Însemnare scurtă foarte a călătoriii mele în Corfu pre urmele măiestrului Diurel (I)

 

În Corfu toate pisicile sunt slabe. Se preling pe lângă roţile vreunei maşini sau se răsfaţă pe capota alteia, în serile care eliberează oraşul de căldura năucitoare din timpul zilei. Pentru că uneori marea nu face nimic, se mulţumeşte numai să sfideze ţărmul stâncos, – pe care au răsărit casele, oamenii şi chiparoşii –, cu albastrul ei nesimţitor şi pur. Nu trimite nici măcar gândul unei adieri, iar cei mai norocoşi rămân, de bună seamă, cei care, adăstând pe pietre, se lasă împroşcaţi de valurile stârnite în urma unei şalupe sau a feribotului ce leagă insula cu Brindisi, cu Ragusa sau cu cetatea Sfântului Marcu.

Adevărul e că leul veneţian mai ţine încă în ghearele sale bucăţi din trupul îmbibat cu arome al oraşului. În perimetrul marcat de vechea fortăreaţă, de promontoriul pe care se află Centrul Cultural Ionian şi de fortăreaţa nouă, se răsfiră străduţele cartierului în care am locuit, am respirat, am crezut şi ne-am rătăcit nu de puţine ori în căutarea cine ştie cărui vas din lemn de măslin întrezărit în colţul unei vitrine cu o seară înainte. Colonade, trepte alunecoase, – tocite de preumbletul atâtor străni, buimăciţi de oferta corfioţilor, multiplicată de vitrinele magazinelor într-un pragmatic joc de oglinzi –, pasaje nu mai late de o deschidere de braţe, – intrări într-un tărâm care se vrea accesat aşa cum ai trece o mireasă peste prag –, balcoane între care, pe frânghii cu scripeţi, atârnă rufe multicolore; o versiune fără palate, canale şi gondolieri a oraşului dogilor, lorzii protectori ai acestui teritoriu vreme de câteva sute de ani.

În 1386 Corfu a solicitat Veneţiei să preia controlul asupra insulei care, din punct de vedere strategic, era de o importanţă covârşitoare. Nimeni nu concepea Europa fără Corfu, cum nici noi n-am concepe, de pildă, România fără Europa. Turcii, care au bătut la porţile ei timp de multe secole, în speranţa unei mai rapide integrări, au debarcat în august 1537 la Gouvia. Douăzeci şi cinci de mii de oameni, sub comanda lui Ali Beg, – unul din acei begi pe care biroul de cadre al armatei otomane îi promova cu destulă regularitate –, au trecut insula prin foc şi sabie, dar fără a reuşi să cucerească oraşul.  În 1716, armata comandată de Johann Schulemberg, general austriac aflat în slujba Veneţiei, – a cărui statuie îi veghează azi, dinspre Esplanadă, pe turiştii care-şi sorb uzo-ul şi adulmecă parfumul de usturoi din sosul de tsatsiki –, a respins al doilea mare asediu turcesc, care debutase tot la Gouvia.

Continue reading „Dan Horațiu POPESCU: Insula lui Prospero (1)” →