(Războiul în amintiri moştenite)

Măicuţa Antonia, sora tatălui meu, este personajul unei poveşti adevărate ce are la origine un vis de peste noapte. Mă refer însă la un vis din acelea care ating revelaţia, fenomen pe care eu nu îndrăznesc să-l echivalez cu situaţia pentru care mulți invocă, indubitabil, “coincidenţa”. Eu prefer, suportând consecinţele de rigoare din partea celor care acuză ignoranţa, să cred că aşa-zisa “coincidenţă” e ceea ce marele prozator Mihail Sadoveanu ne sugerează prin intermediul unui personaj al său: “… întâmplarea e meşterul cel mai tainic şi mai iscusit al lui Dumnezeu.”

*

Era în vara lui 1944, când linia Frontului din Moldova se întindea, spre vest, până înspre Carpaţi. Sergentul Neculai Pârlea, fratele măicuţei Antonia, lupta alături de ceilalţi camarazi ai lui dintr-un regiment de vânători de munte instruit la Cernăuţi. Ostilitățile se desfășurau în preajma satului Timişeşti, nu departe de locul său de origine, Mirosloveşti, şi aproape de locul în care sora lui, măicuţa, se ruga pentru soarta fratelui şi a celorlalţi bărbaţi aflaţi sub arme. Maica Antonia nu ştia însă locul în care se afla fratele său, ostaşul, ci doar deducea că şi el, aflat la vârsta cătăniei, şi-a pus viaţa în slujba patriei, alături de ceilalţi bărbați ai ţării.

Într-o noapte a acelei veri de foc şi de moarte, tânăra măicuţă avu un vis-coşmar. Se afla pe un câmp care, în înţelesul ei asupra a ceea ce însemnă raiul, părea un crâmpei rupt din Cer, locul în care nădăjduieşte omul să-şi petreacă veşnicia. Dar în mijlocul acelei privelişti dumnezeieşti se afla o temă cutremurătoare, căci în secvenţa focalizată cu claritate în vis se afla chiar fratele ei, din trupul căruia corbii lacomi îi smulgeau carnea sângerândă. Unele elemente topografice ale peisajului auroral, cadru aflat în contrast sever cu centrul tematic – supliciul fratelui-ostaş –, prefigurau indicii că locul nu era departe de mănăstire şi că, vag, măicuţa părea să identifice locuri familiare. Sau poate că, atât de răvăşită era maica Antonia în urma visului încât nu mai făcea complet deosebirea dintre realitate şi vis.

Cu noaptea-n cap, căci nu apucară să mijească zorii zilei, monahia Antonia se prezentă la maica stareţă şi, nici mai mult nici mai puţin, invocă ceva ce nu stătea în cutuma locului. Îi ceru mai marii sale în ale monahismului să-i îngăduie imediat să-şi caute fratele pe câmpul de luptă, după indiciile spațiale din vis.

Deşi nu a primit încuviinţarea, ceea ce satisface judecata legată de viaţa în mănăstire, ceva neidentificabil din fiinţa măicuţei o îndemnă să iese de sub ascultare. Şi, cu o bocceluţă asupra ei, în care aproape instictual puse nişte feşe şi o sticluţă de tinctură de iod aflate în chilia sa pentru accidente “casnice”, ieşi pe poarta mănăstirii.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Visul prevestitor al măicuței Antonia” →