Unirea Transilvaniei cu România

Intrarea României în război şi pătrunderea trupelor române în Transilvania, în august 1916, a provocat entuziasmul locuitorilor români care întrevedeau în această acţiune înfăptuirea unirii naţionale. Dar autorităţile maghiare au reacţionat cu promptitudine şi duritate la reacţiile fireşti ale populaţiei româneşti. La 31 august 1916 (la trei zile după intrarea trupelor române), într-o circulară confidenţială adresată prefecţilor din judeţele Transilvaniei, ministrul de interne ungar dădea instrucţiuni pentru ,,ferirea” locuitorilor români de urmările ,,dăunătoare” pe care le-ar putea avea activitatea ,,instigatorilor”. El cerea ,,să se urmărească cu maximă vigilenţă mişcările naţionaliştilor”. Numai în judeţul Solnoc – Dobâca, în 1916, se alcătuise o listă de 179 persoane acuzate de ,,instigare contra naţiunii maghiare şi legilor maghiare”. Prefectul judeţului Braşov era îngrijorat de intensele legături dintre românii din Vechiul Regat şi cei din Transilvania, pe care le aprecia ca fiind ,,prea frecvente” şi ,,dăunătoare”, atât ,,din punct de vedere politic cât şi militar”. El propunea ,,revizuirea tuturor paşapoartelor eliberate şi parţial chiar retragerea lor”, iar pentru intelectualii români să fie eliberată o ,,autorizaţie specială”.

Numai în primele zile, după declaraţia de război a României, au fost reţinuţi (ridicaţi) aproximativ 10 000 de locuitori români, care au fost deportaţi dincolo de Szolnok, pe Tisza. Alte 400-500 de persoane au fost internate în lagărele de la Taplosulye şi Ostffyajsonyfaja (Destrămarea monarhiei austro-ungare). Numeroase lagăre, precum cele de la Arad, Komardin, Seghedin, Kecskemet, Cseglad, Dobo şi Bihacs, erau neîncăpătoare pentru  deţinuţii politici (,,naţionalişti”) ai popoarelor asuprite din monarhie. Cei mai mulţi români erau internaţi la Sopron (Seghedin) şi în temniţele de la Cluj. După intrarea trupelor române, numărul proceselor pentru ,,agitaţie”, pentru ,,trădare de ţară” au crescut apreciabil, condamnările fiind destul de aspre. Numai în septembrie 1916, ministerul de justiţie ungar consemna judecarea a 257 de români, ţărani şi intelectuali. Concomitent cu aceste măsuri represive, au fost luate măsuri de deznaţionalizare forţată a locuitorilor români, 311 şcoli confesionale au fost desfiinţate, iar 1600 de şcoli elementare au fost închise. Aceste acestor măsuri au protestat învăţătorii români ardeleni, cei aflaţi în Regat şi voluntarii de la Darniţa. În parlamentul maghiar, opoziţia liberală cerea retragerea guvernului Tisza.

O dată cu retragerea trupelor române, în toamna lui 1916, mulţi tineri români şi numeroşi intelectuali (cam 50%) din judeţele Sibiu, Făgăraş şi Braşov au trecut peste munţi în România. În acelaşi timp, guvernul maghiar cerea autorităţilor militare germane de ocupaţie, un control riguros al cetăţenilor unguri de origine română aduşi din Transilvania de trupele române, pentru că ,,majoritatea dintre ei nu sunt victime ale invaziei româneşti, ci elemente cu totul dubioase, care s-au alăturat de bunăvoie trupelor româneşti în retragere…”. După retragerea acestora, sub pretextul de ,,înaltă trădare”, un mare număr de români (mai ales ţărani şi intelectuali) au fost arestaţi, internaţi în lagăre sau traduşi în faţa curţilor marţiale (vezi raportul lui V. Stoica către legaţia română din Washington). Astfel, printre cei arestaţi se aflau prof. I. Lupaş, internat în lagărul de la Sopron, şi marele compozitor Gh. Dima de la Braşov, care a stat trei ani în temniţă la Cluj, acuzat că a compus cântece iredentiste. Împotriva condamnărilor şi a confiscării averilor celor refugiaţi făcea o interpelare în Parlamentul austriac, deputatul bucovinean Isopescu – Grecul. Rezultatul concret al interpelării a fost anularea condamnării la moarte a unor români din sudul Transilvaniei (judeţele Braşov, Făgăraş şi Sibiu).

Conform unor date incomplete, imediat după retragerea trupelor române, au fost reţinute (ridicate) 293 persoane din jud. Sibiu, 264 din jud. Hunedoara, 205 din jud. Făgăraş, 198 din jud. Braşov şi 134 din Alba Inferioară. Interpelarea din Parlamentul vienez aminteşte că a fost arestat un număr mare ,,de familii româneşti şi peste 6000 de persoane internate, împotriva cărora, în cele mai multe cazuri, s-au pornit şi procese de trădare de patrie” (textul cuvântării lui Isopescu – Grecul în parlament). Mulţi intelectuali şi ţărani erau acuzaţi că au primit cu flori armata română, că au condus (călăuzit) peste munţi soldaţii români şi pe tinerii care voiau să părăsească Ungaria. Din rândurile românilor au fost recrutaţi peste 10 000 de persoane pentru munci de război, fiind ,,mobilizaţi pe loc” la fabricile de muniţii şi armament  Ministerul de interne şi cel de război au organizat în cele mai mici detalii supravegherea celor bănuiţi de ,,iredentism” din rândurile categoriilor urbane şi intelectuale române, a radicalilor din cadrul P.N.R. Listele ,,suspecţilor” erau periodic comunicate de prefecţi ministerului de interne, unde era organizată şi o secţie specială a deportaţilor şi viitorilor internaţi români. Majoritatea intelectualilor români erau internaţi în 12-15 comune din jurul oraşului Sopron, numărul fiind de 2000-3000 de persoane.

Pătrunderea trupelor române în Transilvania a servit guvernului maghiar drept pretext pentru înfiinţarea aşa-numitei ,,zone culturale” la acesteia cu România. În acest fel, au fost desfiinţate 311 şcoli confesionale româneşti, unde funcţionau 477 de învăţători, cărora, prin hotărârea din 2 august 1917, a ministrului instrucţiunii Apponyi, li s-a retras ajutorul de stat. În locul şcolilor confesionale, desfiinţate, urmau să se deschidă şcoli de stat în care predarea disciplinelor, în afară de religie, trebuia să se facă în maghiară. În acelaşi timp, a fost votată o lege care prevedea o autorizaţie specială la vânzarea pământurilor în această parte a Transilvaniei. Aceste măsuri au provocat proteste, astfel, ,,România mare”, foaia voluntarilor români din Austro-Ungaria, care apărea la Kiev, protesta în numărul său din 27 iulie 1917, împotriva desfiinţării şcolilor româneşti şi a suprimării presei române din Transilvania. Voluntarii se opuneau şi măsurilor de control asupra şcolilor normale iniţiate de ministerul instrucţiunii ungar, ceea ce-l determina pe I. Agârbiceanu să-şi exprime indignarea faţă de maghiarizarea forţată.

Autorităţile maghiare aveau planuri ,,mari”: apelându-se la ajutorul lui Ugron Gabor, guvernatorul Transilvaniei, omul lui Apponyi, se urmărea colonizarea zonelor româneşti cu ceangăi din Moldova! În acelaşi scop, guvernul Tisza îşi dăduse acordul pentru colonizarea a 20 000 de familii de germani din Rusia în Transilvania, conform aşa-numitului plan Wolff, un fruntaş al saşilor ardeleni.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (77)” →

Unirea Transilvaniei cu România

La sfârşitului anului 1914, pentru românii din Transilvania era evident că înfăptuirea unei autonomii în cadrul Ungariei era lipsită de perspectivă. Încă din octombrie, în contextul participării unei delegaţii la înmormântarea regelui Carol, Şt. Ciceo Pop exprima această convingere într-o discuţie cu Czernin, spunând că ,,în Tisza nu se poate pune nădejde, pentru că este prea meschin şi desigur că nu va face nimic pentru români” (raportul lui Czernin, din 16 octombrie 1914).

Exponenţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, trecuţi în România, în toamna anului 1914, au desfăşurat o vie agitaţie în favoarea unirii. Împreună cu alţi români veniţi în ţară, ei au organizat ,,Cercul bucovinenilor şi transilvănenilor din Bucureşti” şi au editat gazeta săptămânală ,,Ardealul”, militând pentru o intervenţie a României în Transilvania. Guvernul lui Tisza protesta energic la Viena împotriva atacurilor ziarului şi cerea interzicerea pătrunderii lui în monarhie. Vasile Lucaciu plănuia răspândirea în Transilvania a unui manifest pentru unire în 100 000 de exemplare.  

În acelaşi timp, pentru a nu angaja P.N.R. în acţiunile organizate împotriva Austro-Ungariei, V. Lucaciu şi O. Goga au demisionat, la 23 decembrie 1914, din Comitetul Executiv al partidului. În declaraţia lor, cei doi arătau că programul P.N.R. din Transilvania nu mai corespundea noilor împrejurări în care se ducea lupta pentru realizarea ,,ideii unităţii politice” a românilor (cf. ,,Românul”, din 23 decembrie 1914). În timpul acesta, Oct. Goga şi S. Mândrescu încercau să organizeze o legiune de ardeleni, care să fie pregătită pentru o eventuală acţiune în Transilvania şi care număra cam 5000 de oameni, la începutul lui 1915. Se urmărea atragerea unui număr cât mai mare de oameni, românii ardeleni erau îndemnaţi prin publicaţii secrete să menţionează că legiunea intenţiona să introducă în Transilvania ,,cărţi revoluţionare”, pentru a pregăti o revoltă a românilor atunci când va începe marşul armatei române. La începutul lui 1915, după unele date, circa 20 000 de oameni părăsiseră Transilvania şi se îndreptau spre România. Liga culturală, în conducerea căreia se afla V. Lucaciu şi O. Goga, sprijinea acţiunea iniţiată de radicalii transilvăneni. Într-un articol din ,,Neamul românesc”, N. Iorga vorbea despre mobilizările românilor din Ardeal, care îşi vărsau sângele pe diferite fronturi şi luptau pentru steagul ,,unuia şi altuia”, dar care ,,nu e al naţiei româneşti” (,,Neamul românesc”, din 10 august 1914).  

Folosirea românilor din Transilvania într-un război străin de interesele lor era abordată critic şi de ziarul ,,Românul”. Astfel, într-o scrisoare din 6 august 1914, adresată lui Goldiş, Tisza îl admonesta pentru faptul că, în aceste timpuri războinice, ,,tocmai ziarul Românul nu s-a sfiit să scrie că, în realitate, numai românii se duc la război, (fiind) consideraţi drept carne de tun şi împotriva cărora există şi azi încă ură”. Lipsa de convingere a soldaţilor români din armata austro-ungară era semnalată de guvernul maghiar, care se plângea la Viena  că ,,unităţile româneşti nu se comportă de loc deosebit în luptă” (telegrama lui Tisza din 22 septembrie 1914). Neliniştea lui Tisza era exprimată într-o scrisoare către episcopul greco-catolic V. Hossu: ,,…Tu singur spui că, dacă România ar interveni în contra noastră, aceasta ar putea să aibă consecinţe de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Situaţia aceasta nu  este satisfăcătoare şi voi, conducătorii români cu idei patriotice, ar trebui să vă folosiţi în viitor cu mai multă hotărâre de puterea voastră, ca să îndrumaţi sufletele tinerilor preoţi şi învăţători pe calea patriotismului” (scrisoare din 2 septembrie 1914).

Îngrijorarea sa persista şi la începutul anului următor, într-o scrisoare adresată comisarului guvernamental din Cluj, el relua problema atitudinii românilor ardeleni faţă de conducerea ungară, fapt care-l nemulţumea profund (scrisoarea lui Tisza din 7 ianuarie 1915). Presa română din Transilvania nu răspundea aşteptărilor guvernului, deoarece nu publica declaraţii de fidelitate şi articole binevoitoare faţă de politica statului maghiar (scrisoarea lui Tisza către prefectul jud. Braşov, din 10 martie 1915). Radicalizarea mişcării pentru unitate naţională a influenţat atitudinea unor fruntaşi români din Transilvania. Guvernul maghiar considera pe Iuliu Maniu şi V. Goldiş ca exponenţi ai ,,radicalismului extremist” în Comitetul executiv al P.N.R., iar Tisza regreta că, ,,la rugămintea agitatorului naţionalist V. Goldiş, redactorul celui mai agresiv şi naţionalist ziar, ,,Românul”, a suspendat procesele de presă…” (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 22 august 1914). Dar V. Goldiş nu cedează, ceea ce-l determina pe Tisza, care constata că în general ,,se manifestă o rezervă în majoritatea cercurilor naţionaliste” şi că ,,tocmai cei de la Arad fac parte din specia cea mai rea”, să ceară prefectului de Arad ,,să strângă dovezi compromiţătoare împotriva lor”. El adăuga că, după război, va trebui ,,să facem o distincţiune între aceia care s-au purtat cinstit şi între oamenii lui Goldiş” (scrisoare către baronul Urban, din 18 mai 1915).

Alături de gruparea de la Arad se situau şi principalii fruntaşi ai P. N. R. cu vederi ferme, radicale, cercuri largi urbane şi intelectuale române din Transilvania. Prestigiul grupării conduse de Iuliu Maniu, V. Goldiş, Şt. Ciceo Pop, Ioan Suciu, Aurel Lazăr, V. Branişte a crescut mult, în anii războiului, în rândurile românilor din Transilvania şi a celor din Vechiul Regat. Astfel, întrebat de legaţia austro-ungară dacă concesiile guvernului maghiar, exprimate în scrisoarea lui Tisza către Meţianu, sunt suficiente pentru românii ardeleni, Brătianu răspundea să fie consultat în primul rând Iuliu Maniu (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 26 septembrie 1914). Reprezentantul legaţiei replica: ,,după câte ştiu, revendicările românilor cresc fără întrerupere şi radicalii, după cum este cunoscut, ridică pretenţii peste măsură…”.

În iunie 1915, situaţia Austro-Ungariei se complica prin intrarea Italiei în război, de partea Antantei, iar la ministerul de externe al monarhiei erau elaborate trei variante în perspectiva cedării unor teritorii către România. În acelaşi timp, la sugestia guvernului german, era organizată la Viena, o conferinţă la care au fost invitaţi A. Popovici, Iuliu Maniu şi V. Goldiş, ca reprezentanţi ai românilor din Transilvania. Scopul urmărit era de a exercita noi presiuni asupra lui Tisza, pentru acordarea de concesii locuitorilor români din Ungaria. Aceasta cu atât mai mult, cu cât la conferinţa de la Teschen, la care participaseră şi cei doi miniştri de externe, Jagow şi Burian, Tisza ,,a răspuns cu un îndărătnic non possumus – în problema românilor” (din memoriile lui Vaida). Guvernul maghiar şi-a arătat nemulţumirea faţă de această acţiune şi, la 17 iunie 1915, Tisza pleca la Berlin pentru convorbiri. Dar cum România îşi păstra neutralitatea, după intrarea Italiei în război, problema concesiilor în favoarea românilor nu mai era de actualitate pentru guvernul maghiar.  

Dar şi la Berlin şi la Viena exista promisiunea de a recunoaşte pretenţiile României, prin cedarea către aceasta a părţii din Bucovina locuită de români, cu condiţia cooperării ei împotriva Antantei. Cât despre Transilvania, guvernul german urma ,,să intervină pe lângă guvernul ungar pentru ca acesta să dispună măsuri în favoarea românilor, facilităţi electorale, şcolare şi bisericeşti”, dar aceste măsuri, (doar promise!), erau prea puţin şi prea târziu! (cf.proiectul de telegramă, din 21 iunie 1915, trimisă din Viena către Czernin). Dar şi acum, în al doisprezecilea ceas, guvernul maghiar tergiversa măsurile promise, lipsind de speranţă chiar şi pe federalişti ca Aurel Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (76)” →

Unirea Transilvaniei cu România

După izbucnirea războiului, în iulie 1914, românii din Transilvania s-au aflat într-o situaţie dificilă, o mare parte din ei fiind siliţi să lupte pe diferite fronturi în armata austro-ungară.

