Motto.

„Hai cu mine-n București/ E o viață ca-n povești,/

Curge râul din Carpați/ Plin de miere și de lapți!”

 

 

George ROCA: Ha, ha! Sunteți simpatic foc, de la limbaj până la acțiune! Ați vândut pistoalele în România comunistă! Ce alte aventuri adolescentine de făcut „lovele” ați mai avut? Mi-a plăcut descrierea locurilor, care mi-au creat nostalgii. Despre cartierul Vergului a mai povestit și scriitorul Stelian Tănase. Bariera Vergului, unde pe vremuri era capătul orașului a devenit sub comuniști „Piața Muncii” iar în zilele noastre „Piața Eudoxiu Hurmuzachi”!

Ștefan C. Țiți ȘELARU:    Și iar au mai trecut câțiva ani buni apropiindu-se examenul de bacalaureat de care eu nu prea aveam timp să mă preocup deoarece, de multe ori aveam prin buzunar chiar mai mulți bani decât încasa lunar tatăl meu de la uzină așa că, ăștia trebuiau cheltuiți dar cu cap, nu aruncați la rișcă sau la barbut cu toate lichelele ori gustul meu era ceva mai rafinat așa că, din când în când îmi mai pierdeam câte o noapte, mai ales vara, la un pokeraș ori la un remy sub bolta de viță din fundul curții. În caz de recesiune aveam deja aprovizionate cu marfă vreo două sau trei depozite sigure pentru orice eventualitate ca de altfel și ponturile mele de bază unde vindeam pe loc și pe bani buni câte pistoale dețineam iar cea mai bună afacere țin minte că, spre imensa mea surpriză am făcut-o ducând clienților mai mult în bășcălie, o uniformă de ofițer sovietic cu decorațiile pe ea și cu centură dar fără cizme. De cum a zărit-o, unul dintre șmecheri, fericit la culme de o așa pleașcă mi-a și oferit pe loc dublul salariului lunar al tatălui meu așa că, prefăcându-mă cu oarecare dificultate că nu aș fi prea mulțumit am înhățat banii și am șters-o imediat de teamă ca să nu se răzgândească. Peste câteva zile când le-am mai oferit câteva pistoale m-au lămurit că tipul care mi-a cumpărat uniforma avea nevoie de așa ceva ca de aer deoarece, învățase câteva cuvinte rusești și îmbrăcat în uniforma aia care era și autentică, îmbarcat într-o mașină cu gașca lui, se lăfăia pe bancheta din spate prefăcându-se ca fiind beat și bolborosind câte ceva cu iz rusesc astfel că văzându-l așa de sigur pe el, grănicerii nu mai îndrăzneau ca să-i legitimeze și îi lăsau liberi să treacă mai mult spre Iugoslavia pe unde aveau alți complici.

George ROCA: „Nu contează, Jean boxează!” spunea o zicală de pe vremuri… Care este povestea lui Țiți boxerul? De fapt era o modă în acea vreme… Toți tinerii din arealul Vergului  doreau să devină boxangii!

Ștefan C. Țiți ȘELARU:    Altfel spus, nu prea îmi pierdeam vremea cu învățătura iar singurele preocupări care îmi mai stinghereau comerțul erau madam Rene Botez, o femeie cu totul și cu totul deosebită care mă medita la limba engleză precum și o altă doamnă fascinantă care era pictoriță și încerca să-mi bage în cap ca să devin pictor scenograf deoarece era foarte convinsă de talentul meu așa că, pe la școală eram doar musafir unde puteam să moțăi nederanjat de nimeni în timpul orelor. Peste toate astea, programul zilnic mi-a mai fost încărcat cu antrenamentele de la sala de box a Clubului Metalul București aflată pe Strada Claudiu în apropiere de Bariera Vergului, antrenamente de care mă țineam deoarece îmi și plăceau bătăile iar antrenorul meu Stoianovici zis Ciungul deoarece îi lipseau vreo două degete de la mâna dreaptă de pe urma unei bătăi prin Portul Constanța cu un marinar străin mai beat ca el și care, fusese camarad cu un unchi de al meu, cel care a fost marele Jim Călinescu, fost campion la profesionism la câteva categorii. Așa că, eram cam în lumea mea.

