De ce a fost ars trupul lui Mircea Eliade?
Cand am aterizat pe pamantul american, nu cunosteam nici un nume de roman care sa locuiasca acolo, in afara de Arhiepiscopul Valerian, fie-i pomenirea de trei ori sfanta, despre care aflasem ca se exilase in Portugalia. Nu stiam cine era noul episcop. Dar Biserica din America s-a facut simtita, prin prezenta la aeroportul din New Youk a unei delegatii de preoti din partea Episcopiei, care mi-a daruit o cruce veche si frumoasa de argint, din secolul al XVII-lea, scrisa cu litere chirilice. Crucea imi fusese trimisa de Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei, fondatoare si stareta a Sfintei Manastiri “Schimbarea la Fata”. Ma astepta un numar mare de romani cu steaguri. Aceasta primire mi-a mai alinat patimirile. Multi din cei care m-au intampinat erau fosti detinuti politici care ma cunosteau. Mi-aduc aminte de Grigore Caraza, om cu suflet navalnic, care a rupt semnul ce marca pana unde puteau ajunge cei care asteptau pe calatori si s-a repezit de m-a luat in brate. Atunci mi-am dat seama cat de multi romani ajunsesera in America si ce bine erau organizati – caci aflasera ca sosesc si venisera sa ma primeasca.
Am aflat apoi de multi altii, care locuiau in diverse parti ale Americii. M-am bucurat sa aflu ca si Mircea Eliade isi are resedinta in Statele Unite, nu in Franta, cum crezusem. De atunci am dorit sa-l intalnesc, mai ales ca stiam ca el fondase Comitetul pentru Salvarea Parintelui Calciu si voiam sa-i multumesc. De fapt, aceasta multumire era pretextul pentru a fi primit de el. Practic, nu stiam cum sa ajung la el, nu aveam curaj sa ma misc in imensitatea Americii. Eram speriat de toate, nu aveam masina, nu stiam sa conduc si ma simteam in toate foarte stingher.
Vizita la Eliade
In februarie 1986, am fost invitat la Mircea Eliade. Locuiam in Cleveland. In acelasi oras era un legionar batran, Victor Corbutiu. Acesta m-a anuntat ca fratii doctori Ronnett vor veni cu masina de la Chicago sa ma ia pentru a-l vizita pe Eliade. Cred ca macar unul din cei doi doctori il consulta din cand in cand pe Eliade. A mers si Corbutiu cu noi. Eram foarte emotionat. Am fost primiti imediat.
Mircea Eliade era aproape daramat. Nu cu mult inainte, biroul sau arsese si dezastrul acesta, cum il numea el, il afectase foarte mult. Dupa cate intelegeam, manuscrisele fusesera salvate, dar erau diferite note, franturi din gandirea lui, probabil, unele scrisori care arsesera partial sau total. In orice caz, nu era chiar un dezastru. Prima parte a discutiei s-a invartit in jurul incendiului care se pornise de la cenusa pipei sale scuturate in cosul cu hartii. Eliade ne-a aratat unele manuscrise cu marginile arse, cuprins de jale, asa cum o mama ar arata scutecele copilului ei mort. Purta niste manusi de piele care ii lasau numai varfurile degetelor descoperite si cand scria impingea creionul facand litere ascutite, pentru ca anchiloza degetelor nu-i permitea sa rotunjeasca literele. Era extraordinar de dependent de sotia sa si aproape la orice decizie, oricat de mica pe care trebuia s-o ia, o consulta. In acelasi timp, doamna Eliade il supraveghea cu o dragoste posesiva si cu un devotament care nu se consumase in anii petrecuti impreuna.
Discutia a revenit la mine. Eliade s-a mai incalzit putin, considera ca actionase bine infiintand acel comitet pentru mine, dar ma intreba daca nu cumva, din cauza aceasta, Securitatea si Ceausescu fusesera mai salbatici fata de mine. L-am asigurat ca, dimpotriva, ori de cate ori o personalitate romaneasca din Occident sau un oficial al unui stat din Vest se interesa de mine sau numai imi pomenea numele, eventual vizita Romania, situatia mea se imbunatatea. In perioadele in care nimeni nu mai pomenea de mine, deveneau foarte cruzi. Acest lucru l-a bucurat, fiindca unii dintre romanii care-l vizitasera ii spusesera contrariul. Cu delicatetea lui, Eliade nu a pomenit nici un nume.