O serie de exponenţi ai luptei naţionale, reprezentanţii grupării radicale în frunte cu Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, au trecut munţii în România,  în toamna anului 1914. Numărul românilor din Transilvania trecuți peste munţi, în ţară, a ajuns la aprox. 200 000, fără a include aici soldaţii luaţi prizonieri. Împreună cu alţi ardeleni, ei au desfăşurat o activitate deosebită în favoarea unirii, activizând astfel lupta naţională. Dar alţi lideri ai Partidului Naţional Român au adoptat, după începerea ostilităţilor, o atitudine prudentă, realistă. În august 1914, Al. Vaida şi Th. Mihali declarau că românii trebuie ,,să răspundă cu credinţă chemării împăratului” (,,Românul”, din 2 august 1914). Al. Vaida, adept al federalizării Monarhiei, afirma într-un interviu în ziarul ,,Adevărul”, din Bucureşti, că România trebuie să părăsească rezerva (neutralitatea) şi să facă ,,cauza comună cu monarhia şi Tripla Alianţă” (,,Adevărul”, din 7/20 august 1914).

Această atitudine se explică şi prin ostilitatea fruntaşilor români faţă de politica  Rusiei de oprimare a popoarelor sale. Însă cea mai mare parte a liderilor P.N.R., în frunte cu V. Lucaciu, Gh. Pop de Băseşti, Octavian Goga,  Oct. Tăslăoanu, nu împărtăşeau această poziţie. Cei mai radicali dintre fruntaşi în frunte cu Lucaciu şi Goga, aşa cum am văzut, au trecut munţii în România, pentru a-şi asigura libertatea de acţiune. Alţii, precum V. Goldiş, Iuliu Maniu, I. Suciu, Şt. Cicio Pop, Aurel Lazăr, Val. Branişte ş.a., au păstrat o rezervă şi o rezistenţă semnificativă faţă de presiunile exercitate de guvernul maghiar. În urma declaraţiilor aparţinând unor membri (fruntaşi) ai partidului şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al P.N.R. a decis, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea, invitând pe acei membri ,,care simţesc un imbold irezistibil de a face declaraţiuni sau enunciaţiuni politice, să binevoiască a spune că acestea sunt părerile lor personale, pentru că comitetul P.N.R., neputându-se întruni, nu se pot face enunciaţiuni în numele poporului român” (,,Românul”, din 12 august 1914). ²

În urma înfrângerilor suferite de trupele Monarhiei, ambele guverne centrale făceau presiuni asupra celui maghiar să accepte unele concesii şi ,,deziderate” ale românilor din Transilvania. În eventualitatea unei cooperări active a României cu puterile centrale, se sugera autonomia pentru românii  din Transilvania sau acordarea unui ,,statut politic” pentru aceasta. Cu toate insistenţele de la Viena şi Berlin, Tisza refuza să acorde concesii semnificative românilor ardeleni, acceptând doar ,,rectificări de graniţă” în Bucovina (cedarea judeţelor Suceava şi Rădăuţi României). În septembrie 1914, Vaida şi Maniu aflându-se în Budapesta, Tisza i-a invitat la o discuţie, la 14 septembrie, împreună cu Th. Mihali, dar Maniu, care conducea convorbirile, s-a arătat ,,foarte rezervat”, aşa încât întâlnirea a eşuat, după cum scria Tisza lui Berchtold, la 14 septembrie 1914. Eşecul convorbirilor de la Budapesta l-a determinat pe primul ministru să se adreseze mitropolitului ortodox Ioan Meţianu, dar propunerile sale erau cele obişnuite, încât mitropolitul se arăta destul de rezervat, în răspunsul său din 23 septembrie 1914. Presiunile de la Viena şi Berlin asupra lui Tisza au continuat, cerându-i-se să acorde o largă amnistie, să sisteze procesele de presă, cu care era de acord, dar el n-a acceptat numirea unui ministru român în guvernul de la Budapesta, considerând propunerea ,,absolut nediscutabilă” şi afirmând că, în Ungaria, nimeni nu se gândeşte la aşa ceva (telegrama lui Tisza către Czernin, din 25 septembrie 1914). ³

Curând, a apărut ideea ca guvernul ungar să accepte pătrunderea paşnică a unor trupe române în Transilvania şi Bucovina, pentru a proteja cele două provincii împotriva unei intervenţii ruseşti, însă Tisza s-a arătat ,,foarte alarmat” de acest proiect: ,,o ocupare fără rezistenţă a numitelor provincii înseamnă a înlătura singurele puncte de sprijin din drum…Această promenadă militară ar face o impresie deprimantă în interiorul şi în afara ţării, curajul şi cutezanţa românilor crescând peste măsură. Ei nu se vor mulţumi nici într-un caz cu ocuparea acelor provincii, ci, după ocupare, ne vor cere să le cedăm definitiv României”. El preciza că, refuzând această cerere, românii ,,îşi vor continua înaintarea şi, în felul acesta, războiul cu ei se va purta în condiţii mult mai nesatisfăcătoare”. Respingând proiectul, Tisza sublinia că el va trata ca un act ostil pătrunderea trupelor române în Transilvania, după care ar urma declaraţia de război (telegrama din 26 septembrie 1914, trimisă din Viena la Sinaia, lui Czernin). La începutul lui octombrie 1914, cele trei guverne, la insistenţele lui Tisza, au hotărât să nu accepte o ocupare paşnică a Transilvaniei şi Bucovinei de către trupele române. Într-un ultim mesaj (telegramă) trimis lui Czernin, i se cerea acestuia să comunice regelui că un astfel de plan nu ar putea fi acceptat nici în extremis (telegrama lui Berchtold către Czernin, din 1 octombrie 1914).

Moartea regelui Carol I (28 septembrie 1914) a dus la o detensionare, dealtfel, la înmormântare suveranului, au luat parte şi fruntaşi români din Transilvania, Th. Mihali, Al. Vaida, Şt. Cicio Pop, Aurel Vlad şi Vasile Goldiş. Dar, spre sfârşitul lui octombrie 1914, s-a înregistrat un nou moment de încordare, astfel, puterile centrale insistau pe lângă guvernul Tisza să publice cel puţin schimbul de scrisori dintre acesta şi mitropolitul Meţianu. Pe bună dreptate, Czernin vorbea despre ,,oportunitatea stringentă” a unor concesii în favoarea românilor din Transilvania. Dar guvernul maghiar respingea de plano o discuţie asupra autonomiei sau a numirii unui ministru român, arătând că majoritatea liderilor ,,naţionalişti” români n-au acceptat formal concesiile şi că ,,radicalii, cu Maniu în frunte, vor să exploateze acest moment al presiunilor, iar majoritatea moderaţilor n-are curajul să pornească fără ei” (telegrama lui Tisza către Berchtold, din 22 octombrie 1914). Tisza urmărea ca prin declaraţii de fidelitate faţă de guvern, smulse unor români ardeleni, să respingă soluționarea reală a problemei (scrisoarea lui Tisza către Berchtold, din 12 noiembrie).

