macarale. Așa că pentru macaraua noastră eram doi falși specialiști, eu și securistul plasat de Muncitoru. Eu barim știam destul de multe despre macarale, cât să-i fac pe specialiștii cehi să creadă că eram la fel de specialist ca și ei. Dar securistul nostru era habarnist în macarale și în multe alte privințe. Eu mi-am dat seama imediat că el nu cunoștea nimic despre macarale, nici măcar cum se numeau componentele pe românește. De prost ce era s-a deconspirat că făcuse armata la Securitate, la contrainformații și ca parașutist. Cum s-a dezvăluit singur? Simplu. Eu am rămas cu ochii pe cer la un planor, care se rotea în cerc, deasupra uzinelor, într-un curent ascensional, creat de acoperișurile negre, încinse de soare. El a ridicat ochii și a zis cu ton de expert, că era un avion de recunoaștere atât de perfecționat încât nu i se auzea motorul.

— Trebuie să fie spioni sovietici! a zis prostul. Sau or fi americani? Înseamnă că aici se fabrică armament.

— Cum să fie avion? am râs eu. E un planor Blanik, de fabricație cehă.

— Vrei să spui că tu vezi ce scrie pe el?

— Eu văd că nu este avion, ci e planor. E un planor Blanik. Știu, pentru că am pilotat Blanik.

— Cum așa?

— Eu am brevet de pilot pentru aparate de zbor fără motor. Am pilotat Blanik.

— Daaa? Așaaa? Eu sunt parașutist! a spus el cu mândrie. Și eu am făcut armata tot la Securitate, ca și tine. La contrainformații!

M-am uitat bine în ochii lui, am zâmbit ca o statuie egipteană și am tăcut, tot ca o statuie. Eu făcusem planorism la aeroclubul sportiv de la Ghimbav, la Școala de zbor Mircea Zorileanu, nu în cadrul serviciului militar, cum credea prostul. Nu i-am mai spus, că eu nici măcar nu făcusem armata, deoarece păcălisem Spitalul Militar Central din București și eram clasat ca inapt militar, nerevizuibil și cu scoatere din evidența armatei. Cum am reușit asemenea performanță, e o altă istorie. Am povestit-o în Barca veselă, apărută al editura Alcor. După cinci ani de facultate, eram obligat să mai fac un an la o școală de ofițeri de rezervă. Așa făcuse și tatăl meu la terminarea facultății și a fost trimis pe front în linia întâia. În încercuirea de la Odessa, din 24 aprilie 1944, a primit frontal un proiectil, ce a explodat în el și a murit pe 25 mai, într-un spital militar provizoriu, la Beiuș. Asta m-a făcut să nu vreau să fac aceeași școală militară ca și tata. După ce m-am văzut în mână cu livretul militar, clasat inapt medical, am făcut planorism și alpinism de performanță. Carnetul de zbor mi-a rămas în țară. Pe aerodrom nu era voie să facă nimeni fotografii. Pot dovedi numai alpinismul, așa cum puteți vedea aici: <https://www.climbromania.com/Alpinist.aspx?Nume=Radu_Ni%C5%A3u#ShowImage>

Când au intrat rușii în Praga și ne temeam că vor intra și în țara noastră, a clocotit sângele în mine și m-am oferit ca voluntar pentru apărarea patriei, din planor. Ni se explicase tactica planoriștilor români și cum doborâseră mai multe avioane americane decât doborâse antiaeriana nemților. Mama nu m-a împiedicat să mă duc voluntar și mi-a spus să ucid cât mai mulți ruși, pentru că rușii l-au ucis pe tatăl meu.

Continue reading „Victor RAVINI: Încă o crimă perfectă” →

Era coadă la alimentară la Leonida. M-am oprit. „Ce se dă?” / „Unt.” Stăteam pe gânduri. Să iau, să nu iau? Aveam unt acasă, aveam destul. Dacă nu iau, cine știe când mai vine unt? Poate mai dau unt la careva din prieteni. Eu le dădeam ceva, ei îmi dădeau altceva, când aveau. Știam că mama avea unt în congelator. Nu se găseau congelatoare în comerț, dar mama cumpărase congelator cu aprobare de la Nicu Costea, care era nu știu ce ministru adjunct, după cum spunea el, la Ministerul Energiei. Nevasta lui, Matilda, îi venea cam nepoată, dinspre rudele noastre de la țară. Mi-au fost nași la nuntă. Am rupt-o cu ei imediat după cununie, dinaintea popii, înainte de a pleca de la altar. Am rupt-o și mai categoric cu ei, când am refuzat să-mi boteze ei fata. Ministrul adjunct i-a trimis mamei mele congelatorul acasă, fără să mai treacă prin magazinul de electrice.

Cum stăteam eu așa pe gânduri, să cumpăr unt, să nu cumpăr, hop, Dan Tărchilă. În loc de salut, a strigat încă de departe: Les grands ésprits se rencontrent. Da, doi scriitori, unul mare și unul mic, se întâlneau la coadă la alimentara. La restaurantul de la Uniunea Scriitorilor se găsea salam de Sibiu, de Sibiu-Sibiu, nu contrafăcut cu soia sau ce alte mizerii mai băgau în salam, dar nu se găsea unt. M-am simțit onorat cu acest salut și l-am înțeles ca o formă discretă de critică a sistemului. Dan Tărchilă a intrat grăbit în alimentară. Am intrat și eu, ca să mai vorbim. El de fapt voise să se ducă la florăria din Piața Romană, la coloane, ca să cumpere flori, să dea actorilor, că tocmai i se juca în seara aceea premiera la una din piesele sale, la Teatrul Național. I-am spus că eu veneam de la florărie, voisem să cumpăr flori, pentru că luasem banii de la casieria Uniunii, pentru o carte, și aveam buzunarele de la haină doldora cu pachete de sute. Dar la florărie nu aveau nicio floare. „Nici păpădii?” a întrebat dramaturgul, expert în replici. „Nici măcar Ciulinii Bărăganului.” Am răspuns eu, ca să creadă că citisem romanul lui Panait Istrati. Untul se vindea cu buletin de capitală, două pachete de căciulă, nu ca de obicei. Câtă generozitate din partea regimului. Regimul politic se ocupa de regimul nostru alimentar. Cumpăr cele două pachete și i le dau domnului Dan Tărchilă. Nu voia să le primească. L-am asigurat că aveam acasă unt „căcălău măria ta”. Așa îi răspunsese un țăran lui Carol I, când regele l-a întrebat cum se făcuse porumbul. Pentru cei ce au uitat întâmplarea ce făcuse ocolul regatului, Brătianu era cu regele în trăsură și îl învățase cum să-l întrebe pe țăran. Carol l-a întrebat pe Brătianu: „Cacalau? Was ist das cacalau?” Brătianu i-a explicat în germană că înseamnă: mult, foarte mult. Regele a băgat la cap cuvântul și a zis în parlament pe românește, pe cât putea el să pronunțe mai bine: „Eu iubesc poporul român căcălău.”

Dan Tărchilă a primit untul, l-a băgat în servietă peste hârtiile unui manuscris și mi-a dat două bilete pentru premiera la piesa ce urma să se joace în seara aceea. Nu mă puteam duce la premieră, pentru că aveam de făcut nu mai știu ce. Am strigat în alimentară că dau două bilete la Teatrul Național pe două pachete de unt. Imediat s-au repezit câțiva. „Pentru când?” / „Astă seară, premieră. Nu știu ce piesă este, dar e de Dan Tărchilă.” Desigur că nu le-am mai spus că autorul piesei era chiar acolo, de față. Cum au auzit numele dramaturgului, au sărit mai mulți să-mi ofere porția lor de unt pentru cele două bilete. M-am uitat cu subînțeles apreciativ în ochii lui Dan Tărchilă, ca și cum l-aș fi felicitat că lumea sărea să dea untul pe bilete la piesa lui. Am dat unuia cele două bilete, mi-a dat untul, i l-am înmânat lui Dan Tărchilă. Dânsul mi-a șoptit că mai avea bilete. „Mai am bilete!” am strigat eu. „Și eu vreau. Și eu vreau!” Eu le dădeam biletele, iar oamenii îmi întindeau pachetele lor de unt. Îmi întindeau untul. Până când dramaturgul a terminat biletele și a umplut servieta de unt. Ca să facă loc untului, a luat manuscrisele sub braț. Dan Tărchilă a oftat ușurat, că a scăpat dintr-o situație dificilă. Era fericit că putea să felicite actorii la scenă deschisă, cu câte un pachet de unt, în loc de flori.

Ce or fi zis spectatorii care își recunoșteau pachetele de unt? Dar ce or fi zis ceilalți, care nu fuseseră la coadă la unt și mai ales dacă nu aveau unt acasă?

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

19 martie 2019

Eram la ICE Autotractor-Dacia Brașov. La serviciul Conjunctură și marketing. Un japonez de la firma Mitsui a cumpărat de la noi trei sute de tractoare, pe licență Fiat, nu din cele pe licență română, pentru că le vindea în Franța ca tractoare japoneze. Avantaj service-ul italienilor, care erau la curent. De aceea cumpăraseră japonezii licența Fiat. Trei sute de tractoare era un mizilic, pe lângă ce exportam noi. Eram a cincea putere mondială la tractoare, după Ford, Massey-Ferguson, Fiat și Renault. Concurența și competiția pe piața internațională la tractoare, camioane și ce mai exportam noi, era dură. Dar mergea bine exportul, chiar și fără să marketizăm noi produsele. Aveam câteva sute de reprezentanți comerciali ai firmei noastre în vreo optzeci și ceva de țări, români de ai noștri, cu dosar de cadre, beton blindat, care oricum nu făceau nimic acolo. Nu cunoșteau nicio limbă străină, însă aveau dosar blindat. Și pilele de rigoare. Eu eram angajat ca traducător poliglot. Dar ce dosar aveam eu? Nu eram nici măcar membru de partid. Iar singura mea pilă era un con-caracalean, pe care îl cunoscusem întâmplător, nu vreo rudă. Cel mai bun reprezentant comercial, care marketiza produsele noastre și ale tuturor firmelor românești era Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului”. Am scris bine? Da, am zis poporului, nu popoului, cum pronunța el. La noi în întreprindere, cea mai mare concurență și competiție era la spus bancuri, făcut farse și păcăleli. Sau concurență, cine dădea mai tare la glezne. Da, cam asta era pe vremuri, la cam toate locurile de muncă, unde erau oameni suficient de inteligenți ca să nu ia comunismul în serios. Eu nu am dat la glezne nimănui — fără să fi fost necesar — și nu am concurat cu nimeni la nimic, ci doar cu mine însumi, la spus bancuri, la făcut farse și trăsnăi cât mai rele. Dar nu întotdeauna reușeam să fac rele. Din greșeală, ieșeau bune.

