Tristeţe

 

m-am făcut atât de urâtă astăzi şi-s tristă!
mi se răsfrânge veşted peste pleoape un gând,
aripile mi-s zdrenţuite-n nelinişti perfide,
mă chircesc şi încap atât de bine-n absurd,
într-o singură lacrimă, într-un singur dor,
într-un cuvânt călător strivit printre pietre-ostenite,
închisă-ntr-un cearcăn vânăt dincolo de care
nici tu n-ai să mă mai iubeşti atât de urâtă, iubite!
o să m-ascund o vreme-ntr-un zvon
care să-ţi pară că mă duce departe de tine,
într-o picătură de rouă încă nezvântată de vânt,
într-un anotimp aşteptat care parcă niciodată nu vine.
şi-aşa, rătăcită-nlăuntru, o să te desenez câteodată
pe-o frunză, pe-un fir de iarbă, pe-o stea,
ca să nu-mi fugă conturul tău din pupile,
ca să nu cad de tot în abisul din inima mea!

Mi-a adormit pe gene …

 

mi-a adormit pe gene o tristeţe
ca un gând galben, învechit de vreme,
s-a învelit în nori grei de nelinişti
şi de surâsul meu nu se mai teme.
mi-a ofilit în irişi cerul şleampăt
şi-n liniştea de piatră-nrobitoare,
mi-e tot mai greu cuvântul smuls din suflet
iar timpul parcă tot mai tare doare.
mi-a adormit pe gene o tristeţe
şi nu se lasă alungată, nu!
în ceas de somn neadormit îmi pare
când o privesc atent, că ea … ești tu.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

1 aprilie 2019

Azi nu ne mai iubim

 

azi nu ne mai iubim; e-o zi de vară
ai cărei zori i-am îngropat de-aseară.
eternitatea a erupt tăceri
rememorând cărări spre nicăieri,
adâncuri de-ntuneric ni se-nclină
peste priviri de rană și rugină,
sub talpa ta mai geme-un colț de cer
plângând albastru-n ochiul meu stingher,
sub talpa mea se zbate o aripă
pulsând incert a veșnică risipă
și zvârcolind, călcăm cu inimi goale
printre dileme existențiale.
mă dezlipești de tine sângerând,
eu te strivesc cu pasu-mi de pământ
și ne tăiem în linia subțire
care desparte ura de iubire.

Voi putea?

 

voi putea eu să-ți șterg ochii vreodată de ea,
de cea prea iubită înaintea mea?
vei putea tu să mă ștergi vreodată de el,
de cel care mi-a fost peste ceilalți altfel?
de cei care dor ne vom putea vreodată desprinde
în numele unei primăveri abia pâlpâinde?
vom putea oare pe curat să renaștem un ceas
în care să ne fim tot ce ne-a mai rămas?
suntem atât de goi în rana luminii
și-atâta sânge pătează-n jur mărăcinii!
e-un plâns care latră-n poartă … l-auzi?
colții lui sunt puternici și cruzi!
voi fi eu destul cât să-l opresc să ți se scurgă-n artere
când mărturiile toate despre mine-o vor cere?
sau poate totul este deja definitiv ca o cruce uitată
la care nimeni nu merge să-ngenuncheze vreodată …
voi putea eu să-ți șterg ochii vreodată de ea,
ca apoi în lumină inima să mi-o poți vedea?

Mai ții minte?

 

mai ții minte lumina mieroasă a verii
sub care foșneam îndelung a iubire?
bătaia inimii ca un tunet răsuna în timpane
și-n apele ochilor plutea fericire.
tălpile goale, despletirea din aripi,
mâinile împerecheate a dor necuprins …
sub ce rugină gâfâie azi amintirea
și zborul spre-nalt de ce ni s-a stins?
îți amintești cum se unduia marea
dezbrăcându-ne sufletul de veșminte?
ce pieritori sub lespedea timpului suntem
și ce risipiți printre-aduceri-aminte!!
azi doarme uitarea pe umărul tău,
în pieptul meu îmbătrânesc cocorii.
cât vezi cu ochii, ancorate la maluri,
visele noastre dorm în vuietul mării …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

26 ianuarie 2019

Și te uit …

 

anotimpul ăsta aprinzând duminici
peste respiraţii bete de culori,
face toţi copacii ameţiţi de vrajă
să recite-n taină versuri despre flori.
trecerea luminii printre umbre tulburi
face să îmi curgă sângele-ntr-un dor
dezlegând şuviţe de senin din ceruri,
îngeresc de-albastru zboară un cocor.
curge o lumină sfârâind de viaţă
peste răni ce urlă-n mine ca un lup,
strânse-n tâmpla vremii, visele de-a valma
fremătând speranţe, din neant erup
şi-mi dezleagă parcă depărtări uitate,
îţi mai şterge urma-n care am tot rămas –
anotimpul ăsta asta cu-ale lui duminici
despleteşte verde fiecare ceas
şi te uit – mireasma asta călătoare
dincolo de tine ţipă a poem.
printre ierburi ‘nalte mângâie lumina
clipa cursă-n rană când nu te mai chem,

Timp fără tine

 

se zbat sub pleoape aşteptări de tine,
îmi dezveleşte noaptea nu ştiu cine
şi nu ştiu cum te tot respir în gând
iar „mai târziu” e fructul lui „curând”,
fruct când amar de tot şi când divin
şi plâng cu el şi-apoi la el mă-nchin,
îmi moţăie şi stelele pe drum,
nesomnu-mi te visează nu ştiu cum
şi ochii lui deschişi ca un răsfăţ
nasc ochii tăi de care mă agăţ
şi-aşa trăiesc murind fără să ştiu,
plutind între „curând” şi „prea târziu”,
iar pe-acest drum şi trudnic şi păgân
nici mie însămi nu îmi mai rămăn
că mă duci tu cu tine şi nu ştii
ce freamăt creşte-n drumuri când nu vii,
cum cade timpul ăsta fără tine
buimac şi-nfometat s-ajungă „mâine”,
cum smulg din sânge chipul tău plecând,
scrâşnind din ore cercul unui gând
în care-nchid târziul şi te-aştept –
şi-n loc de inimă, doar tu îmi baţi în piept
şi înc-o seară-mi cade-n dor pe drum,
tu-mi baţi în piept dar n-am cui să o spun,
iar pe sub pietre-nmuguresc făclii
să nu te rătăceşti de-o fi să vii …

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

17 ianuarie 2019

Iubire

 

iubirea asta ce-mi îmbată firea
mă face să mă văd prin ochii tăi
smulgându-mi timpul vieţii din rugină
şi dăruindu-i tainic alte căi.
mă răscolesc prin tine anotimpuri
născute-ntâia dată pe pământ
iar când invoc vreun drept la fericire
ca-ntr-un ecou doar tu mi-eşti legământ.
şi când mă dori, replămădesc chemarea
ca-ntr-o beţie fără de sfârşit
de mă scufund c-o undă în adâncuri,
alta mă-nalţă spre plus infinit.
când mi-este frig de mine şi de viaţă
în tine îmi fac cuib cu-nfiorare
dincolo de tăceri sau de cuvinte,
rămân mereu şi nici nu vreau scăpare
şi mai frumoasă … n-am fost niciodată
decât mi-e umbra-n ochii tăi arzând!
despovărând de nepăsări amurguri
simt răsăriturile şi pe sub pământ.
foşneşte viaţa a polen din soare
când mă respiri sub gene şi zâmbeşti,
mă nasc copilăreşte înc-odată
pentru că-ţi sunt şi pentru că îmi eşti.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

5 ianuarie 2019