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (75)” →

Unirea Bucovinei cu România

Sextil Puşcariu a stat câteva zile la Iaşi, fiind primit în audienţă, după cum am văzut, de Rege şi Regină, apoi de primul ministru Coandă, a avut întâlniri cu oameni politici, Ion I. C. Brătianu, Al. Lapedatu, N. Iorga. Discuţiile se refereau la modalitatea concretă de înfăptuire a unirii şi viitoarea situaţie a Bucovinei în cadrul României întregite. După aceste contacte, Sextil Puşcariu a avut o lungă convorbire, ,,într-o cameră la hotelul Binder” (I. Nistor), cu preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, I. Nistor, despre care acesta mărturiseşte că a fost decisivă. În cursul discuţiei, desfăşurată în condiţiile cele mai amicale, Nistor l-a informat despre situaţia politică din România, despre demersurile refugiaţilor pe lângă guvernul român, programul lor politic şi planul de acţiune. După ,,un viu schimb de vederi” (Nistor), cei doi (,,vechii prieteni”) cădeau de acord că problema Bucovinei cerea o grabnică soluţionare în sensul unirii ei cu Regatul României, pentru a demonstra lumii voinţa românilor din Bucovina şi Transilvania de a se des face de Monarhie. Consiliul Naţional avea să ajungă la înţelegerea că rapiditatea desfăşurării evenimentelor nu mai îngăduia tratative sau alte tribulaţiuni, ci, după chemarea armatei române, să se voteze unirea cât mai curând posibil.

După încheierea acestor întâlniri, refugiaţii au fost invitaţi să revină în Bucovina, astfel încât Sextil Puşcariu, împreună cu Ion Nistor şi ceilalţi membri ai Comitetului, s-au întors la Cernăuţi, la 23 noiembrie 1918, iar în Piaţa Unirii, au fost întâmpinaţi cu căldură de bucovineni. După sosirea la Cernăuţi, Ion Nistor, preşedintele Comitetului foştilor refugiaţi, a avut o întâlnire cu preşedintele guvernului, Iancu Flondor, căruia i-a înmânat un mesaj din partea guvernului român de la Iaşi. Apoi cei doi s-au întreţinut îndelung în legătură cu viitoarele acţiuni politice şi pregătirea condiţiilor pentru unirea Bucovinei cu România.

La 12/25 noiembrie 1918, a avut loc o nouă şedinţă a Consiliului Naţional, la care a participat şi mitropolitul Bucovinei, Vladimir Repta. În cadrul şedinţei, George Tofan, vicepreşedintele Comitetului refugiaţilor, rostea următoarea declaraţie: ,,Procesul istoric de veacuri al neamului nostru se lichidează azi. În aceste momente înălţătoare, noi, refugiaţii şi voluntarii datoriei împlinite, întindem frăţeşte mâna celor rămaşi acasă, care şi-au păstrat nepângărită conştiinţa, în dorinţa sinceră de a munci împreună la ridicarea ţării şi a neamului. (…) Suntem înainte de toate aderenţi intransigenţi ai unirei necondiţionate şi desăvârşite a tuturor ţărilor (provinciilor) româneşti, în hotarele lor etnice şi istorice, într-un stat naţional unitar, căci numai astfel poporul nostru îşi va putea realiza menirea sa istorică. La dezlegarea tuturor problemelor de interes obştesc vom fi conduşi de cele mai largi principii democratice”, recunoscând ,,fiecărei minorităţi naţionale dreptul de-a se dezvolta liber în cadrele statului românesc unitar…”. În aceeaşi şedinţă, Consiliul a fost completat cu 12 fruntaşi dintre refugiaţii şi cvoluntarii bucovineni, Dr. I. Nistor, Dr. N. Carabioschi, Dr. Dim. Marmeliuc, Dr. Aurel Morariu, George Tofan, Gavril Rotică, Victor  Eugen Botezat. Consiliul a hotărât apoi convocarea Congresului General al Bucovinei, la 15/28 noiembrie, pentru ,,stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul român”.

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi   stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia   fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucovinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Congresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (74)” →

Unirea Bucovinei cu România

La 6 noiembrie, primăria oraşului Rădăuţi, prin intermediul colonelului Gheorghiu, comandantul Regimentului 69 infanterie din Dorohoi, trimitea un apel disperat primului ministru român de la Iaşi, generalul Const. Coandă, ,,Veniţi-ne în ajutor, căci altfel ne pierdem”, prin care se cerea sosirea trupelor române. După două zile, la 8 noiembrie, ora 6 dimineaţa, regimentul părăseşte Dorohoiul şi se îndreaptă către vama din Mihăileni, aflată la frontiera Bucovinei, de unde, noaptea târziu, înaintează şi pătrunde în oraşul Siret, prefectul predând oraşul, la ora 23, colonelului Gheorghiu. După alte două zile, la 10 noiembrie, orele 11, ,,a intrat în Rădăuţi, cu trenul ce venea de la Dorneşti, o grupă de 11 soldaţi români, comandaţi de un subofiţer, care a înaintat până la Primăria veche” a oraşului, o mică avangardă a trupelor române ce aveau să sosească în oraş. Ulterior, regimentul a mărşăluit către Cernăuţi.

În această zi de 8 noiembrie, generalul Iacob Zadik sosea la primăria din Suceava, unde lua cunoştinţă despre acţiunile bucovinenilor din Cernăuţi, precum şi despre misiunea deputatului Aurel Onciul, pe care îl primeşte într-o cameră din primărie, propunându-i să-i înlesnească drumul la Iaşi. La 9 noiembrie, sosea la Cernăuţi, compania comandată de slt. Ilie Lazăr, român din Maramureş, din Regimentul 8 honvezi Luoj, venită cu trenul până la Noua Suliţă, iar de aici pe jos până în oraş. Ajuns în Cernăuţi, el a organizat gărzi şi patrule, a arborat tricolorul şi a instaurat ordinea, iar legionarii ucraineni s-au retras din oraş. A doua zi, la 10 noiembrie, generalul Zadik trimitea la Palatul Naţional din Cernăuţi pe ofiţerul Vasile Ungureanu, cu un plic pentru Iancu Flondor, spre a se asigura în privinţa situaţiei din oraş. Armata română s-a oprit în acea zi la bariera oraşului Cernăuţi, în satul Corovia.

La 9 noiembrie, un aeroplan românesc lansa manifeste, prin care anunţa sosirea armatei române eliberatoare şi, în aceeaşi zi, miliţiile ucrainene din Galiţia, care controlaseră Cernăuţii câteva zile, s-au retras în mare grabă peste Prut. Luni 29 octombrie/11 noiembrie 1918, la ora 12, ,,venind pe trei coloane, trupele române, sub comanda generalului Iacob Zadik şi având ca şef de stat major pe colonelul Rovinaru, au intrat în oraş”. La ora 14, generalul Zadik, împreună cu alţi ofiţeri, soseşte în sala festivă a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, unde este întâmpinat de preşedintele Iancu Flondor, cu aceste cuvinte: ,,Domnule general, ca preşedinte al Consiliului naţional român, am datorinţa să binecuvântez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moţiune moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. (…) Domnule general, daţi-mi voie să vă binecuvântez aşa cum o fac fraţii, cari, după o lungă şi dureroasă despărţire, se întâlnesc pentru a nu se mai despărţi niciodată. O fac, deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept. Domnilor, acum să mulţumim din adâncul inimilor noastre celui mai mare şi mai bun român al veacului nostru, Maiestatea Sa Regele Ferdinand”.

La aceste cuvinte, generalul Iacob Zadik răspundea astfel: ,,Onoraţi cetăţeni ai Bucovinei, în urma dorinţei comitetului naţional bucovinean, Maiestatea Sa Regele Ferdinand şi Ţara Română au răspuns chemării şi au adus ajutorul lor pentru ca liniştea acestei ţări să fie asigurată. Sosind, aduc salutul şi sentimentele de iubire frăţească şi, pot spune, de mamă ale României libere către ţara Bucovinei. În acelaşi timp, gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-i adresează mulţămirile României Mari, c-a scos sfânta dreptate la suprafaţă. Sfânta dreptate a biruit. Pentru despărţirea Bucovinei de Moldova a trebuit să se verse sânge, a trebuit să cadă cap de domn; pentru recâştigarea ei însă n-a curs niciun pic de sânge. În aceste momente de bucurie să strigăm cu toţi: Trăiască România Mare, Trăiască Bucovina, Trăiască Regele Ferdinand!”.