Odată am venit cu ideea trăsnită să organizăm o caravană prin diferite țări cu produsele noastre, cu tractoare și buldozere transportate pe camioane, ca să facem demonstrații comerciale în diferite orașe, unde puteau aranja partenerii noștri comerciali, importatorii. Am zis să facem caravana asta în jurul Mediteranei. Șeful de birou a fost entuziasmat. În sfârșit, avea și serviciul de conjunctură și marketing ceva de făcut. Toată ierarhia a aprobat. Mă gândeam că o să pot vizita piramidele din Egipt și ce mai văzusem eu în copilărie prin prospectele turistice, pe care părinții mei le luaseră pe gratis de la agențiile turistice, pe când erau studenți la București, visând că vor ajunge să le vadă, dar a venit războiul și ce mai știți că a urmat. Am planificat că vom fotografia produsele noastre pe fundalul vestigiilor arheologice din Atena, vom parcurge Turcia, Egiptul, nordul Africii, vom trece Gibraltarul, vom ajunge în Franța, la Cannes, unde o să îi dăm lui Brigitte Bardot un tractor și lui Claudia Cardinale un buldozer.

— Sau după cum decideți, invers, îi dăm buldozerul lui Brigitte Bardot, iar lui Claudia Cardinale îi dăm tractorul. O să apară amândouă în Paris Matsch la volan pe produsele noastre și o să avem astfel publicitate pe gratis în cele mai mari ziare occidentale.

Eu mă abțineam să nu râd, însă directorul comercial de la Autotractor a jubilat:

— O să apară și în Lemanhuti? Că eu îl citesc în fiecare zi, din scoarță-n scoarță.

Și mi-a arătat că avea pe birou L’Humanité. Întreprinderea primea gratuit tot felul de ziare și reviste din Occident, care, ar fi trebuit să ajungă la serviciul de Conjunctură și marketing, ca să facem pe ele desk research, ce reclame mai publicau concurenții și se ce mai întâmpla pe piața internațională. Însă la acest serviciu, în afară de mine, nimeni nu cunoștea vreo limbă străină, decât Buzilă, care știa rusa. Toate publicațiile occidentale se opreau pe birourile șefilor, ca să se uite la poze și să îi facă pe alții să creadă că ei știau limbi străine.

Gândul meu era să ajung pe gratis la Cannes, de unde o să fug la Paris, cu Dacia caravanei, cu ARO-ul sau cu vreun tractor. Cu cucu! Ce naiv eram pe atunci. Habar n-aveam cum se fuge din țară. Când a venit vremea să fug din țară, mult mai târziu, nu am fugit cu vreun buldozer pe șenile, ci cu avionul. Am făcut toate demersurile pentru caravană pe la cele două ministere de care aparțineam, cel al industriei constructoare de mașini grele și cel de comerț exterior, obținusem tractoarele și celelalte produse, însă încă nu obținusem camioanele Roman. Fabrica nu a răspuns la scrisorile noastre. Mă trimite șeful meu, ing. Florescu Ionel, la fabrica de camioane, la directorul Căpitanu. Așa îl chema. Eu, când mă duceam pe la ministere sau întreprinderi și spuneam răspicat că eram de la Întreprinderea de Comerț Exterior Autotractor-Dacia, oricine ar fi fost acei șefi, își corectau poziția și freza, se închideau la pantaloni și îmi vorbeau cu un respect maxim. Când i-am spus lui Căpitanu de unde vin, a urlat:

— Afffarrră!

M-am uitat mirat la inginerii din jurul lui. Ăia nu se mirau. N-am zis nimic și am plecat. M-am întors la birou și iarăși nu am zis nimic, m-am așezat și am reluat ziarul să-l citesc. Șeful m-a întrebat:

— Cum a fost, domnu’ Nițu? Directorul Căpitanu era ca întotdeauna la linia de montaj și urla la muncitori? Gesticula cu levierul în mână? Sau în mod cu totul excepțional era în birou?

— În birou.

— Și a aruncat după dumneavoastră cu călimara de pe birou?

— Nu.

— Acum câteva zile i-a aruncat călimara în cap contabilului șef. I-a spart capul și uite așa îi curgea sângele șiroaie. De atunci, ăla s-a evaporat și e dat dispărut. Nici nevasta lui nu știe unde e. L-au căutat milițienii cu câinii prin Poiană și cu cordoane de voluntari. Au greblat toată Poiana și degeaba.

— Așa de tare i-a spart capul?

— Da. Acum îl caută și prin Deltă, a zis Florescu în glumă.

— Să-l caute și prin Alaska! a zis un coleg, insinuând că ăla fugise din țară.

 Peste vreo două zile, m-am dus să beau o cafea în oraș, ca să nu mă vadă colegii că beam cafea, cum făceau ei toată ziua. Eu îmi creasem un personaj și îmi jucam rolul. Să creadă toți că eu eram ăla care nu bea cafea și eram așa cum voiam eu să par că aș fi fost: periculos, ca să le fie frică de mine. Cum fac pisoii mici, care se zburlesc la câinii cei mai fioroși. Nu poți să fii autentic cu oamenii care nu sunt autentici. Trebuie să te adaptezi la mediu. Altminteri te strivește mediul. M-am întors de la cafea și, în hol la intrare, să nu-mi cred ochilor: Căpitanu se certa cu portarul. Voia să intre, să vorbească cu Bădițoiu, director de produse la camioane, iar portarul nu îl lăsa.

— Poți să fii matale directorul Căpitanu, poți să fii și directorul Colonelu, poți să fii și Sfântu Sisoe, aici nu intră nici Dumnezeu dacă nu are legitimație de serviciu! Poți să fii chiar și Stalin, peste mine nu trece nimeni, nici cu tancul!

M-am oprit să asist la comedia asta simpatică, iar portarul, văzându-mă că priveam cu cel mai mare interes și zâmbeam cu o deosebită încântare, se îndârjea și mai rău să îmi arate ce vigilent era. Ar fi fost suficient să-i spun portarului să-l lase să intre și l-ar fi lăsat. L-am lăsat pe Căpitanu în plata Domnului. În plata domnului portar, să-i plătească ăla, pentru obrăznicia lui de alaltăieri, la el în birou.

M-am dus să-i spun șefului și colegilor, cum portarul nu îl lăsa pe Căpitanu să intre la Bădițoiu. Florescu și-a frecat mâinile de bucurie și a scuipat în palme, de parcă s-ar fi aruncat în Olt să înoate. Era și el tot oltean, ca mine. Ne-a spus chicotind, că directorul Căpitanu fusese destituit. Nu știam. Căpitanu îl nimerise pe directorul comercial în umăr, nu în cap, cu călimara aia grea de pe birou. Victima se dusese la București, pe la minister ori pe unde s-o fi dus. Avea el protectorii săi, pentru că altfel nu l-ar fi pus director comercial, sau ce naiba era. S-a zbătut câteva zile și a obținut darea afară a dementului. Nu s-a pus problema ce diagnostic avea Căpitanu la creieri. El a aflat abia a doua zi dimineața că fusese destituit, când nu l-au mai lăsat să intre pe poartă la fabrică. Se zicea și că ar fi primit toată noaptea telefoane anonime, care îl anunțau că fusese aruncat la gunoi. Machia — scuzați oltenismul — oare de unde se știa asta? Nu l-au mai lăsat să intre, nici măcar să-și ia lucrurile personale din birou. Ca nu cumva să facă cine știe ce prostii pe acolo, să distrugă acte sau să se bată cu careva. Cică i-au adus lucrurile personale și i le-au aruncat peste poarta închisă. Puteau să i le dea și printre gratiile porții, dar așa au procedat, mai pe placul inimii lor.

Ne bucuram noi, însă peste vreun sfert de oră, ne pomenim cu Munteanu, șeful de personal, peste noi. Deschide ușa ca un uragan și ni-l prezintă pe Căpitanu, că este noul nostru șef de birou. Fără nicio explicație. Așa, bombă. Să cădem pe spate. Florescu Ionel, galben la față și cu respirația tăiată, n-a făcut pe el în pantaloni, ci s-a ridicat disciplinat, să-i facă loc, în locul său. Până să observe Munteanu și Căpitanu asta, i-am făcut semn lui Florescu să se așeze la loc și i-am spus lui Munteanu că mă ocup eu de instalarea noului nostru șef. Munteanu a încuviințat din cap și a ieșit. El, șef de personal, credea că mă cunoștea. Nu știa ce îmi poate pielea de drac, după expresia bunicei mele. Acum, Căpitanu… al meu era. V-am spus: eu sunt oltean. Și poate nu știați ce e aia solidaritatea între olteni. E mai ceva decât solidaritatea între contrabandiștii și vameșii greci. L-am poftit pe Căpitanu să intre în biroul pe care îl va ocupa. Am deranjat-o pe doamna Raicu, dactilografa, să se dea la o parte, și am deschis ușa de care se rezema ea cu scaunul. Am aprins lumina acolo și i-am făcut loc lui Căpitanu să treacă pe lângă mine. Acolo era o debara, lungă de vreo zece metri și lată de vreun metru și jumătate, care se îngusta la capătul celălalt, fără fereastră. Acolo se țineau steagurile, pancartele cu lozinci sau ce materiale aveam noi pentru defilări și parăzi, cât și sumedenie de lopeți, cu care salariații dădeau zăpada. I-am aprins lumina, cum spuneam, becul era cam chior.

— Așteptați! Că vă aduc imediat un scaun și un birou.

I-am făcut semn unui coleg să vină după mine, să mă ajute. În capătul coridorului era un scaun și o măsuță scundă, pentru mașina de scris, descleiate și cam rupte, care așteptau acolo de luni de zile să fie reparate sau aruncate. Le-am potrivit încheieturile, colegul a pus și scuipat, și i le-am dus lui Căpitanu.

— Luați loc!

