Volumul de versuri Sub genunchii mei se pierde lumina (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2019) de Liana Stamin (pe numele real, Oana Ivan-Glasu) a obținut premiul „Octavian Moșescu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a XII-a, Râmnicu Sărat, 2019.
Titlul atrage și respinge, deopotrivă, prin firescul dar și prin insolitul său. Doar nu poate exista lumină sub genunchii așezați a rugăciune, în schimb există deasupra lor. Acolo unde sufletul o caută și o primește, la propriu și la figurat, prin credință („Dumnezeu trecuse înaintea mea / pe același drum / și-mi lăsase lumina” – eliberare).
Așadar, omul se află în căutarea luminii, dorește cu ardoare să și-o aproprie, fiind conștient că doar cu ajutorul cuvintelor va putea răzbate prin întuneric („văd doar cum cad la învoială / umbrele și luminile / și literele” – ambiguități).
Cuvinte care viețuiesc laolaltă și nu izolat, spre a da un sens celor exprimate, în caz contrar sfârșindu-și existența („la pierderea sensului / cuvintele mor”), cu atât mai mult cu cât originea lor este divină („rugăciunea drepților / începe / din miezul literei / în care se odihnește / dumnezeu” – cuvinte trăite).
Mai mult, cuvinte care țes, încetul cu încetul, cu migală, o poveste de dragoste („hai vino și spune-mi / povestea de seară / din șoaptele tale / lumini se aprind / peste-ntunericul rece” – negru deschis).
Iar dacă nu se mai rostesc, ci sunt puse la păstrare, povestea se desfiră, căldura lăsând loc răcelii („nu prea ne mai vorbim. / mi-am pus cuvintele la păstrare / în borcanul cu miere / până la o dată ulterioară / mă joc cu ele și le șterg de praful tăcerii / și constat cum ordinea lor se destramă” – la gerunziu).
Însingurarea își face simțită prezența din ce în ce mai acut, singurătatea în doi nefiind doar acceptată cu nonșalanță, ci de-a dreptul iubită („iubim amândoi însingurarea / ce nu ne desparte / ca voalul miresei / se așază între noi / mai lung, mai rotund decât / timpul trecut ce trăiește / în tălpile noastre” – începuturi).
Sentimentele țâșnesc, cenușii, în orașul gri (situat într-un anotimp nedefinit, între vară și toamnă), într-un șuvoi de lacrimi cu rol purificator, nimicind neliniștile și neîmplinirile („îți scriam că în orașul nostru / se spală conductele de lacrimi / albastre / dar după trei dimineața / putem bea apă / neîncepută / feciorelnică șiroire dintre mine și tine / asemănare ciudată de august-septembrie” – livada).
Dăruirea femeii nu cunoaște limite, e molipsitoare, trece dinspre suflet spre trup, spre carnal, un nou început fiind oricând posibil („umbre înfometate te aleargă / femeie, / gând originar cu miros de / pământ / cuprins de descântec. / / tu ai învățat / păsările / să facă dragoste în clopot, / preoteasă păgână, / dezbrăcată de / cântec” – impudică).