Mă închipui actorul
Locul lui, alţii nu-l vor ţinti
nu-s arme care să-şi înghită focul,
ochiul de veghe nimeni nu-l ştie
el vede dincolo de ziduri.
Cum la teatru se trage cortina,
actorii joacă o piesă străină,
înţelegerea se strânge-n haine de epocă
deschise la bumbi.
Mă închipui actorul
care va muri în actul trei,
spusele mele,
gesturile
rămân vii şi ademenitoare
pentru orice privire.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
6 decembrie, 2018
Ochii îndrăgesc aspiraţii regale
Se înnoptează, mâinile-i dau din coate
se agită prin aer, selectează gesturi
promit materializarea lor în fapte.
Noaptea toarce fuioare de întuneric
ochii îndrăgesc aspiraţii regale,
regalul se prelinge cu subtilitate pe trup.
De neostoit agitaţia mâinilor nu mângâie,
Rup din suflet şi-l subjugă
şarpelui celui care acum varsă otrava.
Dimineaţa îşi pune măşti de carnaval
cineva vrea să le dea la o parte
să cearnă lumina schimbătoare prin frunze.
Mâinile-i zbârcite a închinăciune mântuie
frumos aşezate acum vorbesc,
în oglinda sufletului ce se restituie cerului,
împreunate pe piept uimesc moartea.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
4 decembrie, 2018
Ninge cu fluturi de gheaţă
Tu mă cauţi acolo unde nu sunt,
mă găseşti unde nici nu te aştepţi
şi totul devine o întâmplare,
suntem expuşi nebănuitelor surprize.
Lumea este un conglomerat de relaţii
cu miros de păcat ascuns,
tu spui că trebuie să fie o fantă
prin care pătrunde lumina pură
şi aerul cu aromă de carne vie
în care se închide dragostea lichidă.
Din acest rotisor nu se poate scăpa
cu îmbrătişări de cuvinte în poezie
într-o noapte ruptă din temniţele cerului
unde fiecare ne prefacem în altceva.
Singurul punct în care vieţile noastre încap
nu este pus unde trebuie
ochii încep să ningă cu fluturi de gheaţă
ce nu ştiu să zboare.
Mâinile vor descoperi ce-i moartea,
vor strâge lumânarea în palme,
vor simţi uitarea cum urcă prin sânge
pulbere, trupu’-n firida pământului.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
27 noiembrie, 2018
Mâinile
Mâinile mele fac minuni
pictează suprarealist visele
şi oamenii şi le recunosc în ele.
Degetele-mi scapără fulger în culori
intră dincolo de unde ochii văd
şi ucid cu privirea din umbră.
Orizontul unui timp se tot caută
sub un cer unde zeii se întâlnesc
de se îndrăgostesc de pământenii cu har.
Cum voalul se rupe pe umerii norilor
şi verbul se-nchide-n imagini lumină
pe care nu le poţi acoperi cu ceaţă
dau nume frumos întregului
expus pentru privitorii de mai târziu
în spaţiul unde se meditează-n singurătate
împărţind plăcerea cu alţii,
minuni din mâini nepieritoare.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
24 noiembrie, 2018
Dacă m-ar iubi
În adâncul celui care mă cred, nu mai sunt,
am rămas risipit într-o fiinţă străină,
să-i acopăr cu fluturi zâmbetul trist.
Dacă m-ar iubi ar fi prea târziu,
s-a copt miezul din fruct, să-l storci şi să-l bei
aşa cum tăcerea înghite zarva după furtună,
suspinul se cerne în intimitatea trupului,
mi se furişază uitarea în memorie,
şterge amintiri şi pune altceva în lumină.
Cerul de mâine îl voi înlocui cu altul,
toţi norii se-mbracă-n armuri de piatră,
pietrele vor cădea pe rând îngheţate
umilind plăcerea verdelui crud
dincolo de voinţa înnoită-n zadar.
Ce ştiu nu se mai încheagă,
îmi lasă pe umeri tot ce se naşte din patimă
nebiruit şi cu moartea împăcat.
–––––––––––––-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
20 noiembrie, 2018
În flacără arzi ca o torţă
Nu ştiu în ce ordine numerică ne-am alăturat,
să suflăm unul în ceafa celuilalt
în aceeaşi mulţime
dintr-o serie gândită logic.
