San Stefano. La 19/31 ianuarie 1878, a fost semnat armistiţiul de la San Stefano, între Rusia şi Turcia, principalii combatanţi, care, printre altele, prevedea şi ocuparea unor cetăţi şi oraşe ce urmau să servească drept gaj până la încheierea păcii. În puterea acestor clauze, trupele ruse au ocupat Silistra, Rusciuk şi Şumla, iar trupele române Vidin şi Belogradcik, preluate la 12/24 februarie şi 13/25 februarie 1877. Preluarea acestor cetăţi punea capăt campaniei militare române la sud de Dunăre. Războiul de neatârnare lua astfel sfârşit cu jertfa a 10.000 de oameni, morţi, răniţi şi dispăruţi.

Pe când războiul se apropia de sfarşit, guvernul român a decis, la 2/14 ianuarie 1878, să trimită pe colonelul Eraclie Arion, la Kazanlâk, pentru a trata alături de plenipotenţiarii ruşi preliminariile păcii cu Poarta. Jurnalul guvernului punea în vedere colonelului Arion, în cazul neadmiterii sale la negocierile armistiţiului şi ale păcii, să declare ,,nul şi neavenit orice act care ne-ar privi şi la care nu am luat parte”. Trimiterea delegatului român la negocieri s-a făcut având în vedere statutul de cobeligerantă al ţării, iar calitatea de oştire aliată de facto fusese recunoscută armatei române încă din timpul luptelor de la Plevna. La 11/23 ianuarie 1878, M. Kogălniceanu arăta că ,,ceea ce a fost armata noastră în acţiune trebuie să fie şi la luarea deciziilor, în ziua în care tratativele diplomatice vor urma bătăliilor şi este absolut drept ca România să participe la negocieri aşa cum a participat la lupte”.

Să menţionăm că, după luarea Plevnei, luptele armatei române în jurul Vidinului erau privite în tabăra rusă cu o neîncredere ce mergea până la duşmănie, iar contele Nelidov, care-şi conserva vechea antipatie, acuza pe români, în decembrie 1877, că ,,pradă populaţia bulgărească în regiunile pe care le ocupaseră”. ,,Îmbufnarea” între cele două armate (cf. lui Andrassy) se prefăcea tot mai mult în duşmănie făţişă. Însă delegatul român, E. Arion, a avut surpriza de a nu fi primit la negocierile de armistiţiu, urmate de cele de pace. Al. I. Nelidov, şeful Cancelariei armatei imperiale, îi notifica telegrafic primului-ministru român, nemulţumit, să comunice la Petersburg vederile sale despre încheierea păcii.

În această atmosferă incertă, ,,îndată” Gorceakov şi Ignatiev interveniră ,,cu cea mai brutală sinceritate” (Iorga), în numele unor drepturi incontestabile şi a unor interese care nu pot fi supuse discuţiei. La Petersburg, se aprecia că ,,judeţele basarabene” au fost cedate Moldovei dispărute şi nu României, care nu exista încă, într-un cuvânt, Rusia voia dispariţia clauzelor Tratatului din 1856. Nu mult după aceea, la 14/26 ianuarie 1878, generalul Ghica, agentul diplomatic din capitala rusă, raporta că împăratul Alexandru şi cancelarul Gorceakov l-au înştiinţat formal despre intenţia ,,de a relua partea Basarabiei până la Chilia, în compensaţie, România va primi Delta Dunării şi Dobrogea până la Constanţa”.

1. Kogălniceanu mergea până acolo încât cuteza să afirme că, ,,pentru atâta sânge vărsat peste Dunăre”, s-ar fi cuvenit României ,,restituirea întregii provincii a Basarabiei, luată pe nedreptul la 1812”. Despre aceste intenţii ruseşti, marele duce nu spunea nimic principelui, care se temea să întrebe, ţarul însuşi, încurcat, păstra aceeaşi tăcere şi, prin Ignatiev, el trimitea o scrisoare, mărturisind astfel adevărul lui Carol. Acesta ,,păru mai curând zguduit decât hotărât să unească glasul său de indignare cu protestările lui M. Kogălniceanu”(Iorga ). Întrebat în legătură cu felul în care va fi rezolvată această chestiune, guvernul rus răspundea că este pentru o ,,înţelegere directă cu România” şi, în acest scop, generalul Ignatiev urma să vină la Bucureşti. La Viena, ambasada rusă susţinea că retrocedarea (Basarabiei) a fost aranjată între guvernul român şi cel rus, dar M. Kogălniceanu spunea lui Bălăceanu că ştia încă din iulie 1877 despre ceea ,,ce se petrecuse la Reichstadt”. Pentru reglementarea raporturilor dintre România şi Rusia, la mijlocul lui ianuarie 1878, era trimis la Bucureşti generalul Ignatiev, care a avut o întrevedere cu I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, însă problemele litigioase n-au putut fi rezolvate.