S-a așezat ca lupul din Capra cu trei iezi, pe scaunul de ceară, pe groapa cu jăratec acoperită cu verdeață. Am închis ușa, ca să nu îl deranjăm și m-am uitat la Florescu. Ne uitam toți unul la altul și nimeni nu zicea nimic. O colegă poreclită „Ici-șa radio Craiova”, pentru că întotdeauna ne ținea la curent cu tot ce se întâmpla în întreprindere și era vehementă împotriva ardelenilor când se luau de noi oltenii, care îi atacam cu bancurile noastre, l-a întrebat pe Florescu:

— Machia? Acuma ce facem?

Fostul nostru șef ne-a zis să ne ducem fiecare pe rând și să-i prezentăm noului nostru șef dosarele cu sarcinile noastre de servici, ca să știe ce lucram fiecare. Misiune cam dificilă, pentru că nici chiar noi nu prea știam ce lucram, iar Florescu nici atât. S-au dus fiecare pe rând. Rămăsesem numai eu. Mă uit la Florescu și ridic din umeri ca semn de întrebare. Mi-a făcut semn cu capul să mă duc cu dosarul pentru caravană și să-i explic ce și cum. Și a adăugat cu un zâmbet malițios:

— Rugați-l să vă ajute să obțineți camioanele!

Am dat din cap în semn că „Las’ pe mine!” și am intrat la Căpitanu. Nu a mai urlat la mine să ies afară. I-am explicat pe îndelete, foaie cu foaie din dosar, ce miniștri de la București semnaseră, I-am arătat copiile scrisorilor pe care i le trimisesem lui și l-a care nu ne-a răspuns. L-am rugat să ne răspundă la ele acum, pe loc, și i-am dat un pix.

— Au fost adresate chiar către dumneavoastră. Puteți să scrieți rezoluția ici-șa. Și mă duc imediat să le dau mai departe la subalternii dumneavoastră de la fabrică. E nevoie să antedatăm rezoluția? Care modele de camioane considerați că ar fi cele mai potrivite pentru caravană? Cam în câte zile vor fi gata camioanele?

Nu zicea nici pâs. Stătea și asculta, ca lemnul, cu capul plecat. Capul plecat sabia nu-l taie. Așa să credeți dumneavoastră. Ba îl taie. Mă uitam la ceas, cum să mai lungesc prezentarea dosarului, a dificultăților cu obținerea camioanelor și cum se va desfășura caravana prin Africa. Repetam cam aceleași lucruri și l-am asigurat că el era persoana cea mai competentă să ne obțină camioanele și să definitiveze astfel proiectul cu caravana, obținându-le el însuși, prin relațiile pe care le avea la fabrica de camioane. El, care nu mai avea nicio relație acolo. Așa e când tai cuiva capul cu ferestrăul.

— Asta o să vă asigure un demaraj glorios, în noua dumneavoastră funcție aici la noi, spre gloria exportului nostru și a prestigiului României în lume.

Să nu ziceți că sunt sadic. Ca dovadă, m-am plictisit, am ieșit și l-am lăsat să fiarbă în suc propriu. Florescu m-a întrebat din ochi, iar eu i-am răspuns tot pe mutește, ca să nu audă Căpitanu, dacă trăgea cu urechea la ușă. Mi-am reluat lectura ziarului Scânteia, iar cei ce își citiseră ziarul, își învârteau degetele mari, morișcă. La câtva timp după asta, iese Căpitanu din debara ca un glonț, nu zice nimic și pleacă. Peste câteva minute, vine Munteanu, se uită la Florescu și zice:

— La loc comanda!

— Uff! a răsuflat ușurat Florescu făcându-și cruce cu vârful limbii în gură de trei ori.

De atunci am rămas în relații excelente, ca verii olteni.

La început, când m-au angajat, lui Florescu îi era frică de mine și nu avea curaj să-mi dădea vreo sarcină de servici. Toți șefii de birouri aveau obiceiul să vină la servici înaintea subalternilor, pentru ca aceștia să îi salute primii, iar ei să le răspundă la salut în scârbă. Asta făcea parte din strategia lor de a domina. Relațiile sociale între colegi de muncă, prieteni, rude și mai ales în familie, ba chiar între copii la lada cu nisip, se bazează pe dominație. Cine domină și cine se lasă dominat. Asta nu e invenția lui homo sapiens. Așa este la toate mamiferele. Orice herghelie de cai din Camargue (delta Rhonului, unde locuiesc eu acum) are o ierarhie strictă, contestată și reorganizată tot timpul, și este dominată de doi armăsari. Proprietarul ține caii împreună cu taurii, în libertate controlată, și face deosebirea: care este armăsarul șef și care e armăsarul lider. Armăsarul șef este cel mai agresiv în concurența din herghelie. Armăsarul lider e cel care are ideile bune și i le fură armăsarul șef. Armăsarul lider știe unde poate fi azi iarba cea mai gustoasă sau apa mai limpede, știe unde se găsesc plantele ce trebuie mâncate după alte plante, știe unde se găsește ce trebuie mâncat pentru a umple burta ca să țină de foame sau unde se găsesc plantele care să le dea energie la ce le trebuie lor, știe unde se găsesc plantele de leac, se orientează cel mai bine în teren și în situații, observă înaintea celorlalți cai pericolele sau oportunitățile momentului. Armăsarul lider știe să se facă simpatic pentru oameni, ca să îi dea morcovi, mere sau pâine și mănâncă din palmă delicat, fără să te umple de bale. Armăsarul șef vine să fure beneficiile de la lider și îi dă cu copitele ca să îl înlăture. Nu îl lasă pe lider să conducă herghelia, îl bruftuluiește, dar se folosește de cunoștințele acestuia, îi preia inițiativele și le îndeplinește el, ca și cum ar fi ale lui. Liderul e mai inteligent și poate da semnale false, ca să îl facă pe șef să alerge într-o parte, iar el să se ducă în partea cealaltă. Unii cai se iau după unul, alții după celălalt. Caii au o inteligență socială remarcabilă. Armăsarul șef domină prin violență, brutalitate și intimidare, pe când armăsarul lider domină prin cunoaștere și inteligență. La oameni cum e? Noi votăm cu un politician sau cu alt politician, cu deosebirea că nu avem vreun politician la fel de inteligent pe cât poate fi un cal. Iar caii sunt incoruptibili. Ba nu, chiar și caii se lasă corupți cu un morcov, un măr sau cu o bucată de pâine. Poți să agiți un sac cu morcovi sub ochii unui armăsar, când e în plină activitate, încălecat pe cea mai frumoasă iapă din haremul lui, și vei vedea că îl pui în dilemă.

Din prima zi când am început eu la Autotractor, Florescu a venit la ora opt fără un sfert și a fost neplăcut surprins că eu eram deja acolo. Ceilalți salariați se înghesuiau pe poartă la opt fără câteva minute, pentru că la opt fix se închidea poarta și se mai deschidea abia la ora nouă. Erau penalizați cu o oră din salariu. Așa era la Autotractor, nu ca la alte locuri de muncă. M-a salutat cu răceală, iar eu i-am răspuns pe exact același ton. Restul zilei nu mi-a mai adresat niciun cuvânt și am citit ziarul Scânteia nestingherit. Îl cumpăram de la chioșcul de alături, cu 25 de bani. Făcea să plătesc acei bani, ca să nu aibă nimeni curaj să mă întrerupă din lectură. A doua zi, șeful de birou a venit mult mai devreme. Eu deja eram acolo. M-a salutat și mai rece, eu i-am răspuns la fel. De la o zi la alta, el venea din ce în ce mai devreme, eu eram deja acolo și imitam felul lui de a mă saluta. Imitația agasează și exasperează. Până când el a venit la ora șase fix, iar eu eram acolo. În loc de salut, a răcnit mânios, și-a aruncat pălăria și paltonul în cuier. Dacă nu m-a salutat, nici eu nu l-am salutat. Am priceput că a abandonat competiția în care îl atrăsesem fără să își dea seama. Nevasta i-o fi spus să înceteze cu prostiile. Ziua următoare, am ajuns la servici la opt fără douăzeci, iar el a venit cum venea înainte, la opt fără un sfert. Citeam Scânteia, cum spusei, și nimeni nu îndrăznea să mă întrebe ceva. Când ieșea careva dintre colegi, mă uitam la ceas. Când intra, iarăși mă uitam la ceas. Când șușoteau careva ceva, scoteam un carnețel și mă prefăceam că notam. Mă prefăceam că eram discret, iar ei mă supravegheau cu coada ochiului și îi treceau fiorii. Dacă vreun alt șef de birou sau directoraș mă oprea pe coridor și voia să-mi dea vreo sarcină, ziceam să vorbească cu șeful meu. Renunțau. Așa îmi jucam rolul, ca să le fie frică tuturor șefilor de mine și să nu-mi dea careva la glezne. Altă apărare nu aveam. Într-o zi, directorul general și șeful de personal erau plecați în Australia, iar eu nu aveam nicio treabă la editură, ca să mă ducă șoferul directorului general cu Mercedesul la București. Florescu știa că mă aveam bine cu șeful de personal și că directorul general, când era plecat din țară, îmi încredința mașina lui mie și nimănui altcuiva. Nu știa de ce. Toți, din toată ierarhia mai jos decât directorul general și șeful de personal, mă salutau cu „Să trăiți!”. Știau ei de ce. Florescu a profitat că aceștia doi erau plecați în Australia să semneze un contract și mi-a pus pe masă o foaie, o jumătate de A4, un ordin de mutare la un serviciu operativ, să derulez contractul de remorci pentru RDG. Asta însemna groapa cu furnici. Semnat: Bădițoiu. N-am zis nimic și m-am dus la Bădițoiu. Am intrat fără să bat la ușă. Nu l-am salutat. Am rupt în patru ordinul semnat de el și am zis:

— Cineva vrea să scoată castanele din foc cu mâna dumneavoastră!

S-a uitat la mine înmărmurit și nu știa ce să zică. L-am privit țintă în ochi, i-am pus pe masă hârtia ruptă și am ieșit fără să îl salut. M-am întors în birou și am reluat lectura ziarului. Florescu m-a întrebat cum rămâne cu ordinul pe care mi-l dăduse.

— Care ordin?