Peste toate astea, m-am pomenit că nu mai aveam aproape deloc timp pentru lecțiile de la școală deoarece, într-una din zile am fost chemat la cancelarie și palpitând de teamă că nu știam ce s-a mai întâmplat ori cine m-a mai reclamat am deschis timid ușa cancelariei în care se afla un cetățean mai în etate dar necunoscut mie care se întreținea cu directorul. Cum m-a zărit, directorul m-a prezentat tipului după care a intrat în biroul lui alăturat.

– Eu sunt comandorul Cioargă – mi s-a prezentat tipul întinzându-mi mâna zâmbind și am aflat numai lucruri bune despre dumneata așa că am venit să ne cunoaștem și să-ți fac o propunere care, din câte mi s-a spus despre viața interesantă pe care o duci s-ar putea să-ți placă.

– Hm… – am mormăit eu cam circumspect -, adică ce vi s-a tot spus despre mine și cine este limbutul?

– Păi, limbutul nu este altul decât directorul școlii cu care mi-am dat seama că te cunoști.

– Intr-adevăr – am mormăit eu cam surprins – și ce v-a spus despre mine?

– Deci, mai întâi să-ți precizez că, tot ce mi-a spus este perfect pentru noi, eu reprezentând o unitate de aviație militară iar astfel, firea dumitale sportivă și viața pe care o duci te prezintă ca pe un potențial viitor pilot.

Auzind aceasta instantaneu mi-a înghețat sufletul de emoție.

– Adică, cum… pilot? – i-am cerut eu cu gura uscată brusc.

– Păi, am aflat că faci box la Metalul, că ai o viață cam sportivă ocupându-te printre altele cu vânzarea de pistoale prin Bariera Vergului, că te mai bați cu diverși prin cartier, adică … duci o viață specifică oricărui tânăr sănătos și dornic de aventuri mai ales că ai și sărit cu parașuta de pe Turn în evidența cărora deja te afli.

Chestia cu parașuta mi-a pus capac deoarece nici mamei nu-i spusesem asta ca să nu aibă emoții iar despre pistoale ce să mai spus însă văzându-mă cam nemulțumit de informațiile culese despre mine a ținut să fie ceva mai explicit:

– Să nu mă bănuiești că te-am urmărit însă câțiva vecini de-ai dumitale au aflat de nu știu unde că mai scoți un ban din vânzarea armelor astea la derbedei și te-au pârât directorului însă tipul te apreciază nespus de mult astfel că, decât să te pârască miliției a preferat ca să mi te recomande știind că eu recrutez tineri ca dumneata pentru Școala de Piloți pe Supersonice care urmează să ia ființă în curând, fiind necesară României pentru achiziționarea de avioane militare supersonice de la tovarășii sovietici, avioane care nu sunt încercate, iar noi, mai înainte de a le da liber la utilizare să le încercăm. Ce părere ai? Te-ar interesa?

George ROCA: Auleo! De la vânzător de arme, la pilot de supesonice! Cum a fost posibil?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Eu eram deja transpirat de emoție așa că doar am bâiguit ceva neinteligibil așa că, tot el a continuat:

– Cei care după bacalaureat vor absolvi școala vor lucra numai zece ani după care vor fi pensionați și vor putea continua la aviația civilă utilitară. Despre salariu și pensia cuvenită legal nu-ți spun deocamdată nimic pentru că de-abia sunt pe cale de rezolvare însă… vor fi așa cum trebuie iar de probele de zbor și de parașutism se va ocupa prietenul și camaradul meu Gheorghe Iancu despre care sper că ai auzit pentru că deține titlul de campion mondial absolut de săritură cu parașuta la punct fix.