A doua zi, la 12 noiembrie 1918, Iancu Flondor, preşedintele Consiliului, adresa un apel ,,Către poporul român”, în care se spunea: ,,Rezbelul mondial, lupta gigantică a dreptăţii şi libertăţii…a dat naştere şi libertăţii naţiunilor subjugate. Românii Bucovinei, folosindu-se şi ei de dreptul suveranităţii naţionale, recunoscut acum de toată lumea, au hotărât, în Constituanta lor din 27 octombrie 1918, să stăpânească singuri ţara lor (Bucovina), sfântul lor pământ strămoşesc. Fostul guvern austriac s-a opus la această cerere îndreptăţită, a cedat însă forţei rutenilor. Astfel a trecut puterea ţării în mâna rutenilor şi s-a dezlănţuit în urmă anarhia peste toată ţara. În faţa acestor împrejurări, Consiliul Naţional, reprezentanţa legitimă a poporului român, a fost nevoit să recurgă la ajutorul fraţilor din Regat, cerând intervenţia oastei româneşti. Maiestatea Sa Regele României, răspunzând la această cerere întemeiată, a dispus intrarea armatei în ţară. Spre a restabili dreptatea şi ordinea, Consiliul Naţional a luat în seamă, în ziua de 10 noiembrie, stăpânirea ţării şi va exercita puterea prin Guvernul său. Locuitorii acestei ţări de altă naţionalitate sunt provocaţi, chiar în interesul lor bineînţeles, să se supuie acestui Guvern, care va şti să ia în considerare interesele lor fireşti”.  

La 12 noiembrie 1918, s-a întrunit Consiliul Naţional, în a doua sa şedinţă, care a dezavuat mai întâi acţiunea lui Aurel Onciul: ,,…s-a aflat unul din mijlocul nostru, care a discutat cu rutenii, poate că optima fide, dară uitând că s-a pus astfel în contrazicere cu tot poporul”. Apoi Consiliul a adoptat Legea fundamentală provizorie asupra ţării Bucovinei, document ce cuprindea 12 articole, în care erau precizate atribuţiile Consiliului Naţional, care exercita puterea supremă, corpul legiuitor, şi Guvernul, alcătuit din secretarii de stat, organism executiv. Consiliul Naţional a ales ca preşedinte pe pr. Dionisie Bejan, ajutat de trei vicepreşedinţi, Dr. Eusebie Popovici, Dr. Vasilovschi şi Vasile Alboiu-Şandru (din Câmpulung). Guvernul era alcătuit din 14 secretari de atât, având ca preşedinte pe Dr. Iancu Flondor, care a demisionat apoi din conducerea Consiliului Naţional. Lista guvernului era următoarea: Dr. Sextil Puşcariu, la externe, Dr. Dori Popovici, la interne, Nicu Flondor, la finanţe, George Sârbu, la agricultură, Dr. Radu Sbiera, la instrucţie (învăţământ), Dr. Ipolit Tarnavschi, la culte, Dr. V. Marcu, la comerţ şi industrie, Aurel Ţurcan, lucrări publice, Cornel Ternovieţchi, la comunicaţii, Dr. Octavian Ghorghian, la salubritate publică.

După ce, la 11 noiembrie, în ziua intrării armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional adresa o telegramă regelui Ferdinand, în care erau aduse ,,omagiile Bucovinei eliberate”, în şedinţa din 12 noiembrie (vezi supra), seara târziu, era primită telegrama regelui României adresată lui Iancu Flondor, în care se spunea: ,,Cu cea mai adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie patriotică primesc ştirea că trupele mele au intrat în capitala Bucovinei române, aducând ordine şi linişte sufletească pentru toţi acei care, în aceste momente istorice, au simţit şi au lucrat pentru îndeplinirea visului secular. (…) Să dea Atotputernicul ca tot poporul din Bucovina să găsească mereu ocrotire, dreptate şi libertate sub cutele drapelului naţional. Şi preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, Ion Nistor, adresa o telegramă omagială regelui Ferdinand: ,,Ca fii ai Bucovinei dezrobite, în numele nostru, al părinţilor şi al fraţilor noştri rămaşi acasă, îndrăznim a aduce prinosul nostru cel mai curat de mulţumire pentru mult aşteptata operă de eliberare şi de realipire …, operă care să rămână pentru totdeauna legată de numele maiestăţii voastre şi al armatei române victorioase.”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (73)” →

Unirea Bucovinei cu România

La 6 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Ucrainean difuza în oraşul Cernăuţi manifeste în limbile ucraineană, română şi germană, prin care anunţa preluarea puterii administrative, în timp ce soldaţii Legiunii ucrainene ocupau Palatul Naţional, somând să le fie predată puterea. În timp ce soldaţii legiunii ucrainene devastau Palatul, fruntaşii Consiliului Naţional Român se refugiau în reşedinţa Mitropoliei Bucovinei. Guvernatorul Etzdorf, supus constrângerii, preda puterea de guvernământ asupra Bucovinei, încheindu-se următorul proces verbal sau protocol de transmitere a ei: ,,La 11,35 (în ziua de 6 noiembrie), au apărut în faţa mea domnii deputaţi în Parlament, Nikolai Semaka şi Ilie Smenu, însoţiţi de  Omelian Popowicz, membru în Comitetul ţării, împreună cu lt. Ilie Popowicz, în numele Radei naţionale ucrainene. Deputatul Semaka mă anunţă că palatul administrativ este ocupat de miliţia (legiunea) ucraineană şi mă somă să transmit puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum şi în oraşul Cernăuţi, asupra Radei naţionale ucrainene de la Liov. Am răspuns că cedez în faţa forţei…; în faţa acestei situaţii, am declarat că sunt gata să transmit puterea guvernamentală în ţara Bucovinei asupra reprezentanţilor naţiunii române şi a celei ucrainene, în înţelegere mutuală. După comunicările ce mi s-au făcut, la orele 4 după amiază, delegaţii Radei ucrainene şi deputatul Aurel Onciul, care mi-a declarat că este delegatul Consiliului naţional român (sic), se declarară gata de a lua în primire puterea guvernamentală în înţelegere mutuală. În consecinţă, transmit puterea guvernamentală în ţara Bucovinei asupra suspomeniţilor domni, reprezentanţi ai naţiunii române şi ai celei ucrainene. Semnează: Etzdorf, Semaka, Onciul”. Acesta este actul istoric din 6 noiembrie 1918, care consemnează sfârşitul stăpânirii austriece în Bucovina, după 143 de ani.

În cele din urmă, guvernatorul Etzdorf a încercat să-i determine pe români să ajungă (încheie) la un compromis cu ucrainenii, consimţind la împărţirea Bucovinei într-o regiune ucraineană şi alta română, după sistemul cantonal elveţian. Dar Consiliul Naţional Român din Cernăuţi a refuzat să stabilească o înţelegere cu delegaţii Radei ucrainene din Liov, pentru împărţirea Bucovinei pe criterii etnice. În condiţiile acestui refuz, Aurel Onciul, neîmputernicit de nimeni, cu de la sine putere, consimţea la împărţirea teritorială a Bucovinei şi, la 6 noiembrie 1918, semna o proclamaţie în acest sens. Textul proclamaţiei avea următorul conţinut (reprodus după I. Nistor): ,,Guvernul împărătesc, considerând încheiată misiunea sa în Bucovina, ne-a predat astăzi nouă, în calitate de comisari naţionali ai românilor (poporului român!), pe de o parte, şi ai ucrainenilor (poporului ucrainean), pe de altă parte, puterea în Bucovina, fără să o împartă. Puşi în faţa acestui fapt îndeplinit, noi, ca să împiedicăm anarhia şi să menţinem ordinea şi siguranţa publică, am stabilit următoarele”. După acest preambul, acordul propriu-zis conţinea 6 puncte: pretenţiile teritoriale ale celor două părţi rămân identice, aşa cum au fost formulate de reprezentanţii lor legitimi, iar decizia definitivă o va lua congresul de pace, situaţia etnică din comunele provinciei era stabilită pe baza recensământului din 1910, iar oraşul Cernăuţi, ,,capitala ţării”, rămânea sub administraţie interimară, până la stabilirea înţelegerii între guvernele român şi ucrainean. Acordul intra în vigoare imediat, fiind semnat de O. Popowicz, comisar naţional ucrainean şi de A. Onciul, comisar naţional român.