Rusia invoca faptul că independenţa statului român nu fusese recunoscută de Europa, iar Poarta nu putea fi umilită prin tratarea cu românii, ,,foştii ei vasali”! Intenţia Rusiei de a reanexa sudul Basarabiei a provocat indignare la Bucureşti, principele, guvernul, parlamentul, presa, în general, opinia publică românească au protestat împotriva nerespectării de către Rusia a Convenţiei din aprilie 1877. Principele continua să creadă că o astfel de ,,pretenţie” (Basarabia) a fost înlăturată şi o păstra şi după întoarcerea în ţară, în ianuarie 1878, pe o iarnă cumplită, străbătând drumuri ,,sămănate cu cadavrele soldaţilor turci, mânaţi pe jos de păzitori tot aşa nenorociţi”. Informat de Andrassy, la Viena, M. Kogălniceanu afirma, în noiembrie 1877, că teritoriul României va fi amputat şi căuta un sprijin în Austro-Ungaria, dar era refuzat. La trecerea ţarului prin Bucureşti, în drum spre Rusia, ,,toate măgulirile fură întrebuinţate”, pe lângă dânsul, pe lângă Gorceakov şi Ignatiev, la care se remarca aceeaşi ,,rece cruzime”, ca şi când ,,nu s-ar fi petrecut nimic”, Plevna era deja uitată! Din afirmaţiile ţarului, nici Brătianu, nici principele nu au putut obţine altceva decât faptul că România ,,nu va trebui să regrete participarea ei la război” şi jertfele care i se recunosc, dar participarea la negocieri a fost atent evitată.

 La 20 ianuarie/1 februarie 1878, Camera şi Senatul, îngrijorate de ştirile răspândite mai ales în presa străină, după care la negocierile de pace ruşii pun în discuţie integritatea teritorială a României (Basarabia!) interpelau guvernul dacă aceste ,,zgomote ameninţătoare” au o bază reală. Prof. V. A. Urechia, membru al Camerei, adresa o interpelare guvernului privind aceste probleme în litigiu. Răspunzând, la 26 ianuarie/7 februarie, primul-ministru I. C. Brătianu afirma fără echivoc: ,,niciodată naţiunea română nu va consimţi, nu la cesiunea, dar nici chiar la schimbul unei părţi din teritoriul său, fie măcar cu despăgubirile cele mai avantagioase”. Şi Brătianu, ,,moşneanul de la Florica” (Iorga), adăuga: ,,Când un proprietar mic are o moşioară de la moşii lui rămasă”, apărată prin ,,chiar sângele lui”, el iubeşte ,,pământul său” şi, orice schimb i s-ar propune, ,,el niciodată nu va da moşioara lui”. În aceeaşi şedinţă, Camera a adoptat în unanimitate o moţiune, în care se menţiona că integritatea României este garantată de Marile Puteri şi de Rusia îndeosebi, prin Convenţia din 1877. Adunarea preciza, în finalul textului adoptat, că ,,este hotărâtă a menţine integritatea teritoriului ţării şi a nu admite o înstrăinare din pământul ei”. Concomitent, Senatul a votat o moţiune similară, iar guvernul a comunicat agenţilor diplomatici această decizie a parlamentului.

În cele din urmă, la 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat Tratatul preliminar de pace de la San Stefano, care conţinea clauze referitoare şi la România. Conform art. 5, Poarta ,,recunoaşte independenţa României”, iar drepturile acesteia la despăgubire urmau să fie examinate de cele două părţi. Alte articole (art.8) prevedeau că trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria aveau să-şi menţină comunicaţiile prin România şi prin porturile de la M. Neagră. Art. 18 stipula că Rusia consimţea să înlocuiască ,,plata a mare parte din sume…prin cesiunea următoarelor teritorii: a. Sangeacul Tulcea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kustendge (Constanţa) şi Medgidia, împreună cu insulele din Deltă şi Insula Şerpilor”, teritorii pe care Rusia îşi rezervă facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud de thalwegul braţului Chilia şi cu Gura Stari-Stambul”.