După ce ne-am despărțit stabilind cum să ne contactăm în continuare, am plecat și eu buimac de emoție așa că nu m-am mai întors în clasă și am pornit hai-hui ca să-mi liniștesc emoțiile. Astfel, după ce mi s-a mai reechilibrat organismul m-am dus acasă ca să mănânc iar când i-am povestit mamei despre discuția avută cu comandorul, biata de ea s-a albit imediat la față și au început ca să-i tremure picioarele așa că s-a așezat iute pe un scaun:

– Vai de mine, ce veste bună mi-ai dat! O fi mai bună meseria asta decât să vinzi pistoale la derbedei?

– Aoleo, asta de unde o mai știi?

– De unde o știu? Păi toată lumea din cartier știe cu ce te ocupi tu. Ai impresia că nu te-a zărit nimeni prin Barieră cu javrele alea ? Tu crezi că eu nu am dat de teancurile alea de bani din buzunarele tale când ți-am luat pantalonii la spălat? Tu mă crezi tâmpită și astfel, să nu-mi dau seama de unde ai banii ăia? Ce să-ți mai spun – și n-a mai putut ca să se abțină izbucnind în plâns -, când îi voi spune lui taică-tu o să cadă lat de bucurie. O fi scăpat el cu viață din război dar cu veștile astea bune de la tine o să-l pui precis cu mâinile pe piept.

Văzând-o cât era de distrusă mi s-a făcut pur și simplu rușine de mine așa că am și început ca să-mi fac planuri cum să renunț la vânzarea de pistoale și alte acareturi însă mama se ancorase deja în școala de pilotaj și nici prin cap nu-i trecea ca să renunțe la ea așa că m-am dus în sufragerie ca să mai citesc ce lecții aveam pentru la școală unde deja începuse pregătirea pentru examenul de bacalaureat. Astfel, doamna Cornetti nu s-a dezmințit iar de la orele ei pe care le ținea acasă meditând la limba română numai câțiva copii preferați printre care eram și eu.

Zilele se scurgeau cu rapiditate iar comandorul Cioargă se ținea serios de racolarea candidaților pentru școala de pilotaj trezindu-mă cu el chiar și la sala de antrenament din Strada Claudiu unde a stat de vorbă cu antrenorul interesându-se  astfel de mine, dacă sunt serios și așa mai departe, chestie care m-a cam pus pe gânduri.

Tatăl meu a dat dovadă de mai mult tact decât mama așa că, imediat ce a aflat despre frumoasa perspectivă oferită de școala de pilotaj, s-a albit și el la față însă doar a sfătuit-o calm pe mama ca să fie liniștită deoarece, așa cum mă cunoaște el pe mine nu voi rezista cei cinci ani de școală de ofițeri cât ar fi durat perioada de pregătire și aceasta deoarece, așa cum mă știa el foarte bine eu eram mult prea libertin ca să rabd un asemenea căpăstru așa că, să fie liniștită.

 

George ROCA: Și până la urmă ce s-a întâmplat în timpul și după examenul de bacalaureat!?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Pe nesimțite a sosit și perioada de pregătire a examenului de bacalaureat însă eu eram destul de ocupat cu antrenamentele la box, cu săriturile cu parașuta la turn care-mi plăceau cel mai mult, cu meditațiile la limba engleză și cu lecțiile de desen în cărbune dar și cu puținele partide de poker pe care le mai savuram sub bolta de viță a lui Doru, unul din prietenii mei.