Un manifest similar, semnat de deputaţii ucraineni din Parlament şi Dietă, precum şi de şefii partidelor ucrainene din provincie, era adresat locuitorilor ucraineni din Bucovina. Ambele manifeste (proclamaţii), român şi ucrainean, aveau drept temei procesul verbal de transmitere a puterii, din 6 noiembrie 1918. Din cuprinsul manifestului ucrainean se observă că administraţia interimară a Cernăuţiului, precum şi toate oficiile din oraş, trecuseră în mâinile ucrainenilor, Aurel Onciul fiind ignorat. Mai mult, asumându-şi titlul de ,,administrator al Moldovei de Sus”, el (Onciul) s-a deplasat la Iaşi, pentru a stabili legături cu guvernul român, dar tentativa sa a eşuat (în gara Iaşi, el a fost întâmpinat cu violenţă de refugiaţii bucovineni şi silit să părăsească oraşul). Stăpânirea austriacă luase sfârşit în Bucovina, dar situaţia rămânea confuză, după predarea puterii de către guvernatorul Etzdorf. Din păcate, în provincie, lucrurile au luat o întorsătură primejdioasă. Soldaţii ucraineni, care se întorceau de pe front, întăreau rândurile legiunii ucrainene, constituiţi în unităţi de haidamaci, ei tulburau ordinea publică, se dedau la dezordini şi terorizau populaţia, pătrunzând până şi în Palatul Naţional, unde îşi avea sediul Consiliul Naţional Român.

În aceste împrejurări dramatice, Consiliul Naţional a decis să se adreseze guvernului român de la Iaşi, pentru ajutor militar, trimiţând în acest scop un emisar special, V. Bodnărescu. Acesta a prezentat situaţia din Bucovina şi a pledat pentru intervenţia grabnică a trupelor române, pentru a pune capăt acţiunilor miliţiilor ucrainene. Între timp, la Iaşi, la 6 noiembrie 1918, se constituise un nou guvern condus de generalul Const. Coandă, iar reintrarea României în război era iminentă. Guvernul român a hotărât să trimită, în Bucovina, Divizia 8 infanterie, sub comanda generalului Iacob Zadic. În foarte scurt timp (practic, două zile), divizia a fost pusă pe picior de război, cu oamenii disponibili, reuşindu-se organizarea a trei detaşamente, Dragoş, Alexandru cel Bun şi Suceava. Aceste detaşamente cuprindeau câte 600 de oameni, care proveneau din soldaţii regimentelor de infanterie 16, 29 şi 37, la care s-au adăugat grănicerii şi jandarmii ce asigurau securitatea frontierei Bucovinei. Fiecare detaşament era completat cu mici unităţi de cavalerie, baterii de artilerie şi grupuri de mitraliere. Efectivul total al diviziei nu depăşea 3000 de oameni, modest echipaţi şi aprovizionaţi, dar cu moralul foarte ridicat, anume selectaţi şi conştienţi că aveau de îndeplinit o misiune specială.

La 8 noiembrie 1918, trecând vechea graniţă fixată de austrieci, aşa – numitul ,,cordon” (,,corduna”, cum era numită popular), generalul Iacob Zadic a adresat locuitorilor Bucovinei o proclamaţie: ,,Răspunzând la chemarea Comitetului Naţional Bucovinean, Armata Română, din înaltul ordin al M. S. Regelui Ferdinand I al României, a păşit pe pământul Marelui Voevod Ştefan, pentru a ocroti viaţa, avutul şi libertatea locuitorilor de orişice neam şi credinţă, împotriva bandelor de criminali, care au început opera lor de distrugere în frumoasa noastră ţară. Trecând hotarul pus între noi de o soartă vitregă, acum 100 şi mai bine de ani, hotar care n-a putut niciodată să ne despartă şi inimile, trupele române sosesc în mijlocul vostru aducându-vă dragostea şi sprijinul lor, pentru libera înfăptuire a dorinţelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor. Stăpâniţi de aceste sentimente şi cu credinţa în sinceritatea cererii voastre de ajutor, invităm poporul Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (72)” →

Unirea Bucovinei cu România

Intelectualii români grupaţi în jurul ,,Glasului Bucovinei” şi alţi fruntaşi naţionali din ţară (Bucovina) şi din afara ei (refugiaţi) stăruiau pentru convocarea neîntârziată a unei adunări reprezentative a românilor bucovineni, pentru a apăra identitatea şi integritatea ei. Vestea despre convocarea Adunării s-a răspândit repede în Bucovina. Astfel, duminică 7/20 octombrie 1918, în sala de şedinţe a Palatului comunal, avea loc Adunarea intelectualilor şi gospodarilor fruntaşi din Câmpulung, unde ,,gerentul” Mihai Iacoban anunţa că a fost convocat la o Adunare, la Cernăuţi, pentru a hotărî viitoarea direcţie politică a românilor din Bucovina. Prof. Ioan Bileţchi, martor la această şedinţă, mărturiseşte: ,,Vorbi avocatul dr. Criclevici, cuprins parcă de sfială, neştiindu-se încă dispoziţia generală a celor de faţă, mai ales a poporenilor, cărora li se vorbea pentru prima dată într-o direcţie nouă, vorbi lin, aşezat şi ceru unirea Bucovinei cu România, a Bucovinei până la Prut, Cernăuţul nici într-un caz nu-l putem ceda”. El consemnează că s-a ales apoi o delegaţie pentru Cernăuţi, alcătuită din gerentul M. Iacoban şi V. Alboiu-Şandru, care ,,avea să susţină următoarea rezoluţiune, primită cu unanimitate: 1. Intelectualii şi poporul din Câmpulung sunt pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat; 2. Intelectualii şi poporul sunt contra divizării Bucovinei”. Prof. Bileţchi adaugă că ,,se mai primise o propunere: alipirea Bucovinei la România, dar ea a fost suprimată ulterior, delegaţia aflând-o inoportună şi superfluă, fiind numai o specializare a moţiunii cardinale”.

Ca urmare, la 14/27 octombrie 1918, orele 15, a fost convocată la Cernăuţi, la Palatul Naţional, o Adunare politică naţională, la care au participat deputaţi din Parlamentul de la Viena, foşti deputaţi ai Dietei bucovinene, primari români din localităţile provinciei, un număr de intelectuali şi alţi reprezentanţi ai românilor. Adunarea s-a desfăşurat într-o atmosferă solemnă şi sărbătorească. Ca preşedinte ales al Adunării, Iancu Flondor a spus în deschiderea lucrărilor: ,,Domnilor, o iobăgie naţională de aproape un secol şi jumătate, pe cât de dureroasă pe atât de ruşinoasă, e pe sfârşite. Poporul român din Bucovina e pe cale de a sparge şi a lepăda lanţul care i-a ferecat sufletul. Liberi, în puterea suveranităţii naţionale, D-voastră veţi hotărî astăzi, ce veţi afla de bine pentru un viitor fericit şi falnic al neamului românesc din Bucovina. Dară să nu uităm, domnilor, că acest moment înălţător s-a născut din suferinţe grele şi adâncă jale şi e sfinţit cu sângele eroilor noştri. Vă provoc să vă ridicaţi în picioare ca semn de juruinţă că nu-i vom uita niciodată şi că ne vom arăta demni de sacrificiul lor”.

