Neființă
cere-mi un preț, uitării de-o noapte,
căci ochii tăi sunt stânci
și râncezi pașii mei le urcă
e soarele prea greu și frunza plumb,
vreau noaptea să o am
vreau libertate.
De parcă mi-ar calma abisul,
Să-mi fii pustiu de minte
Să lunec pe silozii tăi de buze
În nemărginitul asfințit,
Năprasnic fie un vis cu zâmbet
Departe de iubire.
spune-mi că sunt himeră,
Că din nimic nu poți să simți
dar iată-ți ochii mei oglindă
Ochi de noapte, neîntrerupt coboară,
ca o blândă jale.
Scurtă poveste despre sfârșit
Iubito, sfârșitul nu-i un suspin din pântecul meu uscat
nici neguriu nu-i, nici a-l număra în distanța dintre stele,
poate în înjumătățiri de priviri nereușite;
iubito, copacii-s spânzurați pe aleea mea cu nuci strămoși
ce junghi de anotimp te-aduce aici, înger în lumină slabă?,
dintr-un capăt și într-altul încolțit de-un urlet:
tu ești, oare?, să-mi pun o margine viitoarei nașteri!
iubito, cântă-mi odă din altă lume,
să-mi dănțuie păsări în pântec, să nu mai fii destinul acru,
căci nu pot să-ți mai car coșmarul;
de sus, un neg ne face penitența, din brațe să ne smulgă
în dulcea sa cruzime, a unui vis de roze,
despre ce stafie îmi vorbesc și umblă goală-n minte?,
călare trecu dorința mea pribeagă, îi închin o rugă –
să-ntârzie suspinul cu aripi albe și nucii mei de jale
îți fug cu picioarele scufundând în stele întinate,
și trupul meu se sperie, căci nu-l vei revedea curând
și niciodată.
Dialog cu nimeni
zâmbesc amar bigoții în exil
printre lacrimi de praf învălmășiți în nori de plumb –
un cântec de-argint, ce arde ca focul, în blocul de gheață.
ceața ancestrală, pe culmi se toropește