Când în sfârșit a început și examenul a trebuit să merg pe B-dul. Ana Ipătescu la un centru medical unde am dat testul de sănătate și proba de barocameră pentru admitere la școala de pilotaj și pe care, după ce le-am luat cu brio am fugit la școală unde am ajuns în ultima clipă spre marele amuzament al colegilor de clasă. Nu mai țin minte ce subiect a fost la limba română însă știu că am scris destul de mult iar la matematică m-am descurcat bine și am aflat asta deoarece, după terminarea examenului am verificat rezultatele cu elevele de zece! Parcă erau la fel…

In timp ce biata mama se tot hrănea cu valeriană ca să-și mai domolească palpitațiile eu dormeam dus iar la proba orală era să întârzii din nou deoarece eram convins că are loc în ziua următoare așa că mă îndreptam spre turn ca să mai sar cu parașuta iar norocul a fost cu o colegă care se ducea la examen iar astfel, am aflat de la ea că examenul începea peste vreo jumătate de oră așa că, în drum spre școală am trecut pe acasă de unde mi-am luat buletinul de identitate și carnetul de elev prezentându-mă apoi la comisie.

ROCA: Care a fost impactul dumneavoastră cu cartea scrisă și mai apoi cu dragostea pentru literatură?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: În ceea ce mă privește, eu profitam din plin atât de un prieten al tatălui meu, un oarecare domn Timuș, vecin cu noi, fost marinar și el, care era corector la niște tipografii astfel că, aproape zilnic venea acasă cu brațul plin de cărți iar multe dintre ele ajungeau direct la mine umplându-mi biblioteca așa că, erau la mare concurență cu romanele polițiste din colecția „Masca Roșie”, „Atlantis”, ”Colecția celor 15 lei” ori „Aventurile submarinul Dox” și multe  altele, însă totul a ținut până într-o zi când, fiind eliminat iarăși de la școală pentru prostiile de la care nu mă puteam abține, m-am pomenit acasă cu profesoara mea de limba română, doamna Cornetti, o femeie deosebită emanând permanent un aer atât de distincție și noblețe încât până și directorul școlii se cam intimida în prezenta dumneaei. Astfel, doamna Cornetti a liniștit-o pe mama care habar nu avea de recenta eliminare a mea și totodată, s-a angajat ca să mă mediteze pe gratis la limba română iar astfel să pot lua bacalaureatul spunându-i mamei că ar fi o mare pierdere ca să nu-mi fructifice talentul de povestitor sau altfel spus, atracția pentru materia dumneaei, adică limba română.

Măsura a fost fantastică și doamna profesoară a presimțit bine ce face deoarece, îmi aduc bine aminte cum, șeful comisiei care era chiar marele concurent al dumneaei pentru postul de profesor la limba română, post pe care respectivul îl jinduia de mult așa că, Dumnezeu mi-a luminat perfect mintea iar la proba de limba română mi-a dat chiar individul respectiv nota zece însă, aflând că sunt elevul preferat al doamnei Cornetti s-a cam înnegrit la față dar era prea târziu.

La acea dată, pentru bacalaureat candidații treceau pe rând prin fața fiecărui profesor unde luau un bilet după care răspundeau pe loc, primea nota și plecau în curtea școlii unde așteptau vestea, adică… au trecut sau n-au trecut!

După ce am terminat examenul am dat o fugă până la Groapă ca să văd dacă mai era rămas vreun pistol în tronul de WC și spre imensa mea surpriză am descoperit un pistol superb cum mi-am dorit mereu ca să am adică, un pistol cu butoi calibru 6,35 ale cărui orificii erau pline cu gloanțe. După ce l-am cercetat cu atenție m-am hotărât ca să nu-l duc la vânzare așa că, l-am fixat la spate după cureaua pantalonilor unde era acoperit cu poala cămășii.

Când am revenit în curtea școlii am început să am și eu emoții mai ales când am zărit-o pe mama înghesuindu-se în fața panoului pe care era lipită lista cu rezultatele înregistrate. Apropiindu-mă încet de mama a cam început să-mi fie teamă de rezultat și aceasta deoarece, dacă nu luam examenul nu mai aveam acces la școala de pilotaj și nici la Facultatea de Arte Plastice unde profesoara de desen insista ca să dau examen. Deoarece pe măsură ce mă apropiam de grămada de elevi care se tot împingeau pentru a ajunge lângă panou începuse ca să mă cam treacă sudorile, dar bravam în nepăsător deoarece nu se putea ca tocmai eu să am emoții.