După discuţii animate, însufleţite, într-o atmosferă entuziastă, Adunarea a adoptat următoarea Moţiune: ,,1. Reprezentanţii poporului român din Bucovina, întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei (Cernăuţi), se declară, în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti; 2. Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria; 3. Spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o strânsă legătură între toţi românii, Constituanta instituie un Consiliu Naţional, alcătuit din 50 de membri (ulterior, numărul lor a fost mărit la 74); 4. Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare care ar ţinti la ştirbirea Bucovinei, însă doreşte să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare” (Glasul Bucovinei”, nr. 3, din 29 octombrie 1918). Moţiunea a fost votată în unanimitate, într-un entuziasm general. Apoi Adunarea a intonat ,,Deşteaptă-te Române”, în timp ce o mare mulţime se adunase în faţa Palatului, manifestând pentru unire, cântând cântece patriotice şi cerând arborarea tricolorului. Mai târziu, Moţiunea a fost adusă la cunoştinţa guvernului român de la Iaşi.  

În aceeaşi după-amiază de 27 octombrie 1918, a avut loc şedinţa Consiliului Naţional, organism care reprezenta diferite păruri sociale, din toate judeţele Bucovinei. În prima şedinţă, a fost ales prin aclamaţii ca preşedinte al Consiliului Naţional, Dr. Iancu Flondor, ca vicepreşedinţi,  Pr. Dion. Bejan, Dr. Dori Popovici şi Prof. Sextil Puşcariu, iar ca secretari, Dr. V. Bodnărescu, Dr. R. Sbiera şi L. Tomoiagă. Consiliul a instituit un comitet executiv, Consiliul Secretarilor de Stat, alcătuit din 14 persoane, un guvern al provinciei, având ca preşedinte pe acelaşi Dr. Iancu Flondor. Hotărârile Adunării Constituante a Bucovinei au avut o mare importanţă, principială, în desprinderea Bucovinei de Imperiu, pe baza dreptului la autodeterminare naţională, în perspectiva unirii cu România.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (71)” →

Unirea Bucovinei cu România

În toamna anului 1918, sub imperiul înfrângerilor de pe front, monarhia austro-ungară traversa o puternică criză, iar lupta popoarelor din imperiu era de nestăvilit. Noul cancelar Czernin nu mai reuşea să stăpânească cursul evenimentelor, situaţia internă din Austria ajunsese critică, încât guvernul nu mai avea nici autoritatea, nici puterea de a se opune descompunerii imperiului. Popoarele îşi revendicau drepturile naţionale, nemaivoind să se subordoneze guvernului central de la Viena, iar repetatele încercări ale împăratului Carol pe lângă preşedintele Wilson pentru o pace separată au eşuat. În aceste împrejurări, împăratul a recurs la ultimul expedient pentru a se salva, şi a consimţit la federalizarea împărăţiei habsburgice. La 25 iulie 1918, el l-a înlocuit la guvern pe Seidler cu Hussarek, care ulterior avea să fie înlocuit cu Lammazk. În final, la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul ,,Către popoarele mele credincioase”, prin care era proclamată federalizarea Imperiului, prin constituirea de state ,,independente”, fără a fi recunoscute drepturile românilor. Era prevăzută o autonomie largă  fiecărui stat component, o colaborare cu structurile centrale, pentru ca Austria să poată renaşte după război ca o ,,federaţie de popoare libere”.

Încercarea de supravieţuire a Monarhiei nu avea cum să reuşească, iar închegarea noilor state naţionale era un proces inevitabil. După publicarea Manifestului imperial de la Viena, refugiaţii români din Transilvania şi Bucovina, constituiţi, la Iaşi, în ,,Comitetul Naţional al românilor ardeleni şi bucovineni aflători în Moldova şi Basarabia şi al Corpului ofiţeresc de voluntari”, în numele lor şi al ,,fraţilor subjugaţi de acasă”, au trimis la 6/19 octombrie 1918, regelui Ferdinand al României următoarea Declaraţie:  ,,Cerem să fim eliberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi suntem ferm hotărâţi să luptăm pe toate căile şi prin toate mijloacele, ca elementul românesc, în întregimea lui, să fie constituit într-un singur stat naţional liber, sub domnia dinastiei române. (…) Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina…toate încercările de federalizare a Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărăţii osândite să se descompună şi să piară. (…) Cerem ca întreg teritoriul locuit de români din monarhia habsburgică să fie eliberat şi anexat (adăugat) Regatului Român…Toate declaraţiile din Ardeal şi Bucovina, contrarii acestor aspiraţiuni naţionale, le considerăm ca stoarse de autorităţile duşmane cu forţa…(…) Românii ardeleni şi bucovineni, care au rupt toate legăturile cu monarhia austro-ungară şi v-au jurat credinţă maiestăţii voastre, ca cetăţeni şi ostaşi, sunt gata să aducă orice sacrificiu pentru unirea politică a tuturor românilor…”. Declaraţia a fost adusă la cunoştinţa guvernului român de la Iaşi şi a reprezentanţilor Puterilor Aliate aflaţi aici.

Consiliul Naţional Ucrainean, întemeiat pe manifestul împăratului din 3/16 octombrie, a convocat în mare grabă, la Liov, Adunarea naţională constituantă, sub preşedinţia deputatului Petruşevici, care, la 19 octombrie 1918, ,,independenţa teritoriului ucrainean” în cadrul Austro-Ungariei. În aceeaşi zi, renegatul bucovinean Nicolae Wassilko se grăbea să comunice (telegrafic) arhiducelui Wilhelm, la Cernăuţi, hotărârea Constituantei ucrainene privitoare la constituirea noului stat ucrainean, care avea să cuprindă Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică (cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret) şi Rusia subcarpatică, aflată în nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a provocat o mare îngrijorare în rândurile românilor din Bucovina.

În acest timp, la Viena, deputaţii români au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Naţional Român, în conducerea acestuia aflându-se C. Isopescu-Grecul şi Gh. Grigorovici. În şedinţa Parlamentului de la Viena, din 22 octombrie 1918, deputatul C. Isopescu-Grecul arăta că românii doresc constituirea unui stat naţional, care să cuprindă toate provinciile locuite de români din Austria şi Ungaria. El insista asupra dreptului românilor la autodeterminare şi independenţă, dar fără să menţioneze chestiunea împărţirii teritoriale a Bucovinei cu ucrainenii, ,,care interesa pe bucovineni mai mult ca orice” (I. Nistor). Mai mult, într-o declaraţie anterioară în Parlament, el nu ezita să afirme că ,,dată (fiind) necesitatea ca districtele ucrainene să fie separate de Bucovina, spre a fi încorporate teritoriului administrativ ucrainean, compatrioţii noştri nu vor întâmpina în noi, românii, greutăţi prea mari”! Afirmaţie uluitoare pentru un deputat român, în schimb, Gh. Grigorovici, deputat socialist (!), s-a arătat mai categoric, cerând ca Bucovina să fie restituită patriei din care a fost dezlipită acum 140 de ani, într-un fel absolut condamnabil din punct de vedere al dreptului ginţilor.

Atitudinea conciliantă a unor deputaţi români din Parlamentul vienez (central), ca Isopescu- Grecul, Al. Hurmuzachi, T. Simionovici, Gh. Sârbu, Aurel Onciul, ,,stârni vifore de indignare” (Nistor), a provocat indignare şi revoltă printre refugiaţii bucovineni de la Iaşi, voluntarii de la Kiev şi locuitorii români din Bucovina. Astfel, publicaţia ,,Viaţa nouă”, de la Suceava, scria la 27 octombrie 1918: ,,Cât pentru Bucovina, avem impresia că deputaţii noştri din Parlament s-au prea grăbit a consimţi la dezmembrarea Bucovinei, prin cesiunea celor patru districte ucrainene de peste Prut. Bucovina este o unitate istorică şi geografică, ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar şi de la Vatra Dornei până la Nistru. (…) Bucovina ne-a rămas moştenire, aşa cum este ea în întregimea ei, de la înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm neştirbită vremurilor viitoare”. Era evident că un Consiliu naţional român, constituit la Viena, din cei 5 deputaţi bucovineni din Parlament, nu putea fi expresia veritabilă a aspiraţiilor şi dorinţelor românilor bucovineni. Acest organism nereprezentativ avea să se autodizolve foarte curând.