Și n-a mai zis nimic, nici el. S-a mirat când am venit cu ideea de caravană. Nu se așteptase că puteam avea idei. În cele din urmă, când l-am scăpat de Căpitanu, Florescu nu s-a mai temut de mine și am format o echipă bună. Peste ani, când fusesem transferat la București, am venit într-o delegație la Brașov și am trecut să văd cine mai era pe acolo la camioane. Numai Florescu Ionel mai rămăsese din biroul de Conjunctură și marketing. S-a ridicat, m-a îmbrățișat ca și cum am fi fost colegi de școală și a zis subalternilor să-mi facă o cafea. Aceștia au rămas surprinși, de parcă aș fi coborât din cosmos. Cum să-mi facă ei mie cafea? Nu se făcea cafea la nimeni venit din afară. Și nici nu se găsea cafea. Florescu își adusese cafeaua din Japonia. Nu le dăduse lor din cafeaua sa, iar acum să-și prăpădească din propria sa cafea? Nici la superiorii săi nu le dădea cafea, pentru că aceștia își aduceau propria lor cafea, din țările pe unde se duceau, mai des decât el. El mi-a dat un clasor mic de timbre, în care era seria de timbre cu camioanele Roman, pentru care mă zbătusem să le emită poșta română, ca să ne facem publicitate astfel, pe gratis. Nu știam că fuseseră puse în circulație. Mă întorc înapoi în timp, la izbăvirea noastră de Căpitanu.

Am reluat demersurile pentru caravană. Nu m-am mai dus la fabrică după camioane, ci m-am dus la regiunea de partid, la Mircea Stoianovici, prim-vice-președinte, imediat sub Gheorghe Pană, ăla care ulterior a ajuns în CC. Îl cunoșteam pe Stoianovici de pe când răspundea de economia județului Brașov, când mă trimisese la el Drăgulea, de la ziarul local din Brașov, ca să scriu un articol despre construcția de apartamente cu confort diferențiat. Adică ce bine era cu apartamente de 8 mp, fără niciun fel de confort și cu un weceu comun pentru cele zece colivii de pe palier, unde familiștii locuiau cu copiii într-un fel de papornițe atârnate în perete. Eu însumi am locuit într-o asemenea garsonieră, cu o călugăriță elvețiancă. Dar ea a stat la mine numai doi ani. Odată, a avut probleme cu Securitatea la Otopeni și au făcut-o să piardă avionul Tarom, când s-a dus să își facă avort. Au perchiziționat-o până a pierdut avionul. M-au interogat și pe mine, dar nu am avut consecințe. Am bănuit imediat, prin simplă deducție, cine îi făcuse un denunț mincinos, cum că elvețianca ar fi făcut spionaj și că eu eram doar o acoperire. I-am spus pe șleau acelei persoane că știam că mă lovise pe la spate. Ca să mă convingă de nevinovăția sa, persoana care informase Securitatea a făcut primul infarct. Elvețianca a plecat a doua zi, urcată la avion Sabena de un elvețian de la ambasada lor, care a stat acolo la scara avionului până a decolat. A revenit în țară și nu a avut niciun fel de probleme. Securiștii nu suportau ca informatorii să îi dezinformeze și să îi folosească pentru a își rezolva ambițiile și răutățile lor personale.

Însă nu din cauza elvețiencei mi-au desfăcut mie contractul de muncă, la școala profesională, ci pentru că Radu Ozun, șeful culturii de la regiunea de partid, caracalean de-al meu, avea nevoie de postul meu pentru amanta sa. Ozun mi-a înscenat o anchetă a Securității în biroul directorului școlii. Nu puteau fi securiști adevărați, ci falși, fiindcă nu m-au luat la Securitate și nu m-au întrebat de elvețiancă. Elementary, my dear Watson. Securitatea din Brașov știa de ea, pentru că mă duceam cu ea în fiecare lună la ei să-i pună viza în pașaport. Falșii securiști mă anchetau despre mătușa mea, emigrată legal în Elveția. Nu era nicio legătură între mătușa mea de la Geneva și călugărița elvețiancă de la mânăstirea St. Gallen, din celălalt capăt al Elveției. O fi mică lumea, dar Elveția e mare. Securitatea nu mă întrebase niciodată de mătușa mea, nici chiar când fusesem arestat, la Caracal și anchetat la Craiova, când eram minor. Mă anchetau ca dușman al poporului și trădător de patrie. Așa era moda cu acuzațiile în comunism. După ce am terminat facultatea, nu am mai trecut-o pe mătușa în formularul pe care trebuia să îl completez în fiecare an și să precizez toate rudele și toți prietenii, așa că Securitatea din Brașov nu avea cum să știe de ea. La Brașov, numai Radu Ozun știa de ea, pentru că fusese elevul ei la liceul Ioniță Asan, din Caracal. Falșii securiști ziceau că eu nu mai aveam voie să fiu profesor de română la școala profesională, pentru că aveam rude în străinătate. Ce minciună! S-au încurcat în minciuni și ziceau că postul meu se desființase. Eu ocupasem postul de profesor acolo prin examen de intrare în Brașov. Ar fi trebuit să mă înștiințeze secția de învățământ dacă s-ar fi desființat postul. Când am aflat că postul meu i-a fost dat amantei lui Ozun, trecuse multă apă pe sub poduri. Eu deja fusesem transferat de la Autotractor Brașov la Universaltractor, la București. M-am dus la Ozun și i-am dat cu autograf a doua mea carte, cu prefața scrisă de Radu Theodoru. Și i-am spus cu sadism, ce noroc am avut că nu mai lucram la școala aia profesională și lucram unde lucram, în București. Nu i-am spus că știam, că de la el mi se trăgea. Eu știam de la Radu Ricman, directorul balamucului de la Gătaia, că Ozun era o canalie infectă, cu dinți de viperă otrăvită și să mă feresc de el. Îl cunoștea bine, fuseseră colegi de clasă în liceu și colegi de facultate la medicină. Ozun îl mâncase pe Theodoru, când i-a făcut porcăria pe care i-a făcut-o și l-au expulzat din Brașov, cu interdicția de a mai pune piciorul pe acolo. Cartea mea, vândută la un anticariat pe Net, cică era cu autograful autorului către Ozun. Înseamnă că a murit. Ce credea? Că e nemuritor? Dau eu ochii cu el, dincolo, și îi voi mulțumi din nou, ca și altora, din cauza cărora mi s-a făcut lehamite și am fugit din țară.

La angajare la Autotractor, așteptam să intru la șeful de personal. Stoianovici a venit acolo, m-a văzut în sala de așteptare, m-a întrebat cu evidentă bunăvoință ce făceam acolo și a intrat val-vârtej la șeful de personal. Nici nu am apucat să-i răspund. Pe atunci încă nu știam de ce îmi era așa binevoitor. După ce a plecat el, secretarul a intrat la șeful de personal, la Munteanu, și sunt sigur că l-a informat că Stoianovici mă cunoștea. Asta a prins bine, deși nu mai era nevoie. Angajarea mea fusese aranjată dinainte de a intra eu pe poartă la Autotractor, pentru că Munteanu primise un telefon de la Ștefan Căpățână, șeful de cabinet al ministrului Avram, de la MICMG. Munteanu nu m-a întrebat nimic, nici măcar ce limbi știam, i-a plăcut când a văzut în diplomă și că învățasem germana la Universitatea din Timișoara, și a dat hârtiile mele secretarului său, să-mi facă angajarea. În loc de interviu pentru angajare, sau cum se numește, cum se face la orice întreprindere serioasă, Munteanu m-a trimis la interogatoriul cu maiorul de Securitate, ce răspundea de Autotractor, în ghereta lui de sub scară.

— Rude în străinătate?

— Nu.

— Legături cu cetățeni străini?

— Nu.

— Dacă verific și văd că nu ați spus adevărul, știți ce se întâmplă?

— Nu am cum să știu, dar pot să presupun.

Am presupus că securistul știa, că mințeam la ambele întrebări. Iar el, cred că știa că eu știam că el știa că mințeam. A fost ca o convenție gentleman agreement, încheiată tacit și prin minciuni reciproce. Eu să nu mai țin legătura cu nimeni din străinătate, iar Securitatea îmi trecea cu vederea punctele negre de la dosar, pe care le putea reactiva dacă reluam legăturile sau aveau să mă prindă cu altceva. Aveau nevoie de mine pentru că știam limbi străine și mai ales că eram licențiat în germană. Erau în întreprindere câțiva sași brașoveni, dar partidul voia să aibă pentru germană un român. Nu puteau avea aceeași încredere în dragostea unui neamț față de România, la tratativele cu nemții, ca în atașamentul unui român. După cum mi-a explicat securistul care mă interoga, cât și șeful de personal, sângele apă nu se face. Indiferent dacă e sânge german sau sânge românesc.

Căpățână făcuse liceul tot la Ioniță Asan în Caracal și era de la Rede, ca și bunica mea. Nu i-am spus că știam că el era de la Rede și nici că eu auzisem de Moara lui Căpățână, a bunicului lui, și că moara lor fusese naționalizată, deci avea dosarul putred, burghezo-moșieresc.

Stoianovici venise la Munteanu ca să-i ceară ceva, pentru cineva. Știu pentru cine: pentru o altă amantă a lui Ozun. De impotent ce era, îi trebuiau mai multe amante. Cu timpul, Stoianovici s-a bucureștenizat. A ajuns cel mai tare om de la CSP, direct sub Niculescu-Mizil. Abia când ne-am văzut ultima oară, la București, și știam că nu ne vom mai vedea niciodată, mi-a spus că făcuse liceul la Ioniță Asan și că era din Pestrea, satul de peste Olt, în dreptul satului Slăveni, de unde era tata. Mă plimbam cu Stoianovici prin Cișmigiu și mâncam înghețată la cornet, fiindcă acolo nu puteau fi microfoane în trandafirii din răzoare, ca în trandafirii de plastic de pe biroul lui, și nici în cornetul cu înghețată. Mi-a spus că dăduse telefon și vorbise cu „băieții” să-mi dea viza în pașaport pentru șantierul de la Berlin-Est, unde mă trimiteau de la Vulcan. A zis că altă dată nu va mai putea să îmi obțină viza. A oftat că avea o muncă ingrată și idioată, pe care nici măcar nu era lăsat să o facă așa cum ar fi trebuit și nu știu cum a mai zis, că vorbea în metafore, făcând aluzie la absurditatea planurilor cincinale, pe care le coordona el și la ordinele politice pe care le primea. Nu mai știa cum să le aplice, deoarece erau contradictorii. A mai spus că Titanicul se scufundă și că Sauve qui peut! Avuseserăm aceeași profesoară de franceză. Am priceput că Titanicul era România — așa a și fost, după cum știți — și m-am salvat, am fugit în Suedia. De mult mă frământa gândul acesta. Deja cu un an și ceva înainte, Mircea Sântimbreanu îmi dăduse binecuvântarea lui ca să fug din țară și îmi sugerase Suedia.