Într-un târziu am auzit ceva vociferări lângă tabelul rezultatelor din fața căruia se retrăgeau copiii care-și aflaseră rezultatul iar marea majoritate erau fericiți dar erau printre ei și din cei cu ochii umflați de plâns moment în care am simțit cum cineva m-a tras cu putere de mână iar când am răsucit capul mi s-a strâns sufletul descoperind-o pe mama cu lacrimi în ochi așa că, am fost sigur că nu am luat bacalaureatul și deci, pe apa Sâmbetei… s-au dus toate adică, școala de pilotaj, artele plastice și ce-ar mai fi fost. Dar n-a fost să fie așa deoarece mama m-a strâns în brațe plângând în hohote, m-a sărutat apăsat pe obraz apoi mi-a cârpit o pălmiță care m-a luat pe nepregătite:

– Derbedeule, când naiba ai învățat și cum de ai luat examenul?!

Alături de noi au mai apărut și alți părinți împreună cu copiilor dintre care unii rădeau fericiți iar alții plângeau disperați.

– Felicitări! – s-a apropiat de mine una dintre mame după care s-a răsucit spre un coleg de al meu umflat de plâns – Uite ce-nseamnă ca să înveți ! Dacă ai fi învățat și tu ca el, acuma te felicitam și pe tine dar așa… hai acasă golanule și apucă-te de învățat pentru la toamnă!

În clipa următoare mama m-a apucat strâns de braț și ne-am îndreptat spre poarta școlii unde m-a îmbrățișat din nou:

– Când naiba ai învățat, că eu nu cred că te-am văzut vreodată buchisind cartea.

– Ei… am ridicat eu din umeri zâmbind fericit – profitam și eu de ocazie că ești la cumpărături și doar atunci învățam, iar apoi plecam la joacă.

– Ori la vândut pistoale prin Barieră – m-a luat mama la fix – Ce credeai, că eu nu știu?

– Ți-au spus vecinii, nu-i așa?

– Păi normal, cum să nu-mi spună?

– Tăticu știe?

– Bine înțeles că știe.

– De la tine, nu-i așa?

– Normal și asta! Însă de acum încolo, gata! Tu realizezi că majoritatea fetelor de zece și aproape toți premianții au picat? Cum naiba de tocmai tu l-ai luat, nimeni nu pricepe și bine înțeles, nici eu. Că exact de aceea eram cu toții adunați în fața anunțului pentru că majoritatea nu se minunau de premianții respinși cât se minunau de tine, că din toate părțile auzeam numai: „Ai văzut dragă cine a luat…? Șelaru dragă, Țiți Șelaru, golanul școlii! Cum naiba de se poate așa ceva? Păi, o fi deștept golanul ăla și nu tâmpit ca ăștia ai noștri pentru care degeaba cheltuim o grămadă de bani cu meditatorii!”

Și cam asta era tema discuțiilor iar mama plutea de fericire, nu altceva iar cum am ajuns acasă l-a și sunat la uzină pe tatăl meu:

– Costică, când ajungi acasă, înainte să mă pupi pe mine să-ți strângi în brațe pescărușul pentru că și-a luat bacalaureatul!

George ROCA: Felicitări și din partea mea… chiar dacă au trecut mai bine de 50 de ani de atunci! V-aș ruga mult să povestiți despre tangența pe care ati avut-o cu „Casa Remus Cioflec”, cel care a condus una din cele mai importate edituri românești între cele două războaie mondiale.

