România-Provence
Învăţând sanscrita (cu) Eminescu
Faust Brădescu nuvelist
Între psiholingvistică și psiholiteratură
Publicistul Buzinschi
Inaugurarea întâlnirilor cu scriitori
Ne-a iubit
Biblioteca Pedagogică Națională
Ne-a iubit
Aromân în China
Orfeu în literatura română şi universală
“Oucitanio Padanio: mume coumbat?”/“Occitanie-Padanie: meme combat?” (“Occitania-Padania: aceeaşi luptă?”) articol în provensală şi franceză apărut în numărul pe ianuarie al revistei “Me Dison Prouvenco”/ “Mon nom est Provence”, sub semnătura lui Remi Venture, eufonizează – şi în Română? – sufixul comun al unor toposuri prinse între globalism şi autonomism: Occitania-Padania (cf. Transilvania), -nio, -nie, -nia. În cometariul său, autorul vocalizează, de fapt, sufixul: “io”, “ie” (“ia”). Marşul nu către, dar contra Romei al Padaniei (pe Pad) şi “globalismul occitan” (d’Oc), “aceeaşi luptă”, se complică prin “ecumenismul” chiar al unor “compagnons de route” provensali tocmai întru suprimarea frumosului nume “de Provence”. De altfel, motto-ul revistei este “Uno Regioun, Uno Identita, Uno lengo” – Pentru recunoaşterea limbii provensale codificate de Frederic Mistral, acest nr. 12 fiind dedicat oraşului Avignon, faimos prin Universitatea sa şi Palatul Papilor.
De departe, cel mai la timp şi, discret, îndătinat tezaur Român-provensal este Albumul Macedo-Român, din 1980, publicat de V.A. Urechia, o vastă antologie incluzînd sonetul România de Frederic Mistral. Murnu, Capidan, Papahagi s-ar trage din sutana călugărului Averchie – „Şi eu sunt (a)Român” –, este de părere Emil Bratu, editorul Caietelor Şcolii de la Sfinţii Apostoli.
Păcat că unii aRomâni privesc România cum priveşte Provenţa Occitania, i.e. Franţa, iar Şaguna e folclorizat antisinodal pentru „un Ardeal” via Sibiu. Vandaluzia, Longobardia, Sibilia? Tot la hazard am inclus versurile mele „provensale” în cartea Maroc după tată, altfel dedicată d-nei Annie Mauron (maur…)
Provence (în absolut, dar în franceză) şi (pentru) România, sunt toposurile unei convenţii pe care am semnat-o împreună cu poetul Remi Venture, între Biblioteca Municipală Naţională din Saint-Remi-de-Provence şi Biblioteca Pedagogică Naţională din Bucureşti, ţintind spre: căutarea şi strîngerea documentelor scrise (manuscrise, corespondenţă, opere literare) referitoare la relaţiile dintre Provence şi România, coediţii trilingve (în limbile Română, provensală, franceză) ale acelor documente etc. De fapt, punctul de plecare a fost organizarea unei expoziţii cuprinzînd corespondenţa dintre Frederic Mistral şi scriitorii Români. La Maillane, printre cele 60 000 de scrisori primite de laureatul premiului Nobel se află şi cele Româneşti, mai ales de la Vasile Alecsandri şi Carmen Sylva, pentru „francezi”/provensali atracţia constituind-o fondul epistolar mistralian de la Biblioteca Academiei Române. Se dorea şi o publicaţie bilingvă a corespondenţei.
„Cele două părţi – continuă Convenţia – vor studia posibilităţile de realizare a coediţiilor bilingve sau trilingve (în limbile provensală, franceză şi Română) a operelor literare realizate de scriitori sau poeţi în viaţă şi avînd rezidenţa în sudul Franţei sau în România”. Se preconizează întîlniri bianuale, intervenţii solidare pentru sprijin pe lîngă organismele competente din Franţa şi România, pe lîngă cele internaţionale (Europa, Unesco).