Incet-incet, conversatia a devenit familiara, i-am povestit lui Eliade ca se pornise o campanie de denigrare a lui Eminescu, inceputa de Moses Rosen si la care, direct sau indirect, se raliasera unii intelectuali care, convinsi sau oportunisti, negau valoarea poetului national. Eliade a rostit numele unor tineri intelectuali romani care-l vizitasera, printre acestia Adrian Paunescu. Multi dintre romanii din exil, apropiati lui Eliade, il mustrasera, deoarece il primise de mai multe ori pe Paunescu. I-am spus cateva lucruri despre Paunescu, fara a accentua prea mult ceea ce auzisem, fiindca nu voiam sa ma asez in randul celor care ii reprosasera lui Eliade intalnirea cu Paunescu.
Eliade avea o credință de țăran
L-am rugat pe Mircea Eliade sa scrie un articol despre Eminescu, nu unul apologetic, nici de aparare, ci unul asa cum il simtea el pe marele poet si sa-l publice in Cuvantul Romanesc. Mi-a spus ca a mai scris despre Eminescu – nu stiam atunci exact ce –, dar eu am staruit si mi-a promis ca o va face. Credeam in forta cuvantului lui si nici nu am avut vreo indoiala ca va scrie articolul. Nici o clipa nu m-am gandit ca moartea lui era atat de aproape. Simteam in el o forta spirituala si chiar fizica, dar poate ma amageam.
Corbutiu si cu fratii Ronnet au inceput sa-si depene amintirile din studentie si, cum era si firesc, au ajuns la Miscarea Legionara, la unele amintiri comune. Eliade s-a angajat si el in discutie. Am observat ca amintirile lui se invarteau mai mult in jurul lui Nae Ionescu. Mai tarziu, citind Memoriile lui, am constatat ca niciodata nu s-a dezis de Nae Ionescu si am inteles de ce a vorbit mai mult despre el. In orice caz, erau multe amintiri pe care le avea cu cei trei in comun si care imi dezvaluiau o generatie de lupta si de ideal aproape legendara. Oameni de o inalta calitate intelectuala, gata de sacrificiu, morali si devotati. Atunci l-am auzit pentru prima data pe Corbutiu spunand ca pacatul cel mai mare al elitelor legionare a fost incalcarea juramantului saraciei de buna voie. Am fost socat de afirmatia lui, pentru ca toti legionarii pe care i-am intalnit in inchisoare, sau despre care am auzit, traisera doar in persecutie, in lagare, in inchisori ori fusesera ucisi. Ma intrebam: oare cand au avut ei timp sa se imbogateasca sau, daca s-au imbogatit, ori au mostenit vreo avere, cand au avut timp sa se bucure de ea?
La un moment dat, cand atmosfera devenise foarte destinsa si chiar amicala, l-am intrebat pe Mircea Eliade daca intelectualismul lui in problemele religiei sau cunoasterea adanca a religiilor orientale i-au afectat in vreun fel ortodoxia, marturisindu-i ca aceasta era intrebarea care ne chinuia pe noi, noua generatie care traiam in duhul ortodox, fie ca eram preoti, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tarie ca nimic nu s-a miscat in sufletul sau din credinta lui, ca el si-a construit o credinta simpla, cat mai simpla, ca a unui taran roman si ca aceasta temelie a ramas nezdruncinata in el.
A spus lucrul acesta cu simplitate si foarte convingator. L-am crezut fara nici o urma de indoiala. Ne-am despartit linistiti. La plecare, Eliade mi-a promis un set complet al Istoriei Religiilor, care urma sa apara in luna martie. Deoarece urma sa plec in Europa, la niste conferinte, m-a invitat ca la intoarcere sa-i fac o noua vizita si sa-mi iau si volumele promise.
Incinerarea istoricului religiilor
Dupa doua saptamani, am primit de la doamna Eliade o scrisoare vehementa, in care ma acuza ca i-am adus in casa niste legionari, care l-au tarit pe sotul ei intr-o discutie compromitatoare; ca el niciodata nu a fost legionar si multe altele de acest fel. Incheia amenintindu-ma ca ma da in judecata. De fapt, nu am inteles de ce se temea, din moment ce nu fuseseram de fata decat noi; nici un strain nu asistase.
I-am raspuns ca nu eu i-am adus pe ei, ci ei pe mine si ca au facut-o la cererea lui Mircea Eliade. Ca eu nu-i cunoscusem pe fratii Ronnett, nici nu stiam de existenta lor pana in clipa in care mi i-a prezentat Corbutiu, pe care il cunoscusem la biserica din Cleveland; ca amintirile pe care si le-au impartasit nu erau legate de mine in nici un fel si nu le cunoscusem pana atunci. (Ma refeream la aminitirile lor personale, nu la cele de ordin mai general). Doamna nu mi-a raspuns, iar la intalnirile noastre ulterioare, fie in America, fie in Europa a fost foarte prietenoasa.