În Suedia, am priceput că Stoianovici, din cel mai înalt turn de observație al economiei României, făcuse profeția că sistemul comunist era falimentar economic și politic și avea să se prăbușească. Presupun că el știa ceea ce nu se spunea la ședințele de învățământ politic pentru noi cei mici. Probabil că aflase la Academia politică Ștefan Gheorghiu, că însuși Marx spusese cam așa: Orice sistem și orice organizație se prăbușește din interior, datorită inevitabilelor conflicte interne de interese, ale celor ce alcătuiesc sistemul sau organizația. Noi mâncam înghețată prin Cișmigiu și se ținea scai după noi cineva. Cine? Tocmai colonelul de Securitate — cu numele conspirativ cunoscut de toți: Muncitoru — ce răspundea de Vulcan, de unde mă trimiteau pe șantier la Berlin. Cunoașteți cântecul Tu nu vei merge niciodată singur (You’ll Never Walk Alone) din comedia muzicală Carousel, din 1945. Colonelul era tartorul de la care mi s-au tras multe necazuri mari și tracaserii mărunte la Vulcan. Numai colonelul putuse să-și bage coada, de îmi desfăcuseră contractul de muncă în mod ilegal. Securitatea își perfecționase metodele. Nu mai eram angajat nicăieri. De multă vreme munceam pe un șantier în București, unde nu eram angajat, nu aveam contract și eram plătit ilegal. Mi-a mers bine în ilegalitate. Eram plătit cam de trei ori mai mult, față de cum fusesem plătit legal, ca traducător la Vulcan. Fiindcă de astă dată eram plătit la fel ca muncitorii, iar nu plătit conform studiilor mele universitare.

Când m-au angajat la început la Vulcan, ca traducător pe șantiere în Germania, nu aveau în schemă post de traducător și au scris în contract: inspector de învățământ cu studii superioare. Doamna Sava, de la personal, nu a înțeles bine ce i-a spus Cârciumaru, șeful ei, și mi-a scris în legitimația de servici: inspector de personal, altfel decât în contract și în cartea de muncă. Mă uitam cum scria caligrafic, nu cumva să îmi greșească numele. Am văzut că îmi greșea funcția și am tăcut din gură. E bine să știi să vorbești, dar e și mai bine să știi să taci din gură. Legitimația mea afirma un neadevăr, era deci ilegală, dar aveam un mare avantaj cu ea. Cu asta am deschis uși închise. Am putut intra oriunde, chiar și la editură, unde aveam contract. Intram mereu și într-o unitate militară, unde se depozitau alimente pentru gradele superioare din armată. Aveam un nepot de la Slăveni, care făcea stagiul militar acolo, la crescătoria de porci. El se aciuise acolo printr-un consătean, Petre Dicu, care luase bronz la olimpiada de la Moscova. Știți dumneavoastră cum erau anii aceia grei, când alimentarele erau goale. Ăia de la Vulcan au încurcat borcanele și m-au trimis la Berlin, deși tot ei îmi desfăcuseră contractul de muncă. Nu știa mâna dreaptă ce făcea mâna stângă, ce făcea unul la un birou și altul la masa de alături, deși beau din aceeași canistră de țuică și mâncau toți pe aceeași masă, ca la iarbă verde. Cum făceam noi și puneam pe ușă o hârtie: „Nu deranjați! Ședință.” Iar directorul Vlad Bădulescu semna fără să știe ce semna, și una și alta, oricât de contradictorii erau hârtiile. Nu m-am văietat ce mi-au făcut și nu s-a auzit ce încurcături făcuseră. Totul e să știi să mergi pe burtă, când trebuie. L-am întrebat pe Bădulescu la Berlin cine mă plătea, când eu nu mai eram angajat nicăieri în țară.

— Bă, în ce ilegalități m-au băgat ăștia, mama lor! a zis Bădulescu luându-se cu mâinile de cap. Toată centrala nucleară de la Cernavodă o construim pe ilegalități. Uite așa ne dăm singuri în cap cu bomba atomică. Lasă, că o rezolvăm noi când te întorci în țară, dar să vii bine pregătit cu argumente! a zis el făcând semn cum să car sacoșe cu ambele mâini și să deschid ușa cu capul.

Adică pregătit cu multe cadouri. Vulcaniștii își bătuseră joc de mine, așa că și eu mi-am bătut joc de ei. I-am lăsat în baltă, când aveau mai mare nevoie de mine și nu știau că ajunsesem la Stockholm. I-am făcut să creadă că mă dusesem la Praga, unde șeful de șantier ceruse să vin la el, fiindcă avea nevoie de mine ca să poată comunica cu partenerii cehi în germană și să deschidă șantierul. Eu învățasem și limba cehă, când mai lucrasem la Praga. După cum zicea Ionel Florescu, primele câteva limbi străine sunt mai greu de învățat, iar după aceea, următoarele devin mai ușoare. Șeful de șantier de la Berlin, Velescu, cu un întreg alai de șefi de la Vulcan și de pe nu mai știu unde, veniți de la București pentru predarea centralei termice, nu îl credeau pe șeful de șantier de la Praga că nu eram la el. Mai lansasem prin telefon acasă și informația falsă că mă întorceam la București între două avioane, pentru cartea de la editură. Asta mi-a dat un răgaz de câteva zile, să recuperez manuscrisul blocat la etajul opt de la Casa Scânteii, adică la cenzură, și să-mi rezolv prin telefon încă alte treburi la București.

Colonelul Muncitoru m-a întrebat cine era ăla cu care mă plimbam ieri prin Cișmigiu. Iar eu i-am răspuns, că la fel mă întrebase ăla: „Cine e ăsta care se ține scai după noi?” Stoianovici nici nu băgase de seamă că se ținea securistul după noi.

— Și ce i-ai spus?

— Ce era să-i spun? am ridicat eu din umeri și l-am lăsat cu ochii în soare.

Colonelul nu s-a lăsat bătut și m-a întrebat despre ce am discutat cu ăla. I-am spus, că îmi spunea bancuri.

— Cum așa, bancuri? Și ce bancuri ți-a spus?

Cu toată amabilitatea, i-am spus colonelului un banc pe care mi-l spusese dirijorul Mircea Cristescu, de la Ateneu: La un festival internațional de șlagăre, pe locul doi ies BG-boys, iar pe locul întâi ies KGB-boys, cu cântecul You’ll Never Walk Alone! Colonelului i-a plăcut bancul. El știa măcar atâta engleză, pentru că ni se lăudase la noi în birou, când ne dijmuia țuica și mâncarea de pe masă și zicea că fusese în misiuni prin Occident și chiar consul la ambasada României din Albania, de unde fusese mutat disciplinar „aici la voi, la nebuni” — adică la noi, la Vulcan — din cauză că îi rupsese dantura lui Enver Hodja, sultanul roșu, pentru că ăla îi violase fata. Noi nu puteam ști dacă spunea adevărul, pentru că nu se putea ști dacă se îmbătase, dacă se trezea din beție sau doar se prefăcea, ca să ne dezlege limbile. I-a plăcut bancul, s-a umflat în pene și a înghițit gălușca. Apăsasem pe butonul de umflat în pene.

Revin la caravana de la Brașov. În loc să cer eu camioanele de la fabrică, de la noul director, care o fi fost ăla, Stoianovici a dat telefon acolo. Ne-au scris imediat că au aprobat camioanele. Când să plece caravana în jurul Mediteranei, nu ne-au aprobat-o cei de la ministerul de externe. Nimic nu putea trece prin frontieră din Israel în Egipt. Un coleg de birou ne-a spus bancul cu soldatul care trecea zilnic frontiera, cu un rucsac plin de nisip și încă un sac cu nisip în atașul de la motocicletă. Grănicerii egipteni îi verificau în fiecare zi conținutul sacilor și râdeau de el că făcea comerț exterior cu nisip, iar el de fapt făcea contrabandă cu motociclete. Și multe alte bancuri, ieșite atunci pe tema asta. Pentru că noi întâmpinăm „teroarea istoriei” — de care se vaietă Mircea Eliade — cu bancuri, iar la bancuri nu ne întrece nicio țară, din toată istoria omenirii. Am comutat caravana cu produsele aprobate, să ajungă în India. Stoianovici mi-a spus că obține el aprobarea de la ministerul de externe, și că el însuși va fi conducătorul caravanei, șofer pe ARO, și că mă ia pe locul de la dreapta lui, translator.

 Bine și așa, puteam fugi din India cu vreun avion la Paris. Nu o să am bani de bilet pentru avion, dar o să călătoresc pe aripa avionului, cum mai călătorisem pe vagoanele de tren, când se mai putea, că pe urmă au pus sârma. Caravana a plecat la drum spre India fără Stoianovici și fără mine. Șoferii noștri au ajutat populația din Pakistan, că erau inundații — musonul — iar ei aveau experiență de când ajutaseră lumea la inundațiile de la noi. Românii noștri au fost dați la televizor în Pakistan pentru eroismul și generozitatea lor. Președintele Pakistanului le-a mulțumit personal, la palat, și a dat mâna cu ei. Asta da marketing, nu ce făceam noi la Brașov. Pakistanezii au vrut să le cumpere produsele. Șoferii noștri nu erau comercianți, ci ofițeri de Securitate în salopete de șoferi. Au venit ai noștri de la agenția comercială din India vecină, alți ofițeri de Securitate în costumație de civili, și au făcut contract cu pakistanezii, să le vindem motoare cu șasiuri pe roți. Au plecat de la Brașov convoaie cu mii și mii de camioane, doar șasiul și motorul, cu șoferul într-o cabină improvizată din cartoane, de ziceai că era cabină de telefon din Oltenia sau altceva, nu spun ce. Nu știu cum se întorceau. Presupun că unii din ei se întorceau, pentru că lăsaseră acasă familia ca garanție. Pakistanezii făceau din șasiurile alea autobuze fără acoperiș, fără uși, doar o platformă cu niște bănci, pe care călătorii stăteau călare. Femeile din Pakistan oricum nu circulau cu transportul în comun.

