Lucian MĂNĂILESCU: Fântâna din cer (Poezii). In memoriam

Lucian MĂNĂILESCU (n. 11 noiembrie 1951 în Nehoiu, jud. Buzău – d. 4 noiembrie 2020)

 

Nuntă la Cana-Galileii

 

Nu pune pe seama mea,,,

toatre crimle…

Da, eu ţi-am ucis zâmbetul

în fiecare moarte,

iar şi iar, până ai rămas

o păpuşă cu gheare şi colţi.

până când am îmbătrânit

în adolescenţă

călcaţi în picioare de hoardele

scăpate din vitrine…

 

Dar nu mă acuza pe mine

de Orient – Express-ul care trece

prin gară, nu-mi pune în mână

pumnalul blândeţii,

lasă-mă să mă adpostesc aici,

sun ghilotina ploilor repezi

care înmulţesc sângele la Gala Galileii.

 

Frica

 

Nu mi-e frică să fiu iar

întruneric sau lumină

nu mi-e frică să fiu floare sau stea

care să tacă în inima mea.

Nu mi-e frică să mă risiprec

printre atomi şi cuante

nu mi-e frică de infinit,

Dar mi-e frică, Doamne,

mi-e tare frică

de ce-am trăit…

 

Poiana lui Iocan

 

Am obosit să ne cărăm în spate,

să învăţăm o viaţă pe furate,

să ne prefacem că venim la masă,

Copii fugiţi din raiul de acasă.

 

Din când în când, mai înjuru şi ei

Că satul era plin de derbedei.

Dar vorbele aveau garduri înalte

şi casele tot cerul într-o parte.

 

Iar seara se adunau vecinii-n porţi.

tăcând o vorbă-două despre morţi

apoi intrau, uituci, să buchisească,

dint-o gazetă, ce-au să mai trăiască.

 

Paramedicina

 

Nimeni nu mai pune diagnosticul exact,

zadarnic moartea se spânzură cu stetoscopul de gât,

pentru că noi tuşim pe altă planetă,

ne dore inima din pieptul iubitei

şi orbim de lumina palidă a zăpezii

la ferestrele nopţii polare.

 

Nici doctorii nu mai sunt ce au fost, s-au dotat

cu picamere şi bormaşini şi găuresc

pereţii dintre viaţă şi moarte,

dau cerul de-a dura pe ecrane cu fluturi,

după care scriu reţete interminabile

pentru bolnavii care aşteaptă încrezători

cu degetul la tâmplă.

 

Moartea vecinului de la parter

 

Azi noapte, vecinul de la parter

şi-a mutat singurătatea în cer.

 

Pe holul blocului o momâie

afumă tăcerea cu tămâie,

 

alta pâlpâie lumânările

şi trânteşte uşa şi zările,

 

iar a treia şterge soarele din ferestre,

pune o cană cu întuneric pe masă

şi scoate oglinzile şi amintirile din casă.

 

Doar un copil, cine ştie al cui,

plânge cu lacrimi căprui,

 

în timp ce oamenii din bloc

îşi dau capetele de-a dura pe trepte

şoptind în grabă un: ,,Dumnnezeu să-l ierte!”

 

Fântâna din cer

Ce mănăstire era trupul tău, Ana,

zidit în văzduhul toamnei,

şi risipit printre lianele ploii…

 

Dumnezeu ne zidea, pe atunci,

într-o lucarnă din cer

şi sânul tău palid hrănea întunericul.

 

Iartă-mă, Ana! Acum

eu mă zidesc într-o singurătate

care nu mai poartă numele tău…

 

Lucian MĂNĂILESCU este membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Poet. Absolvent al Școlii sanitare postliceale Buzău (1972); licențiat în istorie (2011). Asistent principal de epidemiologie la C.S.A. Buzău. Redactor/ redactor-șef la numeroase publicații locale: Viaţa Buzăului, Muntenia, (1990 – 1992); Jurnalul de Buzău (1992 – 1993); Informaţia Buzăului (1993); Fereastra, Mizil (2007 – 2016). A debutat cu poezie în România literară. A colaborat, printre altele, la revistele Luceafărul, Cronica, Viața Românească, Poesis, Vatra Veche, Oglinda literară, Cafeneaua literară, Urmuz, Plumb. În volum a debutat în 1997 cu versuri, Cartea junglei. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2006, transferat la filiala Brașov în 2018, reîntors la filiala Bacău începând cu 1 ianuarie 2020. A organizat cele nouă ediții ale Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia – Mizil. Redactor de carte al unui număr de peste 50 de volume. A primit numeroase premii literare, printre care Marele Premiu la Concursul Naţional de poezie „Carmen Patriae” (Braşov, 2005), Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului la Festivalul „Primăvara poeţilor” (2009 și 2012), Premiul „Dumitru Pricop” la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu” (2011).