Ne întîlnim, oricum, în francofonie, în context cu belles etrangeres franco-Române, forumul „Nouvelles Technologies et Francophonie”, Timişoara, 22-23 martie 2006 (am propus o intervenţie „Spre o tehnologie a re/cunoaşterii”), un proiect franco-Român, dedicat literaturii pentru copii cu participarea d-nei Genevieve Patte, la iniţiativa d-nei Marina Debattista din Seatle.
Învăţând sanscrita (cu) Eminescu
“Scrisoare divină” este traducerea eminesciană pentru numele alfabetului devanagari. Dacă valabilitatea caracterelor tipografice respective fusese o problemă, la începuturi, pentru înşişi urmaşii lui Gutenberg, lui Eminescu i-a fost dat să rescrie, de mână, după tiparul berlinez ‘In der Nicolaischen Buchandlung’, editorul cărţii Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung von Franz Bopp, Zweite Ausgabe, 1845, devenită, în înscrisul lui I.Nădejde, “ Compunere/Traducere De Mihail Eminescu. Gramateca sanscrită. Vol.1. Iaşi, 1886. În biblioteca de Iaşi”. Soarta a vrut ca publicarea, pentru prima oară, în 1983, să se facă în facsimil (însoţit de transliterarea, tipărită, în alfabet latin) – M. Eminescu, Opere, XIV.Traduceri filozofice,istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 509 – 896 (unele citate, în continuare, vor indica, în paranteză, pagina la care se află în această ediţie). Editorii, Petru Creţia şi Amita Bhose, au introdus cercetătorii şi cititorii în laboratorul, cu totul surprinzător pentru cultura română, al lui Mihai Eminescu, traducătorul. Preocuparea pentru sanscrită apărea, misterios şi poate terapeutic, drept un final de operă în eternitate, dacă nu un accident, o curiozitate, cum se perpetuase în percepţia eminescologilor vreme de peste un veac. Cum să (nu) fi încununat sanscrita opere de căpătâi de istorie naţională, artă dramatică, filosofie transcendentală, paleoslavă, traduse de Eminescu din germană în română?
În afara tiparului devanagari, poate că nu lipseşte nimic din gramatică în varianta din ediţia critică naţională menţionată mai sus. Luăm parte chiar la un spectacol, o leela, (‘lela’ lui Budai-Deleanu?) româno-sanscrită. Deschizând volumul la paginile manuscrise în devanagari ale lui Eminescu, profesorul Satya Vrat Shastri a avut o revelaţie, din care şi-a revenit parcă anume pentru a-i relata, pe nerăsuflate, soţiei sale, Usha, specialistă, ca şi dânsul, în sanscrită, ce a văzut. Devanagari fiind un alfabet numai de majuscule, scrisul lui Eminescu îi va fi apărut ca un tipar empatic. Se va întâmpla la fel oricărui indian care va avea cartea aceasta tipărită în mână, iar orice român care se va alfabetiza în devanagari cu ajutorul lui Eminescu va fi la înălţime, ca să spunem doar clasa.
Atât pentru Bopp cât, crede Amita Bhose, şi pentru Eminescu, utilizarea alfabetului devanagari ţine, la ei, de vizual, pronunţia corespondentă neinteresând în aparenţă. Acelaşi Satya Vrat Shastri, aflat în România cu prilejul conferirii doctoratului honoris causa al Univerităţii din Oradea, a oferit, prin viu grai, ore întregi, echivalenţe sanscrite la cuvintele romanes dintr-un dicţionar pregătit de Luminiţa Cioabă, pe care aceasta i-l rostea ca într-o transă.
Dacă transcrierea porţiunii în devanagari din gramatica sanscrită acoperă o zonă grafică enigmatică în biografia scrisului eminescian, în orice caz manuscrisul se poate citi şi ca o partitură, ştime psiho-poetice ale propriului melos indo-european, iar tipărirea lor, făcându-le poate mai greu, pentru români, de decriptat ori de omologat acordurilor propriei poezii şi poetici, ne poartă în sacristia sanscrită a ştiinţei paniniene a gramaticii, via Franz Bopp. Întârzierea, până acum, a tiparului şi a punerii separate, în volum, la dispoziţia mult mai multor interesaţi decât s-ar crede, a acestei gramatici sanscrite eminesciene adaugă, prin nelămurirea misterelor marilor întâlniri întru logos-vac, o atractivitate proaspătă, o descoperire redimensionată la standarde globale în care India lui Eminescu, reimaginată cosmic, româneşte, abia se confirmă, contrapunctic, prin traducerea finală, ca însăşi viaţa lui nestrăină universului, peste moarte şi avatar.
