LICĂR ÎN AMURG
Cu mâinile aspre, sub unghii pământ
Și visuri demult răpite de vânt,
Cu fețe sculptate de cute adânci,
Pe umeri poveri de muncă pe brânci.
Cerul doinește când norii se-adună,
Clipe topite-ntr-o colorație nocturnă,
Urzeală de vuiete, țărâna-i răpune,
Vocea se stinge încercând a spune…
Dar ochii-s cuvinte în flăcări ce-ndură…
Și chipul e stâncă cioplită cu ură.
Brațul mai mișcă săpând evadarea,
Inima bate, așteptându-și chemarea
La ceruri, cu trăsnet îi strigă scăparea
Și-n ceasul de veghe…s-a stins lumânarea.
Un licăr în amurg să fim pentru voi,
Risipitori de clipe… curând urma-vom noi!
CE DACĂ…
Ce dacă plouă? cu miros de frig,
Luminile se pierd în depărtare,
Cerul e-ncruntat, iar un strop prodig
Stă agățat de geană și… mă doare.
Ce dacă sufletul îmi e perlat de rouă?
Desprinsă din albastru, raza mea răsare,
Încerc să o ating cu mâinile-amândouă,
Lacrima pierzându-și gustul ei de sare…
Ce dacă ploaia-i tristă iar de neputință?
Croindu-și drum anevoios și tern,
O candelă își plânge ceara-n suferință,
Un efemer mofluz aspiră la etern!
Ce dacă este primăvară? Eu nu mai sunt ce-am fost…
În floarea albă de cireș, cerși-voi adăpost!
EȘTI ȘI PENTRU MINE!
Trezesc ecouri ce se rostogolesc îndelung,
Le gonesc apoi cu un amestec de asprime,
Niciun torent de vorbe-umflate nu ajung,
Să mă convingă că nu ești pentru mine.
Un gând nechemat îmi bate azi la ușă,
Aș vrea, dar nu am timp, să mă ascund,
Îl las să rătăcească pe drumuri de cenușă,
Nu am motive, nici măcar dorință să-i răspund.
Fiecare zi cu noi trăiri se umple,
Amurgul îmi valsează adesea-n plete,
Luna aproape plină, cu cețuri pe la tâmple,
Poartă-n buzunare…flori de margarete.
Tăcerea se desface în mii de înțelesuri,
Vreau să te descopăr fericire plânsă,
În noaptea despletită-n lacrimi și în versuri…
De ce mă lași s-aștept cu mâna iar întinsă?
TRĂIESC ACEEAȘI CLIPĂ!
Înc-o primăvară zvâcnește la fereastră,
Trupul de trăire pare dezgolit,
Tăcută pân’la urlet, inimii îi pasă,
Are atât de multe încă de rostit…
După pași uitați, țărâna suspină,
Plini de întrebări, caută ochii mei,
În tăceri cernite, cu fericirea străină,
De beznă-ngenuncheate a inimii odăi.
Visele voalate își caută alt traseu,
Printre poezii care se nasc și mor,
Ceru-i mult prea sus. Îl voi atinge eu?
Unde este locul unui… visător?
CINE SUNT EU?
Iar contemplând în miez de noapte,
Cu același gând, vag, de ateu,
Când cele sfinte-mi sunt departe
Mă tot întreb: Cine sunt eu?
Și agațându-mă de șoapte
Ca un artist într-un clișeu,
Cu glasul stins și dor de fapte
Iar strig în van: Cine sunt eu?
Mă simt copil cu vise-n pleoape,
Necunoscând niciun traseu,
Iar în a mea stranietate,
Aș vrea să cred că-s curcubeu!
ÎNCĂ PUȚIN…
Sunt oameni care plâng
Precum cerbii la izvor,
Și pași care n-ajung