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Fericit că luasem bacalaureatul, iar după cum mi-a povestit mama care, cu lacrimi în ochi s-a apropiat cu mare teamă de lista absolvenților fiind mai mult ca sigură că eu nu am ce căuta printre ei, iar astfel, descoperindu-mă și mai ales printre primii reușiți, i s-a cam făcut rău dar au salvat-o ceilalți părinți aflați în jurul ei care au luat-o în brațe și au felicitat-o pentru inimaginabila mea reușită mai ales, spre surprinzătoarea deosebire de câțiva premianți ai clasei care nu reușiseră ca să ia examenul așa că, am ajuns acasă într-o fugă direct în brațele mamei care mi-a scăldat obrajii cu lacrimile ei și astfel, am cunoscut-o pe fosta profesoară a mamei și soția marelui editor Remus Cioflec care locuia în apropiere de noi și care, după ce m-a felicitat și ea ne-a invitat ca să o vizităm.

Țin minte că, în ziua următoare când am intrat în sufrageria ei m-am simțit de parcă aș fi pătruns în Biblioteca Centrală și aceasta deoarece, toți cei patru pereți, de la parchet și până la tavan erau acoperiți cu rafturi superbe din lemn sculptat gemând de cărți, toate cu coperți din carton roșu pictat cu auriu și purtând efigia „Remus Cioflec” aflând astfel că, toate erau numai ediții „princeps” ale tuturor cărților pe care le editase de-a lungul vieții.

– Uite băi, flăcăneață – m-a luat madama tare, pe un ton autoritar -, când am trecut pe la voi mi-am aruncat privirea spre așa zisa voastră bibliotecă și astfel, am văzut otrăvurile cu care vă intoxicați voi citindu-le ca să vă tâmpiți de tot așa că, am hotărât împreună cu mă-ta ca să vă readuc pe amândoi în rândul oamenilor iar astfel, bagă bine la cap ca să vii aici la mine și să-mi restitui cărțile pe care am să vi le împrumut numai ca să le citiți voi doi! M-ai priceput, meștere?! Numai voi doi! Și bine înțeles că, fără pagini îndoite, fără adnotări sau altfel spus, fără absolut nici un semn că cineva ar fi citit respectiva carte! Te-ai prins?!

Până la acel moment nimeni nu-mi vorbise pe tonul acela așa că mi-a cam strecurat spaima prin oase, dar ulterior, când mi-am dat seama de comoara inestimabilă care era depozitată acolo, m-am rugat aproape zilnic pentru sănătatea dumneaei. Și n-am greșit deloc deoarece, lecturând acele bijuterii inestimabile mi-au fost deslușite atâtea potecuțe și drumuri care teoretic ne erau astfel oferite de numeroșii scriitori despre care nici habar nu aveam că ar exista, taine care, doar cu cheița de aur a nenumăratelor lecturi am reușit ca să le pricep înțelesurile, să le pătrund și să mi le însușesc pentru ca, la rândul meu, să pot oferi viitorilor mei cititori satisfacția inestimabilă, de neegalat, a lecturii adevărate dar și a adevăratei taine a scrisului, singurul care are puterea de a răbda enorm de multe dar totodată și de a pedepsi exemplar.

 

George ROCA: Următorii pași care au urmat după succesul la bacalaureat a  tânărului Șelaru? Care e povestea șevaletului cu cap de mort!?

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Începând de a doua zi pentru mine a început coșmarul. Mai întâi, aproape că am îmbătrânit cel puțin douăzeci de ani la un rând oribil înghesuindu-mă cu alte milioane de fraieri unul mai bălțat ca altul deoarece în mod cert, pentru că se aflau la rând ca să-și depună dosarul pentru intrare la examen se considerau deja mai pictori ori sculptori, deci mari artiști și astfel transpiram strâns lipit de asemenea rarități pe care mai, mai că le-aș fi strâmbat moacele cu niște pumni dar, … i-am răbdat și într-un târziu mi-am depus și eu dosarul aflând că, peste două zile se dădea proba de grafică și mai concret, „Moise” adică… să desenâm în cărbune „Capul lui Moise”!

Continue reading „George ROCA: Interviu neconvențional cu scriitorul Ștefan Constantin Șelaru – (2) București, București!” →