Printre ultimele trăsnăi, din multe câte le-am făcut înainte de a fi transferat de la Brașov la București, am propus un congres internațional la nivelul cel mai înalt. Să invităm la București, pe banii României, o mie de participanți. Toți șefii de state, din toate țările de pe glob, cu miniștrii lor de război, de afaceri externe și de comerț exterior, la un congres pentru pace, dezarmare și cooperare între popoare. Sau vreun congres pentru ecologie și sănătate ori altceva la fel de măreț și fără importanță. Să le punem la dispoziție în cele două săptămâni cât va dura congresul, câte o Dacie cu un șofer, ca să-i ducă să vadă frumusețile peisajului patriei noastre și mai ales frumusețile barurilor de noapte, apoi, la plecare, să le dăruim Dacia aceea. Le-o trimitem la vreun distribuitor de al nostru din capitala țării respective, să o ridice pe gratis de acolo. Desigur că nu o să vină niciun șef de stat și niciun ministru, dar o să delege pe altcineva în locul lor, fie chiar și pe cel mai de jos din ierarhie, n-are importanță. Iar Daciile noastre o să le dea copiilor lor, secretarei sau femeii de serviciu, însă e bine și așa, ca să se audă de Daciile noastre. Nu aveam nicio publicitate pentru Dacii, nicăieri în afara țării, deși exportam zeci de mii. Știu, pentru că lucram la serviciul care ar fi trebuit să facă publicitatea. Pe la aprobări, la ministerul de comerț exterior, ziceau că era cea mai proastă idee posibilă și că astfel ne vom face reclamă proastă. Ziceau că armăsarul bun se vinde din grajd și nu are nevoie de publicitate. Florescu era entuziasmat de proiectul meu și spunea că o reclamă proastă e mai bună decât nicio reclamă. Am obținut toate aprobările și apoi a venit o reorganizare. Așa veneau reorganizările, una după alta. La fel cum zicea bancul, că scuturi copacul de pe trotuar, de la berăria Dunărea, toate vrăbiile zboară și revin la loc, însă fiecare pe altă cracă.

Exportul de tractoare a fost aruncat la București, cel de Dacii tot la București. Camioanele au rămas la Brașov. Mereu venea careva cu zvonuri de speriat, că exportul acestor produse fusese aruncat la Suceava, la Gurahonț sau la Mierlești. Toți cei care fuseseră trimiși de la București la Brașov, când înființaseră Autotractor, aveau familiile în capitală și făceau naveta săptămânal sau mai des. Nu le-a dat voie să se întoarcă în capitală, ca angajați la ICE Universaltractor sau la ICE Dacia. Posturile de la București fuseseră create pentru alții. Acesta era scopul secret al reorganizării. Bieții familiști au fost dați la biroul de export de la uzina de tractoare sau la cea de camioane, din Brașov. Eu am fost singurul pe care l-au transferat forțat, drept în oala cu… ce era pe Lipscani, la București. Eu nu eram însurat, nu locuisem niciodată în București și nu aveam buletin de capitală. Mi-au făcut buletin de București, în baza ordinului ministrului. Tot răul, pe care mi l-au vrut unii, s-a întors spre binele meu și spre turbarea lor. Ritmul de lucru de la Universaltractor era călduț și comod, râvnit și invidiat de cei rămași la Brașov, de unde nu mai puteau fi trimiși prin străinătățuri și urmau să îi mănânce ăia de la uzină, cu sare și cu piper. Noul meu șef mi-a dat sarcina să înmânez reprezentanților comerciali ce plecau la post în străinătate o foaie cu lista de sarcini pe care să le îndeplinească. Același text standard îl primeau de la toate celelalte întreprinderi de export pe care aveau să le reprezinte. La întoarcere, trebuiau să-mi prezinte raportul de activitate. Nu îmi prezentau niciun raport, fiindcă nu îndepliniseră niciuna din sarcinile de pe listă. Misiunea mea era să scriu rezoluția că să fie penalizați cu 15% din salariu pe ultimele trei luni. Își prezentau argumentele la șeful meu, însoțite de o sticlă de whisky, iar acesta le diminua penalizarea la 10%. Directorul general le diminua la 5%, iar apoi își mai prezentau argumentele de rigoare pe la minister și scăpau de orice penalizare.

Congresul acela de pace, de potroace sau de ce o fi fost, s-a ținut. În loc de o mie de participanți și de Dacii, cum scrisesem eu în propunere, s-au aprobat doar cinci sute. Dacă propuneam zece mii, ar fi aprobat cinci mii? În loc de două săptămâni, au aprobat numai una. Acum lucram la București, pe Lipscani la nr. 19, colț cu Calea Victoriei, vizavi de fostul magazin Lafayette, numit sub comunism 50 de magazine la un loc, iar după ce au venit pompierii 50 de magazine dintr-un foc. Vedeam cum circulau ca la raliu Daciile bleu-congres. N-am obținut pentru asta nicio apreciere, niciun cuvânt, de la nimeni.

La fel ca și pentru creditul din Chile, pe care am propus cum să îl recuperăm, după ce căzu regimul lui Allende. L-au recuperat conform cu strategia propusă de mine. Simplă ca oul lui Columb, dar eficace. Noi pregătiserăm vizita lui Ceaușescu în America de Sud. Trimiseserăm în Chile patruzeci de mii de tractoare, patruzeci de mii de camioane Roman, patruzeci de mii de Dacii, zece mii de combine Gloria, microbuze Tudor Vladimirescu, buldozere și nu mai știu ce utilaje agricole. Plus ce mai trimiseserăm în celelalte țări, pe unde s-a mai dus el în America de Sud. A crezut că putea el să sfideze doctrina Monroe, iar americanilor o să le fie frică de el. Pe 11 septembrie 1973 dimineața, Ceaușescu trebuia să decoleze din Columbia sau Bolivia, ori cam așa ceva și să aterizeze la Santiago de Chile, dar i-a luat-o înainte Pinochet. De la asta se trage 11 septembrie 2001, cu avioanele în World Trade Center. Toate celelalte întreprinderi românești de export au procedat la fel cum le-am scris noi, cu ocol prin minister, cum să facă și au recuperat creditul. Însă eu, în loc de participare la cașcaval sau măcar o mână caldă de la Degeratu, am beneficiat de represalii, de la un bou din ministerul comerțului exterior. Totuși am navigat bine și l-am nimicit pe boul ăla, care s-a străduit un an de zile să mă distrugă. Cine face, facă-i-se! Am avut noroc că mi s-au deschis de la sine norii negri de pe cer și posibilitățile. Răzbunarea e un fel de mâncare ce se mănâncă rece, la cotitură.

S-o mai povestesc și pe asta? Sau parcă mi se pare că am povestit-o deja în Barca veselă — Românie, dulce copilărie. Nu mai știu ce a ales și ce nu a ales editura Alcor din ce mailuri le scriam, când am corespondat, cât s-au chinuit cu tehnoredactarea la cartea Miorița — Izvorul nemuririi și cu încăpățânările mele. Hai să vă povestesc, pentru că Barca veselă e o carte prea groasă, și librarii spun că grosimea ei descurajează cumpărătorii. Nu le-a spus nimeni că ar putea să o citească și pe sărite, pentru că eu scriu în structură narativă ciclică, încât se poate citi începând de oriunde, chiar și cu sfârșitul. Am făcut această precizare doar pentru Miorița, unde nu mai sunt amintiri, ci o analiză cu totul altfel decât au făcut alții.

Mă trimiseseră la un curs de marketing la Ministerul de Comerț Exterior, la care ar fi trebuit să participe numai directorii generali din toate întreprinderile de comerț exterior. Nu era să se ducă la o tâmpenie de curs directorul nostru, care era membru în CC. A delegat sarcina asta adjunctului său și astfel a fost aruncată din ce în ce mai jos pe ierarhie la șeful meu, apoi la mine, cel mai de jos din Universaltractor. Nu îl puteau trimite la curs de marketing pe portar. Cursul se încheia cu o lucrare despre cum am aplicat noile cunoștințe de marketing, pentru promovarea exportului întreprinderii. Șeful biroului de Conjunctură și marketing, Drăgan, care îmi aruncase pisica moartă peste gard în grădina mea și m-a trimis la curs în locul lui, mi-a zis să scriu despre recuperarea creditului din Chile, cu toate că asta fusese înainte de a mă trimite el la curs. Dobitocul de Isbășescu ne ținuse cursul, vorbind non stop opt ore pe zi, șase zile pe săptămână, cinci săptămâni. Din ce cauză fusese pedepsit astfel? De chinuit la creieri ce era, nu mi-a aprobat lucrarea, sub pretextul că erau idei fanteziste. De unde o fi știut el că eu aveam în podul casei un cufăr încărcat cu idei fanteziste, înghesuit cu genunchiul? Aflase de la un coleg de curs că ăla, în prima pauză din prima zi de curs, cumpărase de la librăria Sadoveanu cartea mea de debut. Eu încă nu știam că apăruse în librării, chiar tocmai în acea zi. Așa cad uneori zarurile. Probabil că l-a scos din sărite, să vadă că i-am scris ăluia un autograf, iar lui nu i-am dat cartea. Ăla o cumpărase, nu i-o dădusem. Încă și mai mult s-a înfuriat când i-am spus că eu, în ultima zi de curs, nu puteam veni, pentru că eram programat la primăria de sector să mă căsătoresc. Mi-a interzis să lipsesc de la curs. Cum să pierd programarea de la însurătoare? Un coleg de curs, director adjunct la o întreprindere de comerț exterior, care nu s-a putut eschiva delegând vreun subaltern, probabil fiindcă urma să fie catapultat, a propus să recuperăm acea zi, micșorând pauza de prânz, ca să terminăm cu o zi mai devreme și să poată veni la cununia mea toți colegii de curs, cât și el, profesorul. Boul de Isbășescu nici nu a vrut să audă, s-a înfuriat, i se îmbățoșa limba în gură și făcea spume. Drăgan a zis să-l bag undeva pe „Izbășinescu” cu interdicția lui și a trimis la cununia mea toți colegii mei de birou. După care ne-am dus la restaurantul Reșița din Calea Rahovei și nu ne-am mai întors la birou, că era sâmbătă. Pe atunci se lucra și sâmbăta. Drăgan, fiind șef de birou, nu a putut veni. A rămas să păzească telefonul. Cum spuneam, Isbășescu n-a vrut să-mi aprobe lucrarea, iar Drăgan i-a trimis o scrisoare semnată, ștampilată, prin registratură, în care îl informa că lucrarea mea nu era fantezie, ci se aplicase în realitate. Isbășescu a zis că, în acest caz, eu am călcat legea secretului de Stat, pentru că i-am adus lucrarea eu însumi și nu i-am trimis-o prin poșta militară. Drăgan i-a trimis încă o scrisoare și l-a informat că nu era secret de Stat, întrucât partenerul extern cunoștea asta, iar acțiunea era încheiată și ieșise de sub incidența legii secretului. Scrisoarea a fost semnată de directorul general Mihail, membru în CC, însă asta nu l-a impresionat pe boul. Boul m-a reclamat la Securitate. Securistul din întreprinderea noastră i-a spus lui Drăgan să-mi spună, că să nu am nicio grijă, nu o să fiu arestat, iar Isbășescu era un tâmpit și nu știa ce vorbea. Nevasta lui divorțase de el și nu mai găsea nicio fraieră. Îl mutaseră de la birourile operative la biroul de învățământ al ministerului, creat special pentru el, fiindcă făcea numai prostii, zăpăcea borcanele și treburile. La învățământ nu mai avea ce prostii să facă. Ba uite că făcea prostii. L-ar fi dat ei afară de multă vreme, dar sora lui Isbășescu era nevasta unuia sus-pus, un „grande”. Grande de Dâmbovița. Drăgan era secretar de partid și a vorbit cu omologul său de la ministerul de comerț exterior și cu securistul de acolo. Nu aveau cum să-l influențeze pe Isbășescu să-mi aprobe lucrarea și să-mi dea certificatul de absolvire. Nimeni nu se putea înțelege cu el. Era căzut în cap și gata, punct. Bâtcă, șeful personalului, îmi spunea mereu să fac cumva și să îi aduc certificatul, că altfel îmi face imputație pe leafa din perioada cursului și îmi desface contractul de muncă. Nu se putea face nimic împotriva boului. Așteptam să treacă timpul, cum așteaptă Ghiță morocănosul Ignatul și cuțitul.