OPERA (selecție): Poezie: Cartea junglei (1997); Lacrimi de Murano (2001); N Rememorări (2004); Ultima eră glaciară (2006); Am auzit că viaţa e frumoasă (2009); 60 (2011); Raiul pirania (2011); Atrocităţile fericirii (2015); Fractalia (2017); Amurg în șoaptă (2019). Interviuri: Ferestre literare (2016)

REFERINȚE CRITICE: Constanța Buzea, Vitalie Răileanu, Ion Roșioru, Marius Manta, Marius Chelaru.

Condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească!

Lucian MĂNĂILESCU: Poeme

PAHARUL CU FLUTURI

 

În noaptea mea, cu somn în serpentine,
ai năvălit, mai palidă ca varul,
să ningi cu crini şi-înlăcrimări feline,
spunându-mi c-a murit Emil Brumaru.

 

 

Mi-a-mbătrânit iubirea dintrodată,
uitând adolescenţa de o vară
în care mi-ai citit, înmiresmată,
poema lui perfidă şi amară.

 

De-atunci parc-a trecut o nemurire…
Mai toarnă fluturi, umple-mi iar paharul,
afară e un viscol de iubire,
prin care trece trist Emil Brumaru.

 

HOMEOPATIE

 

Îngerul mi-a completat un lung bilet
de externare din purgatoriu
şi m-a trimis acasă să-mi văd
de viaţă şi de moarte, recomandându-mi
numai lucruri amare şi câteva
picături pentru ochi – pe care
să le pun sub pleoape dacă
se-întâmplă să mă ningă vederea.

De fapt ştiam demult toate astea,
fotografiile mele se molipseau
de alzheimer, mă dureau mâna iubitei
şi tăcerile ei, auzeam tot mai des
cum inima bate cu pumnii
în pereţii întunericului, şi nici
de fericire nu puteam să mă vindec.

Acum, când totul a devenit incurabil,
stau la fereastră şi mă tratez
cu buburuza răsăritului de soare.

 

LICANTROPIE

 

Şi mai ducă-se dracului toate
cuvintele astea palide, toate
florile de nu-mă-uita, toate
lacrimile şi toate gloanţele
trase în tâmplă!…

 

Nu-mi mai trebuie
duminicile tale cuminţi,
nu mai vreau să te aştept,
să te uit, să-ţi cad
în genunchi, nu mai vreau
să mor în fiecare zi pentru tine!

 

Vezi ce viscolită e iubirea?

Acum am redevenit fiara
din encefal, licantropul care
muşcă din zăpadă până când
începe să curgă sânge.

 

CÂND AM TRĂIT?

 

Au fost nopţi şi ani, au fost cărţi arse pe rug
şi drumuri în deşert, ţărmuri de mare şi amintiri
luxuriante, laşităţi şi trădări şi fotografii la minut,
lecţii de istorie şi insectare cu îngeri, au fost cioburi
din vitraliul contrafăcut al esteticii suprarealismului,

şi iluzii mov şi confetii multicolore la sărbătorile
cu steaguri şi cântece şi, Doamne, ce tineri eram,
bâjbâind printre toate astea, visând că într-o zi
o să strângem de beregată întunericul!

 

Am murit puţin câte puţin, în războaiele cu noi înşine.
am măsluit poveşti despre fericire, improvizând
ferestre spre cer sau picanterii glorioase şi
viaţa noastră s-a mutat dintr-o străinătate în alta,
şi timpul trecea tot mai repede şi tot mai amar.

 

De aceea vă întreb, cu disperare: noi când am trăit?

O galaxie gigantică, sau tot universul
nu pot îndura atâta durere câtă poate îndura un suflet,
un biet suflet de om răstignit între stele.

 

Uitaţi-vă în jur, la muţenia acestui secol, la
minunile de plastic şi la roţile lui dinţate!
Priviţi bine, sunt bâlciuri şi piramide şi afişe despre
ziua de mâine, cetăţi în ruină şi catedrale de aer.

 

De aceea vă întreb iar, cu gura amară de cuvinte,
când rătăcim îndurând frigul şi iubirea:
Noi când am trăit?
În care secol, în care secundă?

 

ŞEHEREZADA

 

O mie şi una de nopţi,

pentru fiecare noapte

câte o viaţă ucisă, pentru fiecare

îngenunchere o rafală

de fluturi negri.

 

Continue reading „Lucian MĂNĂILESCU: Poeme”