 La 13/25 martie 1878, într-o notă diplomatică, M. Kogălniceanu susţinea că tratatul de la San Stefano ,,este fără valoare pentru noi, ca fiind făcut fără noi”. Gorceakov primea oficial, din partea agentului român la Petersburg, înştiinţarea despre refuzul României. În martie 1878, principele Carol şi miniştrii săi erau decişi la ,,o rezistenţă absolută”, cu orice preţ, faţă de dreptul ce-şi rezerva Rusia, prin tratatul abia încheiat, de a păstra prin România legăturile ei militare cu principatul bulgar. Faţă de protestările româneşti împotriva prevederilor din Tratat, faţă de afirmaţia lui Kogălniceanu, în Cameră, la 15/27 martie, că acest tratat ,,atinge drepturile şi interesele ţării noastre” şi că ,,trecerea ruşilor prin ţară fără termen era o imposibilitate”, Rusia a reacţionat devastator! Cancelarul Gorceakov răspundea (spunea) lui Ghica, ,,în termenii cei mai jignitori”, că ţarul, pierzându-şi răbdarea, ameninţă, în caz de împotrivire, ,,să ocupe România şi să dezarmeze oştirea”. Răspunsul principelui, comunicat prin Kogălniceanu lui Ghica, la 21 martie/2 aprilie, era de ,,o nobilă mândrie indignată” (Iorga): ,,O armată care a luptat la Plevna, sub ochii împăratului, va putea să fie strivită.., dar nu se va lăsa niciodată dezarmată”. Baronului Stuart, agentul rus la Bucureşti, convocat la Palat, principele Carol i-a adresat aceleaşi cuvinte, amintind că acum în fruntea statului şi armatei se află ,,un Hohenzollern” şi că valoarea acestei armate o arată şi cele 300 de cruci ale Sf. Gheorghe, împărţite chiar de ţar, pe lângă cele 800 ale ordinului său, ,,Steaua României”.

 Diplomaţia rusă nu a renunţat, ci stăruia în această ameninţare, Jomini arăta că ,,intenţiile împăratului” sunt numai ,,eventuale”, ,,nu este vorba încă de execuţie (aplicarea lor), afară numai dacă actele guvernului d-vs. nu ar face-o necesară”. Părea să fie ,,o întoarcere a zilelor unui Mihail Sturdza” (Iorga), la protectoratul rusesc! Jomini adăuga că ,,s-au dat ordine pentru a creşte şi întări trupele ruseşti care sunt în România”. Într-adevăr, numeroase unităţi ruseşti au fost aduse din sudul Dunării şi au primit ordine secrete pentru a ocupa unele poziţii strategice şi chiar Bucureşti, capitala României, precum şi instituirea stării de asediu. Se prevăzuse numirea unui guvernator militar al oraşului şi se alcătuise şi o proclamaţie către locuitori în care se justifica ,,necesitatea apărării Capitalei” prin ,,complicaţiile politice” survenite în ultimul timp.

În aceste condiţii dramatice, sub presiunea evenimentelor, Brătianu a făcut o vizită la Viena şi Berlin, pentru a obţine sprijinul Austro-Ungariei şi Germaniei în favoarea României, supusă ameninţărilor ruseşti. La 23 martie/4 aprilie, el a fost primit de împăratul Franz Joseph şi a avut o discuţie cu Andrassy, care-l ,,îndemna hotărât la rezistenţă”. La Berlin, la 27 martie/8 aprilie, primul-ministru român era primit de Bismarck, însă guvernul german era rezervat, cancelarul îndemna chiar pe Brătianu să fie binevoitor faţă de Rusia, căci ,,ar putea să ceară şi să capete mult de la ea, o sută de milioane (despăgubiri) şi chiar compensaţii teritoriale mai mari…”. Şi alţi oameni politici au fost trimişi în capitalele apusene, I. Ghica, D. A. Sturdza, I. Câmpineanu, pentru a discuta situaţia critică a ţării confruntată cu pretenţiile ruseşti. În ciuda atitudinii Puterilor, ruşii ţineau să-şi păstreze, cu orice risc, ,,contra românilor înşii” (Iorga), baza militară din România.