Manifestul împăratului Carol, din 3/16 octombrie 1918, care, la urma urmei, semnifica autodizolvarea imperiului habsburgic, a fost ca un cântec de lebădă perceput de toţi cei ce puteau să-l înţeleagă. El a produs o puternică impresie în Bucovina, intelectualii (cărturarii) conştientizau marea însemnătate a momentului prin care trecea provincia. Fruntaşii mişcării naţionale a românilor din Bucovina au decis, la scurtă vreme după difuzarea Manifestului, să treacă la acţiuni energice, decisive. La 11 octombrie 1918, în casa doctorului Isidor Bodea din Cernăuţi, a avut loc o consfătuire la care au participat intelectuali români de la Universitatea din Cernăuţi, în frunte cu profesorul Sextil Puşcariu, prieteni şi colaboratori ai acestuia. În urma discuţiilor, cei prezenţi au decis să editeze ziarul ,,Glasul Bucovinei”, publicaţie care a avut un rol deosebit în lupta pentru unirea Bucovinei cu România.

Mentorul noii publicaţii era profesorul Sextil Puşcariu, care în primul număr, apărut la 22 octombrie 1918, în editorialul ,,Ce vrem”, enunţa o serie de idei ce alcătuiau un adevărat program naţional: ,,Evenimentele se precipită. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (70)” →

Unirea Bucovinei cu România

Datorită numărului mic de prizonieri aflaţi în această tabără, C. Pietraru a cerut guvernului rus, prin ambasadorul Diamandy, aprobarea recrutării de noi prizonieri. În paralel cu recrutarea, la Darniţa au loc manifestări politice şi naţionale, la 11 aprilie 1917, la o adunare, medicul braşovean Pompiliu Nistor a propus redactarea unui memoriu, aprobat apoi de o adunare generală, la 13/26 aprilie, la care au participat toţi voluntarii ardeleni şi bucovineni prezenţi. În Memoriu, se spunea: ,,Noi, care în limbă, în cultură..şi în întreaga fiinţă a noastră etnică şi politică facem un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunii române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea la România Mare, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc”. Unul din participanţii la aceste evenimente sublinia referitor la semnificaţia Declaraţiei de la Darniţa: ,,Darniţa este prima noastră Alba Iulia (…) În cursul războiului mondial, acest act a legitimat pentru prima oară aspiraţiile noastre, atrăgând atenţia străinătăţii asupra voinţei unui popor a cărui problemă nici chiar pentru aliaţi nu există”.

Prizonierii români concentraţi la Darniţa, organizaţi în regimente şi brigăzi  de voluntari, au fost chemaţi în ţară ca să lupte pe front. Aceste unităţi (primele) de voluntari ardeleni şi bucovineni au sosit la Iaşi, la 8 iunie 1917, şi li s-a făcut o primire entuziastă în Piaţa Unirii, unde au fost salutaţi de primul ministru Ion I.C. Brătianu, Oct. Goga şi Ion Nistor. Adresându-se voluntarilor, profesorul bucovinean a spus: ,,..în Piaţa Unirii din Iaşi, înaintea statuii (lui Cuza Vodă), prăznuim astăzi…înfrăţirea de arme şi unirea românilor de pretutindeni. (…) Adresându-mă vouă, iubiţi fraţi bucovineni, va sfătuiesc, ca un frate mai mare, să păstraţi cu sfinţenie jurământul pe care l-aţi prestat M. S. Regelui Ferdinand…Închegaţi prietenie trainică cu camarazii voştri din Regat şi din Ardeal, cu care veţi forma o singură ţară…, întindeţi mâna prieteneşte şi fraţilor voştri din Basarabia, care luptă umăr la umăr cu voi pentru zdrobirea aceluiaşi vrăjmaş”. El a adăugat apoi: ,,Steagul tricolor la care aţi jurat nu este nou pentru voi, sub cutele lui au biruit strămoşii noştri la Codrul Cosminului. Dar, de aproape un veac şi jumătate, el nu mai fâlfâie mândru peste meleagurile Bucovinei…Vouă, soarta v-a rezervat cea mai mare cinste de care se pot învrednici fiii Bucovinei: cinstea de a împlânta din nou steagul naţional la Suceava şi la Cernăuţi, de unde fusese smuls de răpitoarea pajură habsburgică…cu Dumnezeu înainte”.

Prin participarea refugiaţilor la luptele efective de pe front s-a rupt orice legătură între ei şi Monarhia habsburgică. În acelaşi timp, guvernul român, confruntat cu presiunea militară austro-germană şi defecţiunea alianţei româno-ruse, în vara anului 1917, era hotărât să apere cu orice preţ partea liberă de ţară, în ,,triunghiul morţii” din sudul Moldovei. La Iaşi, s-a format Comitetul Naţional al Românilor Ardeleni şi Bucovineni, refugiaţi în Moldova şi Basarabia. În acele momente de grele (cumplite) încercări, o bună parte dintre refugiaţi, mai ales bătrâni, femei, copii, a trebuit să fie evacuată în sudul Rusiei, la Elisabetgrad şi în satele învecinate, unde au suportat numeroase privaţiuni şi umilinţe. Cei rămaşi acasă, în Moldova, erau obligaţi să-şi reglementeze situaţia civilă şi militară în faţa unei comisii, desemnată de Comitetul refugiaţilor. Pentru apărarea intereselor specifice ale refugiaţilor bucovineni, se instituia la Chişinău, un comitet în frunte cu Ion Nistor, din care mai făcea parte şi T. V. Ştefanelli. Refugiaţii riomâni de la Odessa au intrat în legături cu refugiaţii ceho-slovaci din Rusia, la Iaşi, s-a organizat o conferinţă comună a acestora, prezidată de prof. Thomas Masaryk, pentru o acţiune comună a popoarelor subjugate din Austria.  

Pe de altă parte, cu autorizaţia guvernului român, la 2 iulie 1917, se constituia în provincia istorică ,,Misiunea română în Bucovina”, cu scopul de a arăta bucovinenilor rămaşi acasă faptul că regele României şi guvernul său se interesează de soarta lor şi că de la Viena nu mai au nimic de aşteptat. Misiunea îşi propunea (urmărea) să se ocupe (ocrotească) şi de familiile ofiţerilor şi soldaţilor bucovineni, care luptau pe frontul român. Ea îşi propunea să combată propaganda austro-germană şi căuta să explice locuitorilor scopul pe care România îl urmărea prin implicarea în război. Misiunea avea apoi să cerceteze situaţia politică, economică şi administrativă din Bucovina în perspectiva introducerii administraţiei româneşti, având şi obiectivul de a aduna material documentar pentru susţinerea cauzei comune româneşti la tratativele de pace. Ulterior, refugiaţii elaborau chiar un Statut pentru organizarea serviciului de propagandă românească în Bucovina, aprobat apoi de guvernul român.

 În februarie 1917, a izbucnit revoluţia rusă, cerându-se, în manifestul din 27 martie 1917, recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare. Peste tot, inclusiv în armată, se constituiau consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, aveau loc congrese ostăşeşti. La 23 aprilie 1917, trupele ruse din Bucovina, aparţinând Armatei VIII, se întruneau la Cernăuţi, pentru a depune jurământul faţă de regimul revoluţionar, dar toate aceste acţiuni se organizau pe naţionalităţi. În aceeaşi lună, se întrunea la Kiev, primul congres naţional pan-ucrainean, care cerea autonomia Ucrainei, iar la 10 iunie 1917, aceasta era proclamată. Dar în perioada aceasta erau schiţate o serie de planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, provincie aflată la întretăierea intereselor austriece, ruse şi ucrainene. În vara lui 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena se pronunţau pentru includerea Galiţiei orientale, a Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă a Austriei. La rândul lor, elemente rusofile din Bucovina cereau constituirea Carpatorusiei, care să cuprindă şi o parte însemnată a Bucovinei.

Între acestea, erau voci care cereau (revendicau) întreaga Moldovă, invocându-se, în mod vădit eronat, apartenenţa acesteia la principatul Haliciului, în evul mediu. Astfel, preotul bucovinean Casian Bohatyretz, ,,căpetenia rutenilor Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (69)” →