Într-o confesiune din perioada retragerii sale la mânăstire Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma: „Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce la frumusețe. În rugăciune intri pentru a integra absolutului”.
Citind poeziile lui Corneliu Neagu pe facebook am avut această senzație de cufundare în absolut. Apoi a venit dorința de a citi mai mult. Așa am ajuns la volumele sale de poezie. Pentru dialogurile de astăzi am ales trei poezii din volume.
EPITAF FĂRĂ CUVINTE
(„CUNOAȘTEREA DE SINE”, Ed. ePublishers, București, 2017)
V-am explicat cândva, distinsă doamnă,
că nu sunt eu acela care plânge
cu lacrimile ploilor de toamnă
căzând în suflete cu stropi de sânge.
Nici cel dojenitor certând copacii
că în răzoarele de lângă stradă
au ofilit la umbra lor chiar macii
plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.
Nu sunt nici vrăjitorul care poate
să vindece iubirile pierdute
întoarse cu regretele lăsate
pe brâul sfânt al marilor redute.
Și nici groparul care duce-n spate
pământul răscolitelor morminte
unde își plâng amantele trădate
iubirile-ngropate mai-nainte.
Sunt numai scribul trist care traduce
jurnalul scris cu vorbe nerostite
de nevăzuții țintuiți pe cruce
în Golgote din inimi părăsite.
Și-acum, spre asfințit târziu de toamnă,
când mă îndrept smerit spre cele sfinte,
îți las un epitaf fără cuvinte,
să îl păstrezi ca amintire, doamnă.
Tatiana Doina Popovici: Pornind de la constatarea lui Marin Preda, exprimată prin sintagma „Timpul nu mai are răbdare”, Corneliu Neagu scrie un „Epitaf” adresat unei doamne, imaginare sau reale. Poetul simte nevoia unei confesiuni care, deși „fără cuvinte”, explică cui se adresează Eul liric.
Încă din prima strofă, se referă la suferințele din iubire, care lasă în urmă drame, simbolizate prin „stropi de sânge”, un fel de metaforă a tragismului. Atent la natura umană, dar și la natura înconjurătoare, în general, poetul precizează anotimpul printr-o personificare – „copacii-au ofilit la umbra lor chiar macii” Poetul nu este vrăjitor care să poată vindeca „iubirile pierdute”, cum nu este nici „groparul care duce-n spate pământul răscolitelor morminte”. De remarcat cum mormintele devin un loc al plângerii, un loc „unde amantele își plâng iubirile-ngropate mai-nainte”.
După ce în primele două strofe polimorfe, poetul explică faptul că trăirile puternice nu sunt personale, în ultima strofă, tot polimorfă, precizează că este „un scrib” care contabilizează suferințele umane găsite în „jurnalul scris cu vorbe nerostite”. Amploarea suferințelor din iubire este sugerată de hiperbola „Golgote”. Poetul conștientizează etapa de viată „asfințit de toamnă” și lasă acestei doamne, ca amintire, „un Epitaf fără cuvinte”. Singura marcă explicită a Eului liric, pronumele personal „eu”, sugerează implicarea directă a poetului în confesiunea-epitaf. Poate tocmai anotimpul toamnei, ca simbol al bătrâneții, îl determina pe autor să facă această confesiune. Cu siguranță că doamna, dacă este reală, va păstra peste timp aceasta amintire valoroasă.
Corneliu Neagu: „Epitaf fără cuvinte” este, fără îndoială, un poem filozofic în registrul expresionist-oniric. Aflat în fața poemului său, autorul trebuie să dea răspuns la două întrebări majore: prima – cui se adresează, respectiv cine este „distinsa doamnă”, a doua – prin cine se adresează. Aceste întrebări nu au existat în actul creației. Creația lirică, în sine, este un miraj care se situează în paradigma trăirilor suprarealiste, nu în sensul strict literar al cuvântului, ci în acela al desprinderii de realitate. De aceea poetul, învăluit în karma muzei sale, își începe discursul liric detașat de realitatea înconjurătoare, fără să știe exact unde va ajunge, unde se va opri. Discursul liric se desfășoară, aproape în exclusivitate, la modul indicativ, persoana întâia singular, Eul liric justificându-și prezența în poem, cu explicații detaliate adresate „distinsei doamne” („V-am explicat cândva distinsă doamnă”…). Această „distinsă doamnă” nu poate fi altcineva decât conștiința creatorului (a Eului liric, în registrul suprarealist). Discursul în sine se proiectează în chip de motivație, un fel de raport în fața rațiunii proprii, judecătorul suprem al oricărui act intelectual. Altfel nu ar exista nici-o justificare a faptului că epitaful este fără cuvinte.
Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (3)”