Cu o bună priză la fenomenul liric contemporan, fiind o poetă remarcată deja în abordările unor comentatori ai genului, Irina Lucia Mihalca scrie și proză de bună calitate, perseverând pe miza orientării discursului epic spre spectacolul durabilului, cumulând capacitatea aceasta aproape insolită, am zice, de a crea viziuni și de a împărtăși cititorului emoții, bucurii spirituale, expandări ale vieții interioare a personajelor prin proiecții încântătoare, aproape infuzate de impresivul unei lumini magice. Așadar, spectacolul prozei sale explorează adâncimea esențelor dar ceea ce se remarcă de la bun început, cum e și cazul acestei insolit-grațioase Fata din vis, câmpul cuantic-axiologic înfățișează mai degrabă gesticulația pe care o inspiră teritorii scripturale și fantasticul, sentimentul însoțitor căutărilor și căilor inițiatice.
Între două lumi, sinesteziile duc la un liman al templului omului, mistuind în dorul de viață și de vis, dragostea ca fatalitate a tuturor lucrurilor contrapusă retroversiunii planului inefabilului în anecdotica realității fade.
Numai că armoniile, țintă a componentelor existențialului, rămân opțiunea pozitivă, marele vis al desprinderilor ancestrale, întotdeauna sub orizontul restrâns al vieții, dar expulzând aspirația fascinantului, firesc incomprehensibil, ca pasiune confesiv-meditativă a ființei care scrie. Am zice că important e, în corpusul textului, rolul cuvintelor. Visul, referință sub narcoză, trimite la o lume a fanteziei, e adevărat, dar în crevasa memoriei ea, lumea aceasta, e una statică, stilizată.
Emoții intense, bine surprinse de condeiul talentat al autoarei, ascund un mister nedefinit, o taină, ascund și cheia descifrărilor dintr-o poveste fără sfârșit.
Un vast poem întrețesând narațiunea și onirismul, un parfum exotic amintind de un document vechi, un discurs sincron cu un fel de insolită „lectură” a gândului, topografie sentimental- Continue reading „Ionel BOTA: Templul omului, templul dragostei. Narcoza iubirii în proza Irinei Lucia Mihalca”
Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice. La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct. Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile sunt ficțiuni, fascinație și deopotrivă experimentări. Dar sinele pozitiv e și în esența lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne conține, perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea, idealitatea inspiră un alt miracol ( „Străbaţi furtuna deşertului în căutatea celei care/ ţi-a răscolit visele noapte de noapte,/ cascadă curgând/ în carnaţia coapselor/ răsucite din unda de dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârșit. Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viața e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind și ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcția” universului din sentimente și emoții, aur ființial, soare și surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditația în vis frenetic, eul evocă, uneori emoțional-sarcastic, până și memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată și modernitatea acestei lirici arată o prospețime de invidiat între candidații de promoție la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni. Autoarea este protagonista unui metadiscurs iar metaforizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă, însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul.