Anotimpurile Danielei Gîfu au legătură cu dragostea, şi abia după aceea cu India. Cu această speranţă m-am şi apropiat de cartea specialistei în informatică din Iaşi. În general, mi-e frică de pixeli, de lumea virtuală, în care, oricât am încerca să fim de vii, suntem mai puţin vii decât în viaţa reală.
Daniela Gîfu vine spre poezie din viaţa reală. Dar nu vine ca un pictor, deşi trece prin culorile tuturor anotimpurilor, ci ca un grafician. Desenează sentimente şi stări cu linii clare. Se desenează pe ea însăşi, îndrăgostita, în alb-negru, pentru a se putea înfăţişa cititorului în culori! De aceea şi este credibilă primăvara, prin a cărei uşă larg deschisă ne invită să intrăm în carte. Nu oricând, ci la ceasul proaspăt al dimineţii, când roua se pune pe cântat, iar dorinţa respiră prudent, ca o „lăcrămioară însingurată”.
Poeta aşteaptă înăuntru în cămaşă de în „îngălbenită de ani, brodată în vers de lume”. Capeţi dintr-odată curaj şi mergi mai departe, răspunzând invitaţiei de a o elibera de „încolţirea gândirii”. Daniela Gîfu vegetalizează abstractul, înverzind clipele şi păşind în celălalt anotimp, vara, unde contemplă, „alintată de fluturi”, aşteptarea. „În jur se prăbuşesc/ promisiuni însângerate”, zicea ea, întrebându-se: „Veni-va timpul/ când ne vom citi vreodată?”.
În aşteptarea acestui timp, dă curs frământărilor ce-i dau târcoale, mărturisindu-se în felul următor: „Cu drepturi de condeier/ brodez metafore/ până când…/ dorinţele îşi pierd culoarea”. „Pe pat se aşterne lumina de cuarţ./ Singurătatea,/ vorbind într-o limbă necunoscută,/ pândeşte stafidită./ Zorii îşi fac loc/ pe o coamă de deal,/ îmbrăcată-n iubire/ în formă de cruce.” Citind aceste versuri, nu poţi să nu te gândeşti la o călărire în zori a lui Eminescu, deşi vorbim de registre poetice diferite. „Sunt un suflet de întâmplări,/ care întârzie să se căiască” spune poeta despre sine, în chiar crucea verii, adică într-o zi de 26 iulie. Toate poeziile sale sunt datate, dar scoase în afara timpului mare, al anilor, ci păstrate în cel mic, al zilelor şi anotimpurilor. Trecerea în toamnă n-o face de una singură, ci însoţită de trei îngeri păzitori: „Îngerul apei/îmi spală inima,/ pentru a privi/ orizonturile dantelei celeste./ Îngerul aerului/ îmi vântură mintea,/ pentru a descifra parola vremii hărăzite./ Îngerul focului/ îmi curăţă sufletul,/ pentru a dărui/ nesupunere necuprinsului celest”.