Se ştia, la Petersburg, că Brătianu a plecat la Viena şi apoi la Berlin, ca să obţină un eventual ajutor din acele părţi, în acelaşi timp, la Londra, se aflase de ameninţările ruseşti, iar în Camera Comunelor se formulase o interpelare. La 3/15 aprilie 1878, Brătianu revenea la Bucureşti, rechemat de Kogălniceanu, ,,înspăimântat de ce era să se întâmple”. În legătură cu acţiunile militare ruse, la 5/17 aprilie, a avut loc o interpelare în Cameră, la care primul-ministru a prezentat situaţia ţării. Corpurile legiuitore voiau strămutarea guvernului la Craiova, primul-ministru Brătianu pronunţându-se şi el pentru retragerea guvernului în Oltenia, însă principele Carol şi M. Kogălniceanu s-au opus. Dar, situaţia agravându-se, la 20 aprilie/2 mai, guvernul hotăra să ia măsuri de apărare, concentrând armata într-o zonă strategică, de rezistenţă naţională, ,,la margenea muncelelor” (Iorga), pe un front de luptă, în Oltenia şi nord-vestul Munteniei, pe linia Craiova-Slatina-Piteşti-Câmpulung-Târgovişte, pentru a respinge o eventuală penetrare a trupelor ruse. Şi Brătianu şi Kogălniceanu erau pentru retragerea dincolo de Olt a principelui, cerută de parlament, dar Carol o refuza. Cu toate acestea, o vreme, sub cuvânt de inspecţii, principele părăsea capitala, la 29 aprilie/10 mai, şi pleca în Oltenia, revenind la Bucureşti, în a doua jumătate a lunii mai.

Congresul de la Berlin. Salvarea României, ca stat independent, a venit, pe lângă rezistenţa naţională, în urma protestului unor mari puteri care au împiedicat Rusia să-şi pună în aplicare planurile sale. Astfel, Anglia şi Austro-Ungaria, care aveau propriile lor interese în sud-estul Europei, au contestat acordul de la San Stefano, ameninţând cu o intervenţie militară şi pătrunderea flotei engleze în Strâmtori. Ele au reuşit, în final, să impună ţinerea unui nou congres de pace, la Berlin, precedat de acorduri bilaterale între puterile interesate: între Austro-Ungaria şi Rusia, prin acordul de la Reichstadt şi Budapesta, din 15 ianuarie 1877, între Rusia şi Anglia, prin memorandul din 18/30 mai 1878, apoi între Turcia şi Anglia, prin convenţia din 23 mai/4 iunie. Acste acorduri au fost completate cu acela dintre Austro-Ungaria şi Anglia, prin care cele două se angajau să se sprijine reciproc la viitorul congres de pace.

În perspectiva întrunirii acestuia, la 15/27 mai 1878, M. Kogălniceanu arăta într-o depeşă diplomatică că ,,noi românii trebuie să apărăm până la cap interesele ţării noastre”. Se spera că participarea României va fi admisă şi, la 22 mai/3 iunie, M. Kogălniceanu trimitea instrucţiuni agenţilor diplomatici români să facă ,,demersuri urgente pentru admiterea noastră în sânul Adunării (Congresului)” şi să insiste pentru ca independenţa României să fie recunoscută din prima şedinţă. Printr-un Jurnal al guvernului român, din 26 mai/7 iunie 1878, primul-ministru I. C. Brătianu şi ministrul de Externe M. Kogălniceanu erau împuterniciţi să reprezinte România înaintea Congresului, ,,spre apărarea drepturilor şi intereselor naţiunii, în conformitate cu voturile Corpurilor legiuitoare”. Ajunşi la Berlin, Brătianu şi Kogălniceanu au cerut, la 1/13 iunie, reprezentanţilor marilor puteri să fie admişi ,,în sânul Congresului pentru  a apăra drepturile ţării lor”, iar la 12/24 iunie 1878, au înaintat un memoriu lui Bismarck, preşedintele Congresului. În Memoriu se cerea: nicio parte din teritoriul în fiinţă să nu fie deslipită din România; teritoriul ei să nu fie supus treceriii oştilor ruseşti; România să reintre în posesiunea gurilor Dunării; independenţa ei să fie consfinţită în mod definitiv şi teritoriul său să fie neutru; România să obţină despăgubiri de război pe măsura efortului său de război.