Și vine al patrulea congres internațional de marketing, la București. Eu fusesem pionul principal la organizarea precedentelor două, la Brașov. M-am menținut pion și în rivalitățile de la București, pentru al patrulea congres. Vin listele cu participanții. Îl văd pe Isbășescu pe listă. L-am tăiat de pe listă. Colegul cu care verificam listele m-a întrebat:

— Pe ce motiv?

— Pe motiv că nu corespunde.

Tăiat a rămas. Listele au fost date cuiva, să trimită invitațiile. Vine ziua congresului. S-a ținut în amfiteatrul de la ASE, din Piața Romană. La intrare, Isbășescu, cu coada pe sus, dădea din aripi și se vânzolea să intre, dar nu putea, pentru că nu avea invitație. Se certa cu gărzile alea cu aparat auditiv în ureche și le scotea ochii cu legitimația de servici, că el era marele zmeu de la minister. Gardienii îi cereau invitația. El m-a văzut lângă ei, cu ecuson de organizator. Îl așteptam zâmbind cu gura până la urechi. Asta era cotitura la care îl așteptam. Îmi zicea mieros să le spun că îl cunosc și că garantez pentru el că e de la minister. Ei nici nu se îndoiau că era de la minister, nu asta era problema, ci invitația. Dar așa sunt cei ce manipulează oamenii, o dau cotită și păcălesc pe cine pot ei. Poți să descoperi imediat dacă cineva e viclean, fățarnic și manipulator din fire, cam așa: îl întrebi ceva, de exemplu câți kilometri sunt până în cutare loc și îți răspunde că vreo jumătate de oră. Îi ceri o precizare spațială și vine cu o aproximare temporală. Manipulatorii ne zăpăcesc cu confuzia coordonatelor, cu confuzia noțiunilor, redefinesc lucrurile sau situațiile, inversează totul în favoarea lor și fac numai încurcături, pe care nimeni nu le mai poate descurca. Sunt bolnavi la cap și au forța să transfere boala lor la cei din imediata lor apropiere. E singura lor soluție ca să se abțină temporar de la înecul în propria lor schizofrenie. Până sunt izolați de către toți și abia atunci, când nu mai găsesc victime pe care să le seducă cu fățărnicia și cu șarmul lor îndoielnic, atunci li se dezlănțuie schizofrenia, îi doboară și nu se mai pot ridica. Zdrahonii de gardieni ar fi fost flexibili, s-au uitat la mine, așteptând să le spun dacă să îl lase să intre. Am dat din cap cu fermitate să nu-l lase să intre. I-am spus lui Isbășescu să îi ducă șefului meu certificatul că am absolvit cursul. Desigur, a zis el, cum să nu, se va duce la pauza de la prânz.

— Nu! Acum! Și să veniți cu adeverință scrisă de șeful meu, că a primit certificatul și că totul e cum trebuie să fie! Să fie scrisă de mână și să nu-i falsificați scrisul, că eu îi cunosc scrisul!

Bine, o să se ducă la pauză, ca să nu piardă deschiderea congresului, că se făcuse ora să înceapă. I-am întors spatele. Știți ce argument convingător e acesta? S-a dus glonț, ca din pușcă, și a venit mai repede decât credeam.

— Unde e adeverința scrisă de șeful meu?

— N-a vrut să-mi dea.

— Nu vă cred. Nu intrați!

Isbășescu — miau, miorlau, că mă roagă din tot sufletul. În spatele lui Isbășescu, colegul meu de birou, Țurlea. Țurlea mi-a făcut semn că ăla venise și îi dăduse lui Drăgan certificatul. Cu toate acestea, nu am vrut să-l las să intre.

— Așa ne-a fost vorba? s-a rățoit Isbășescu. De ce nu vă țineți de cuvânt?

— Nu v-am promis că vă las să intrați, dacă duceți certificatul! Nu ne-a fost vorba așa.

— De ce nu sunteți corect? a insistat el.

Cine vorbea de corectitudine. Avea talent la inversarea realităților, ca hoțul care strigă prindeți hoțul. Țurlea, din spatele lui, îmi făcea semne disperate să-l las pe Isbășescu să intre. Ce o fi fost în capul lui Țurlea? Hai să treacă de la mine. Am zis gărzilor și l-au lăsat. Țurlea mi-a făcut semn că vrea să intre și el. Am zis să intre și Țurlea. L-au lăsat. I-am dat lui Țurlea un ecuson să și-l scrie, ca să și-l pună în piept. Isbășescu a vrut și el ecuson.

— Și eu, și eu!

— Nu!

— Dați-mi și mie! Hai, că vă rog frumos!

— NU!

Isbășescu fusese inflexibil, iar acum se milogea, se umilea. Nici măcar nu avea demnitate și respect pentru sine însuși. Cum să îl respecte cineva, dacă el nu se respecta pe sine însuși? La ce i-a folosit ceea ce îmi făcuse până atunci? Ce avantaj își închipuise el că putea avea, când refuza să îmi dea certificatul? Ce câștiga el dacă mi se imputa salariul pentru perioada cursului și aș fi fost dat afară de la Universaltractor? Țurlea i-a făcut semn unui zdrahon care supraveghea gardienii și i-a spus că individul se strecurase prin filtru. Zdrahonul i-a cerut lui Isbășescu invitația. N-avea. Păi că să vezi, că așa și pe dincolo. Îmi zicea mie să îi explic ăluia. Eu îl priveam cu aceeași seninătate și neclintire ca Sfinxul din Bucegi. Zdrahonul și cu Țurlea l-au ridicat de subțiori și l-au dus frumușel pe sus în debaraua pentru mături de sub scară. Țurlea, conform ordinului primit de la Drăgan, l-a anesteziat cu câteva zdravene argumente abdominale, să tacă și să stea acolo, culcat. Zdrahonul a înțeles consemnul profesional al lui Țurlea, l-a ajutat să-i lege mâinile la spate cu cureaua de la pantaloni și i-au proptit în gură cârpa de frecat podelele, ca să fie cuminte. După ce a intrat toată lumea în amfiteatru, au venit unii în halate albe și l-au luat pe targă, bine legat de mâini și de picioare, ca să nu cadă, că adormise cu cârpa în gură. Țurlea nu intrase în amfiteatru la congres, ci rămăsese în hol, să aștepte halatele albe și să intervină dacă se trezea argumentatul. După aceea s-a întors la Drăgan, să-i dea raportul, cum a îndeplinit ordinul. Isbășescu călcase în picioare semnăturile, prestigiul și onoarea lui Drăgan. După câteva zile, s-a terminat congresul. Abia atunci l-a întrebat Securitatea pe protectorul lui Isbășescu dacă într-adevăr era cumnat cu boul, care era în cercetări de câteva zile și nopți. Protejatul avusese un comportament recalcitrant, haotic și agresiv în timpul cercetărilor, mințea tot timpul, iar anchetatorii nu aveau cum să creadă că „un asemenea element” putea să aibă un așa înalt protector. Anchetatorii au făcut un compromis. L-au iertat de pedeapsa cuvenită pentru încălcarea legalității, intrând la congres fără invitație și au pus condiția că nu mai poate lucra în ministerul, unde își compromisese dosarul prin comiterea unei ilegalități așa flagrante. Ca și cum numai el intrase fără invitație. Cumnatul l-a plasat pe Isbășescu la Ambasada României din Kenia. Protejatul, știindu-se protejat, s-a dus cu mașina corpului diplomatic într-o rezervație naturală, a tras cu pușca și a ucis nu știu ce animal. Drăgan aflase că a tras și în paznicii africani, dar nu știa suficient de clar, dacă i-a nimerit sau nu. Era să iasă scandal diplomatic. Drăgan ne-a spus. Boul a fost dat jos de la Ambasada din Kenia și mutat disciplinar la Ambasada României din SUA. Dat jos, în sus. Râdea Drăgan că în America erau mulți africani și era voie să tragi cu pușca pe stradă. Cică ultima dată a fost văzut certându-se cu niște polițiști americani pe stradă și l-au îmbarcat. Ambasada l-a dat dispărut, iar poliția americană nu l-a găsit. Nu aveau nicio informație că s-ar fi certat cu polițiștii și ar fi fost îmbarcat. Doar ăia au putut avea ac de cojocul lui. La așa cojoc, așa ac. Isbășescu nu știa engleza și nicio altă limbă, ca să le spună polițiștilor americani ce cumnat avea el la București. Ceea ce desigur că i-ar fi impresionat așa de tare, încât ar fi râs. Cumnatul o fi răsuflat ușurat, că a scăpat de acest lost in space, ca un bolovan legat de gât, pe care îl ținea în spinare. Drăgan ne-a spus astea și se bucura. Dar ce mă bucuram eu. Și Țurlea. Am făcut echipă bună, toți trei.