Interesant cum s-au creat legăturile biunivoce
între inimile noastre prin comunicare,
apetenţa aceea care se naşte
şi sufletele pure îşi recunosc perechea,
doi poli ai aceluiaşi câmp.
Degetele mele se încarcă instantaneu
cu atracţia ochilor şi pielii tale
cum fluturii de florile viu colorate.
Tu recompui aceleaşi dorinţe,
în flacără arzi ca o torţă
care nu se stinge cu apă
şi ne luminează pe interior.
———————–—————–
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
18 noiembrie, 2018
Mă scufund în golul din pahar
Mă rod carii lemnului roşu în simţuri
până-n sinapsele nervilor la fantă,
nu-i mai suport şi ţip de frustrare
pentru a mă elibera din chingi nesimţite.
Mă scufund în golul din pahar
ce nu-şi mai doreşte apă plată,
mai degrabă vom sorbi cristalinul
din pălinca cu mărgele de argint.
Aş încerca să cuprind arderea
în palmele tale cu miros de iarbă
dar nu am nevoie decât de un gest,
poezia ta să-mi ţese sub piele
pânza de paianjen a mângâierilor
scrise pe marginea cuvintelor
în care ne contopim
noi şi respiraţiile noaste tăioase
ascultându-ne inimile cum curg ca nisipul
şi le iubim, ne lasă să construim castele.
La sfârşit ochi în ochi vom înţelege,
tot ce ne consumă trebuie depăşit,
unghi în unghi să descoperim filonul
până la cea dintâi celulă şi s-o iubim
mai mult decât pe noi înşine purtătorii
unui ideal nemărginit.
———————–—————–
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
16 noiembrie, 2018
Lipsa de ideal
Mă îngădui cuvintelor, în sufletul lor
punându-mi vocalele gaj pe sentimente
în fiecare dimineaţă şoptită printre gene
de parcă-n mine ar clocoti magma
care scoate durerea la suprafaţă.
Mă simt descoperit de idoli tenebroşi
pe care nu-i cunosc
la graniţele fiinţei cu nefinţa hulpavă
de unde se înfruptă gânduri soiucigaşe.
Sunetele limbii îmi par moarte
femeile cunoscute, neverosimile şi triste,
nu mai vor decât ceva avere pentru siguranţă
mărturisind spaima de sărăcie şi luptă.
Mă întreb de unde-i lipsa de ideal
şi atâta pustiu în inimi tinere?
Ori şarpele s-a încolăcit în suflete
de nu mai cred în regenerare şi avânt!
———————–—————–
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
15 noiembrie, 2018
Sărăcie de suflet
Devoratorii de păsări de asfalt
se-ntrec în experimente perimate
pe care nimeni nu le recunoaşte.
Noaptea mea desenează pe hârtie
iubirile obscene lăsate pradă întunericului
în care dramele sunt subiect de operetă
şi carnea vie îmbrăţişază dispreţul de sine.
Înfirmitatea de sentimente se dă bătută,
îşi roade unghiile la colţ de stradă
şi ura se transformă-n amară durere,
rupe fragmente din inima dezolată
pusă în coşul pieptului unei femei
ce se-ncumetă încă odată,
să-şi vândă sentimentele nedobândite
pe firfireii unui bărbat de plexiglas
care-şi omoară timpul în plăceri ieftine.
Noaptea rămâne o fantomă desenată,
pereții mei sunt mâzgăliţi degeaba,
totul se-neacă-n uitare neagră
la care numai moartea-i pune punct.
———————–—————–
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
14 noiembrie, 2018
Decât masca unor vechi blesteme
Mă-ntorc la nenăscutul altui veac,
un imperfect smuls dintre-ntâmplări
ce-o să se-nscrie pe curba lui solară
cu faţa confecţionată de la capăt.
Din somnul lung n-o să se nască nimic
decât masca unor vechi blesteme,
un fel de dispreţ al începutului nîmplinit
pus pe coaja vopsită a obiectelor.
Din cuvintele nerostite cu gura plină
o limbă se va naşte pe la colţuri,
un fel de braţe care construiesc puntea
peste şoseaua morţii de tristeţe
înflorită ca un cearcăn sub ochiul lunii
sub care se înneacă-n ape prezentul.
———————–—————–
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
12 noiembrie, 2018