Congresul de pace de la Berlin, care şi-a deschis lucrările la 1/13 iunie 1878, a dezbătut problema românească în două şedinţe, la 17/29 iunie, şi la 19 iunie/1 iulie, când delegaţia României a fost admisă, în sfârşit, pentru a-şi expune doleanţele. Brătianu şi Kogălniceanu au subliniat că România nu cerea să i se recunoască independenţa, căci şi-a cucerit-o singură pe câmpul de luptă, însă cerea ca puterile să i-o recunoască de jure, potrivit ,,dreptului cel vechi” (capitulaţiilor) şi a jertfelor de sânge. Ei atrăgeau atenţia că ,,ştirbirea integrităţii teritoriale” a ţării, după ce Rusia se angajase s-o respecte, ,,ar dărâma în sânul naţiunii orice încredere în tăria tratatelor şi a principiilor de dreptate absolută”. Ulterior li s-a cerut delegaţilor români să se supună hotărârilor Congresului, dar ei au refuzat, pentru că nu voiau să lege în niciun fel ţara de deciziile marilor puteri, însă, până la urmă, au trebuit să se supună. În Mesajul de închidere a Corpurilor legiuitoare, din acel an, se arăta că România era chemată ,,a face păcii lumii sacrificii grele şi dureroase”.

La 1/13 iulie 1878, a fost semnat Tratatul de pace de la Berlin, care, conform art. 43-45, se referea şi la România. În privinţa acesteia se preciza că ,,înaltele părţi contractante recunosc independenţa” ei, dar o condiţionau de retrocedarea către Rusia a Basarabiei şi de acordarea de drepturi civile şi politice tuturor locuitorilor, pământeni sau alogeni, indiferent de credinţa lor (evrei şi musulmani). În acelaşi timp, cf. art. 46, Tratatul prevedea includerea la România a insulelor Deltei Dunării şi a Dobrogei, până la o linie ce pornea ,,de la est de Silistra şi ajungea la sud de Mangalia” şi urma să fie stabilită de o Comisie europeană. Alte articole se refereau, direct sau indirect, la România, stipulându-se că aceasta putea reglementa, prin convenţii bilaterale, privilegiile şi atribuţiile consulilor străini. Se mai stabilea că România putea să facă parte din Comisia Europeană a Dunării, cu atribuţii extinse până la Galaţi. Fortificaţiile de pe cursul Dunării, în aval de Porţile de Fier, urmau să fie distruse, iar navigaţia vaselor de război era interzisă. După recunoaşterea independenţei României, de către Congres, în lunile următoare, Austro-Ungaria, Turcia şi Rusia au recunoscut noul statut, apoi Italia, în 1879, iar Franţa, Germania şi Anglia, în 1880.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

10 noiembrie, 2018

În faţa Plevnei, forţele de încercuire, grupate în Armata de Vest, cuprindeau 125 batalioane, 88 escadroane şi 64 baterii ruseşti şi 45 batalioane, 38 escadroane şi 19 baterii româneşti, însumând un efectiv total de 100.000 de oameni. Comandamentul aliat, în frunte cu principele Carol, a hotărât regruparea trupelor din jurul Plevnei spre a preîntâmpina o încercare a turcilor de spargere a blocadei. Astfel, întregul perimetru al încercuirii, de circa 50 km, a fost împărţit în şase sectoare ce comunicau între ele. La 19 noiembrie/1 decembrie 1877, Osman Paşa, muşirul (mareşalul) otoman, aflat în imposibilitate de a mai continua lupta, a cerut comandamentului aliat să i se permită ieşirea spre Sofia sau Vidin, lăsând în Plevna toate armele şi muniţiile. În seara de 18 noiembrie, convocând pe comandanţii de divizii şi brigăzi, Osman hotărâse ieşirea din încercuire. Dar i s-a răspuns de către aliaţi că nu i se permite decât capitularea fără condiţii. Neputând accepta o asemenea soluţie, Osman şi-a împărţit armata în două eşaloane, pentru a încerca să spargă încercuirea: primul eşalon (,,elementul de ruptură”) avea misiunea să spargă încercuirea şi să deschidă pentru toată coloana drumul spre Sofia, iar al doilea eşalon (care includea şi ariergarda) cuprindea 7000 de oameni şi avea menirea să mai reziste la gura Plevnei şi Opanez. Dar conducerea militară ruso-română aflase, în seara de 27 noiembrie/9 decembrie, de intenţia otomană de a dirija atacul în direcţia Sofia.