Am asistat, câţiva ani, în India, la confirmări, în “traducere”, ale lui Eminescu. Mahendra Dave se credea chiar un avatar, în…gujarati. Ascultând traducerea proprie, Divyagrahah, incantată de Urmila Rani Trikha, Sergiu Al-George a murmurat, fără cea mai vagă ostentaţie: parcă aud pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu. Departe de a fi fost un sacrilegiu, acea întoarcere la scrisoarea divină, în palimpsest de sonorităţi, va fi simfonizat în auzul indianistului nostru – specialist în foniatrie! – scriitura eminesciană, românească şi totdeodată, în auz, sanscrită. Avatarurile – mai multe în România – ale versiunii în devanagari, tipărite oarecum în ‘samizdat’, neincluse în ediţiile ‘oficiale’ încă, se vor fi însumat amânărilor publicării gramaticii.
În India, traducerea Luceafărului a circulat ca o operă a locului, lansările bucurându-se de tonalităţi irepetabile. Parcă în replică la transcrierea paradigmelor gramaticii sanscrite, mai mulţi poeţi indieni au recompus poeme de inspiraţie indiană ale lui Eminescu. Imnul originii, din Rigveda, tradus în germană, de aici în română, de către Eminescu, rescris în începutul Scrisorii I, (re)tradus în sanscrită de Rafik Vihari Joshi, se regăseşte într-o spirală, într-o singularitate ce poate decima constelaţii.
Geniului de gramatician al lui Bopp, traducătorul său, Eminescu, i-a răspuns cu ultimele eforturi, testamentare, retrospectiv şi premonitoriu. Ne aflăm în faţa unui cod supragramatical, o comunicare între începutul şi sfârşitul limbilor, cu punerea în vedetă a recunoaşterii, abhijnana (Kalidasa), de sine a culturilor prin celălalt, prin cel dintâi, acelaşi cu cel din urmă: “împresurat din toate părţile de boală, redus prin forţa lucrurilor la o funcţie subalternă, devenit incapabil de o activitate creativă, Eminescu a avut totuşi energia, disciplina şi elanul intelectual de a se confrunta cu o lucrare dificilă între toate şi, biruindu-şi şi încheindu-şi soarta, de a-şi apropia într-un chip admirabil limba ideală a aspiraţiilor sale cele mai adânci” (Petru Creţia, ed.cit. p.62). “Grija şi exactitatea cu care a tradus Gramatica lui Franz Bopp dezvăluie că, cel puţin în perioada traducerii, Eminescu poseda cunoştinţele teoretice despre limba sanscrită la cel mai bun nivel al ştiinţei vremii sale” (Amita Bhose, în ediţia citată, p. 1017). Or, ‘perioada traducerii’ este fie între 1874-1876, după unii, fie 1884-1886, după alţii, în aceeaşi fatidică bibliotecă ieşeană, azi “Mihai Eminescu”, cât s-ar putea grafia şi în devanagari cum îşi plănuise cartea de vizită, alfabet în care i-au cunoscut numele sute de studenţi indieni.
Să fi rămas Eminescu ‘copist şi sufleor’ şi în sanscrită? Tocmai când se îndreptăţeşte “ocupaţiunea mea, care întotdeauna va rămânea ştiinţifică şi literară”, cum i-a scris lui Maiorescu, dar şi-o va fi spus-o mai ales sieşi, precum i s-ar fi putut adresa şi lui Kalidasa, poet-kavi dar şi almkarika (poetician, ca şi Eminescu).
Tema-rasa şi sunetul-dhvani străbat sanscrit întreaga creaţie a lui Eminescu, de la plânsul antropomorf al izvorului-naşterii la dorul-avatar al solului către Zalmoxis, blestemat de formă în Nirvana/Rugăciunea unui dac.