Țurlea a fost împușcat pe stradă, ziua, în Canada, unde se dusese la tratativele cu Laverda, în legătură cu combinele Gloria, care se făceau la uzinele Semănătoarea, pe malul Dâmboviței. A rămas neclar cine și de ce l-a împușcat. Ai noștri desigur că au aflat, dar au omis să-l informeze pe Drăgan. Soarta combinelor noastre era mai importantă decât soarta lui Țurlea al nostru.

Cam aceeași procedură ca în Canada mai fusese aplicată la Praga, cu un coleg de la ICE Dacia, din Lipscani, care s-a dus să semneze contractul pentru Dacii. Cehii refuzaseră oferta rușilor pentru Lada și Moskvici 1500 și voiau Dacii. Cehii ne iubeau după intervenția lui Ceaușescu în favoarea lor și știau de sacoșele cu mâncare lăsate de bucureșteni pe trotuar la ambasada Cehoslovaciei, pentru turiștii lor, care își terminaseră concediul la Marea Neagră și nu știau încotro s-o ia, spre America sau spre Australia. Era prea curând după invazia rușilor în Praga, ca să cumpere cehii Moskviciuri. ICE Dacia a trimis la Praga doi români, dintre care unul avea împuternicirea să semneze contractul iar celălalt era doar așa, ca să nu fie ăla singur. Cei doi au fost cazați separat. Pe unul la hotel, iar pe cel cu împuternicirea să semneze contractul, la un particular care avea convenție cu hotelul. Luni dimineața, când cel cazat la particular trebuia să vină să semneze, nu a venit. L-au găsit mort în cada de baie, fără apă și fără nicio urmă suspectă pe corp. Am fost toți la Otopeni, când l-au adus în sicriu metalic. De la avion, l-au dus unii, nu ni s-a spus unde. Nici măcar familia nu a avut voie să-l vadă. Toți ceilalți, care au mai primit ordin să se ducă la Praga să semneze contractul pentru Dacii, au refuzat. Nemaiavând altul, mi-au dat ordin mine să mă duc la Praga să semnez. Eu, care nu mai semnasem niciodată nimic, nu eram la ICE Dacia și eram „netransportabil”, întrucât aveam rude în străinătate. Am refuzat. Cel mai ferm refuz este să nu zici nimic și să râzi în hohote. Anul următor, cehii au acceptat Moskviciurile. Nu știu cine și-o fi băgat coada în Canada, cui nu i-o fi convenit contractul cu Laverda, pentru Gloria noastră.

Nu am înțeles niciodată cum pot fi unii oameni atât de proști — oricâte studii superioare, talente sau funcții înalte ar avea — încât să facă rău altora fără niciun motiv, doar din plăcerea de a face rău. Ca și cum a face rău ar putea fi o plăcere. Dacă alte plăceri nu au… Descreierați ca Isbășescu psihopatul sau ca mulți alții cu un ego deformat, care se cred că ar fi ceea ce nu sunt, nu se văd pe ei înșiși în oglindă și nu văd nici pe ce lume trăiesc. Desigur că au ei motivele lor lăuntrice, psihice, inconștiente, ca invidia, frustrările, nenorocirile din copilărie, complexele de inferioritate sau ce boală o fi în capul lor sec, însă nu au vreun motiv concret, adică vreun beneficiu palpabil. Nu le folosește la nimic. Ba chiar dimpotrivă, le dăunează, pentru că faptele rele ricoșează și se răsfrâng asupra făptașului. Există un fel de echilibru ecologic în societate, o ecuație a binelui și răului. Filozoful stoic Musonius Rufus spunea că: dacă faci răul cu plăcere, plăcerea trece și răul rămâne, iar dacă faci binele cu durere, durerea trece și binele rămâne. Desigur că așa este, mai ales în teorie. Asta cam sună a înțelepciune de trei parale și miroase ca catehismul din biserica catolică. Însă practica ne învață mult mai multe. Toți cei care mi-au făcut rău, răul lor s-a întors spre binele meu, iar ei au turbat. Unii s-au sufocat de mânie, a colcăit în ei otrava acumulată la creieri și au crăpat. Le-a plesnit ceva la bibilică sau au făcut infarct. Când cineva ne face rău, trebuie să îl nimicim ca pe o libarcă. Metoda cea mai simplă și mai eficace este să îi întoarcem spatele și să îl lăsăm să cadă — sau să îl ajutăm să cadă — prin propria lui greutate, ca la luptele japoneze sumo. Să continue cu țambalul până se poticnește și se prăbușește. El va crede că ori nu știm, ori că nu ne pasă, ori că l-am iertat. Așa e și creștinește, să iertăm. Însă, cel ce face răul nu se comportă creștinește, nu se încadrează în paradigma creștină și nu suportă să îl iertăm sau să nu ne pese. El vrea să ne vadă suferind de răul pe care ni l-a făcut. Sadismul e singura lui satisfacție, să se hrănească cu otrăvuri. Otrava e pentru el mai dulce ca mierea. Ca acel papă din Evul Mediu, ce se hrănea cu mici doze progresive de otravă, ca să devină imun. Omul rău, văzând că noi nu suferim, va suferi el în locul nostru. Și va suferi cu mult mai mult decât a vrut el să suferim noi. Asta îl va măcina zi și noapte, toate nopțile lui. Se va gândi numai la noi, și la altceva nu se mai gândește. Ori crapă de la început, dintr-un șoc, ori se mistuie cu încetul, la foc moale. Faptele rele se întorc ca un bumerang. Nu e nevoie să scoatem cuțitul la ei. Indiferența ucide mai sigur decât orice armă și nu lasă dovezi juridice. Le vine lor vremea! Mulțumesc din inimă celor ce mi-au făcut rău, așa cum mulțumeam din inimă partidului, când cântam la cor. La ce le-au folosit nemernicilor ăia acele coruri?

Pe de altă parte, când am făcut bine cuiva, nu mi-am auzit mulțumiri. Niciodată. Făcând bine altora, mi-am bătut singur cuie în talpă. Le-am făcut binele nu ca să aștept vreo recunoștință, ci fiindcă așa e bine, să facem bine la toți. Dar nici nu m-am așteptat să îmi devină dușmani și să mă lovească pe la spate. Dacă nu au putut să mă atace fățiș, mi-am auzit calomnii sau mi-au făcut denunțuri mincinoase la Securitate. Sau denunțuri adevărate. Un vecin din bloc și-a vândut apartamentul la Stat și aștepta să-i dea pașaportul, ca să emigreze legal. Nimeni dintre sumedenia lui de prieteni nu voia să-l primească să locuiască la ei, fiindcă era „contagios politic”. Nu s-a dus să locuiască la părinții săi, pentru că ei nu-l puteau duce cu mașina, cum îl duceam eu prin tot Bucureștiul pe la prietenii de care își lua rămas bun. L-am primit și a locuit la mine cu soția și copilul trei săptămâni, masă și casă gratuit. Drept mulțumire m-a turnat la Securitate că locuia la mine și m-am pomenit cu perchiziție de la Securitate, ca să mă prindă în flagrant delict că îl găzduiam. Am scăpat ca prin urechile acului, dar asta e altă poveste. Vorba lui Nichita Stănescu: „Nu mor caii când vor câinii.” Cei cărora le făcusem bine, nu au suportat că le-am făcut bine. Faci cuiva bine și nu te iartă. Nu te iartă că l-ai ajutat și astfel s-a simțit inferior ție. De la tot felul de canalii mi s-au tras tot felul de necazuri. Le mulțumesc. Ei sunt cine sunt ei, acolo unde or fi acum, iar eu sunt aici unde sunt și sunt cel ce sunt. Însă eu nu îi urăsc, ci am toată compasiunea pentru astfel de oameni, fiindcă așa sunt ei, slabi la cuget și nefericiți. Nu e vina lor că nu sunt întregi la cap. Așa au fost oamenii dintotdeauna. Știm de la Plutarch, din Viețile paralele, că la greci și la romani, cei mai destoinici dintre ei, al căror nume a rămas în istorie, pentru că au făcut cel mai mare bine tuturor celorlalți compatrioți, care au scăpat patria de la vreo invazie, au biruit în războaie de apărare sau de cucerire sau au săvârșit alte fapte bune pentru ai lor, au fost acuzați ca trădători de patrie și condamnați la moarte ori expulzați din patrie prin hotărâri unanime sau au fost înjunghiați mișelește. Unii au fot nevoiți să fugă în străinătate, ca să scape de răutatea și nerecunoștința celor cărora le făcuseră bine. Nu s-a schimbat nimic, de mii de ani. Nu homo sapiens a inventat nerecunoștința. Nerecunoștința nu este un fenomen social, ci zoologic. Sunt câini care mușcă mâna celui ce le dă să mănânce. Nerecunoscători sunt și șerpii.

Colonelul Muncitoru era din garda veche, de pe vremea lui Drăghici. A continuat să se ocupe de Vulcan și după ce fusese trecut în rezervă în 1981. Știa, că de la mine i se trăgea, când a fost destituit de la Vulcan în 1983. Asta iarăși ar fi altă povestire cum l-am ajutat pe secretarul de partid Busuioc să dea de pământ cu el. Colonelul Muncitoru a fost aruncat la supravegherea șahiștilor din Cișmigiu și presupun că i-au pus numele conspirativ Șahistul. Se plimba prin Cișmigiu și suferea de inactivitate, pentru că nu mai era la fel de interesant să aibă acces la nevestele pensionarilor șahiști, cum avusese la nevestele muncitorilor plecați pe șantiere în străinătate. Alunecase pe băutură și o luase razna. Se mira cu ce să se mai facă interesant și să sperie pe cine putea la fostul lui loc de muncă la Vulcan, unde venea mereu, ca să se dea mare, să bea, să ciugulească mâncare și informații. Avea o imagine deformată despre sine însuși. Devenise o parodie a lui însuși. Nouă ne stârnea și milă și teamă. Așa cum era, aruncat la gunoi de proprii săi șefi, a reușit să zgâlțâie toată structura de la Vulcan și să creeze haos organizatoric și ilegalități. În acel haos de ilegalități mi-au desfăcut contractul de muncă și totodată m-au trimis pe șantier la Berlin.

Continue reading „Victor RAVINI: Sunteți surd?” →