Dintotdeauna urmându-mi destinul am încercat să trec prin viață neobservată pe cât a fost posibil din cauza în-lăuntrurilor mele zbuciumate, rezultatele unor circumstanțe mai mult sau mai puțin dramatice pe care nu le doream expuse în văzul tuturor, teama mea fiind că odată ajunse la suprafață nu vor fi înțelese și acceptate.

În acel ecou de atmosferă bine stabilită după perioada interbelică, anii ’60, ’70 a fost de-a dreptul dificil să găsesc un loc în societatea de care ar fi trebuit să aparțin. Oficial. certificatul meu de naștere arăta: 1950, Strada Academiei nr. 1, București,  mama Rusanda (Lungu), născută în1930, iar tatăl Vasile Oborocianu, 1929. Neoficial, dintotdeauna am avut acel sentiment de apartenență cum numai satul ți-l poate sedimenta cu taina veșniciei, prin vocea sângelui trecut de la strămoși în vinele fiecăruia…

Prea tineri, părinții mei încă adolescenți și orfani de la vârsta de 10 ani fiecare cu mai multi frați și surori și fiecare cu câte un părinte pierdut din cauza războiului, deveniseră ei înșiși în mod neplanificat și neașteptat niște copii-părinți, dăruiți cu un copil – eu! Mama mea, aparținea unui sat din Bacău, iar tatăl, comunei Corni, din Botoșani, descendent al unei familii dintrun arbore genealogic comun cu pictorul Octavian Băncilă și a cărui bunică, bună prietenă cu mama viitorului pictor l-a și botezat. Ca mulți alți copii, părinții mei au plecat fiecare din diferite părți ale Moldovei pe la începutul anilor ’40 în căutare de lucru din cauza lipsei de hrană și celor necesare pentru viața de zi cu zi, neoprindu-se din drum de loc, decât acolo unde avea să ajungă și trenul la destinația finală… București! El, băiat de prăvălie pe la greci iar ea, fată în casă, lucra pe unde găsea prin recomandare la case de oameni înstăriți.

Rezultatul romanței lor ce avea să se întâmple peste câțiva ani am fost eu care însă le-am îngreunat viața prin prezenta mea, fiind foarte determinată să exist. Ca urmare aveau să mă ducă la țară, satul adoptiv al mamei, după ce bunicul văduv din timpul războiului s-a mutat recăsătorindu-se în cel mai frumos sat din lumea copilăriei mele pentru care am melancolia locului natal și în care am crescut până la vârsta de școală. Satul ce nu m-a părăsit niciodată chiar dacă eu am plecat din el! Mai este încă, Plopu’ din Comuna Dărmănești situat in Valea Uzului, Bacău, și considerat cel mai frumos loc din Moldova și pe care l-am descris de când mă știu ca fiind acea „gură de plai…” mioritică… Acolo am fost încredințată surorii bunicului, fără sa mai aibă alți copii după moartea celor două gemene născute prematur în același an cu mine și care mi-a mângâiat copilăria de la primele luni pentru mulți ani din viață, până la acei timp când m-am înălțat la cer întrun avion australian numit Qantas, pe 10 aprilie 1984, împreună cu familia.

Despre înclinațiile mele spre literatură ce pot să spun? Au început să apară semnele imediat de cum am început să citesc și din nefericire nu prea am multe de spus altceva decât că inventam poveștile mele înainte sa fi învățat alfabetul alergând repede, repede, din gradină, numai la buna mea să i le spun cu descrieri pline de comicăriile artistice ce le puteam aduce la viața la trei, patru ani, mimând gazele și viermișorii prin tot felul de gesturi și țopăeli. Altfel nu vorbeam mai de loc, căpătând porecla nedreaptă de „Muta” care s-a risipit în aer după vârsta adolescenței!

Cu mult de începerea școlii primare mă deprinsesem să ascult toate piesele de teatru și poveștile pentru copii de la difuzor cu buna mea mătușă, iar mai tarziu, cu cele doua mame din viața mea, pe cele radio-difuzate în anii ’50 și chiar începutul anilor ’60, incluzând Shakespeare! Treceam în liniștea lumii mele secrete după ora de culcare continuându-mi poveștile și basmele începute ziua, la lumina de lanternă, sub pătură.

Țin minte, cam pe la zece ani, când am arătat tatălui meu a doua poezie scrisă de mine cum l-au podidit lacrimile. Nu am înțeles de ce, iar când am întrebat-o pe soția lui, aceasta  mi-a răspuns simplu și direct, parcă prezicându-mi viitorul, precum o sibilă: „Toți poeții ăștia au suferit, iar tata te iubește mult și nu vrea să devii nefericită cum au fost ei toți. Uită-te și tu la Eminescu, Bacovia, Labiș și mai știu eu care! El vrea să trăiești pentru tine.” Nu avea decât patru clase primare și la fel tot o orfană de un părinte cu o droaie de frați și surori. Încă și astăzi mă mai minunez de cuvintele ei…

Continue reading „Maia KODRIN: Taina scrisului (97) – Pe urmele pașilor mei” →