În dimineaţa de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, s-a declanşat o luptă sângeroasă între cele două armate care se înfruntau la Plevna. Primul eşalon otoman (Divizia 1 turcă) a atacat poziţiile ruseşti din prima linie, Divizia 3 de grenadieri rusă (şocul fiind suportat mai ales de Regimentul 9 siberian), la vest de Dolni Etropol, care au fost spulberate, cu toate fortificaţiile şi tunurile din ea. Cele două regimente ruseşti aflate în prima linie au fost distruse, iar un al treilea lupta din greu. Divizia 1 turcă a atacat şi linia a doua rusă, a urmat o încleştare crâncenă, turcii urmărind cu orice preţ să-şi deschidă drum spre Sofia. Dar pentru reuşita acţiunii, ei ar fi avut nevoie de sprijinul Diviziei 2 turce, angajată în acel moment de trupele române.

După părăsirea poziţiilor de către unităţile turce, în noaptea de 27/28 noiembrie, trupele române au ocupat reduta Griviţa 2, încă de la ora 8 dimineaţa, apoi, la cererea bulgarilor, o unitate (batalion) a fost trimisă să ocupe Plevna, pentru a asigura ordinea. Şi, astfel, ,,soldaţii români  intrară cei dintâi în Plevna”(N.Iorga). La ofensiva din dimineaţa de 28 noiembrie au participat trupe române din diviziile 2 şi 3 infanterie. O luptă deosebit de aprigă s-a încins pe înălţimile de la Opanez, unde se afla o brigadă otomană, atacată de două brigăzi române, conduse de coloneii Sachelarie şi Borănescu. Generalul Cernat a trimis pe colonelul Şt. Fălcoianu, şeful Statului major general, să coordoneze acţiunile pentru cucerirea Opanezului. Pe la orele 11-12, brigada turcă de la Opanez, condusă de Edhem Paşa, a capitulat, în urma ,,asaltului a trei batalioane şi a focului unei baterii române”, comandate de maiorul Vartiade.

În mai puţin de o oră după capitularea Opanezului, brigada otomană a lui Sadek Paşa, respinsă în Valea Bucovei de Divizia 2 română, s-a predat, numai brigada lui Husein Paşa, care ocupa Valea Trina, a mai rezistat până a primit ordinul de a se preda. În acelaşi timp, trupe române şi ruse au contraatacat unităţile Diviziei 1 turce, silind-o să se replieze, iar după rănirea lui Osman Paşa, ,,retragerea…s-a transformat într-o derută completă”. În urma luptelor, Divizia 1 turcă s-a retras pe malul drept al Vidului, iar Osman Paşa, rănit, a fost transportat în apropiere de pod, într-o baracă. Ocuparea Opanezului şi predarea ariergărzii turceşti în mâinile românilor, simultan cu ocuparea redutelor de la Krişin de către ruşi, au permis trupelor româno-ruse să atace Divizia 2 otomană şi s-o împiedice a veni în ajutorul Diviziei 1 turce. În acest mod, atacaţi practic din toate părţile, turcii au intrat în debandadă, începând să se predea masiv aliaţilor.

Divizia 2 română a continuat să înainteze până la podul de peste râul Vid, unde, la miezul zilei, un parlamentar turc a adus ştirea că Osman Paşa, rănit, cerea să vorbească conducerii armatei aliate. Atunci, colonelul Cerchez, comandantul Diviziei 2, însoţit de coloneii Berindei, Arion şi alţi ofiţeri, s-a deplasat la casa unde se afla Osman, care i-a declarat că, ,,după ce a făcut tot ce datoria-i poruncea, doreşte să ştie condiţiile sub care este primită predarea sa şi a armatei sale”. El a adăugat că se consideră ,,prizonier împreună cu armata sa” şi contează pe ,,mărinimia învingătorilor”, după care îi întinse sabia. Colonelul Cerchez a refuzat s-o primească, subliniind că numai principele Carol, comandantul Armatei de Vest, şi marele duce Nicolae puteau ,,decide în privinţa soartei armatei prizoniere”. El l-a asigurat însă pe Osman Paşa că soldaţii turci vor fi trataţi cu ,,consideraţiunea ce merită nişte ostaşi care, chiar inamici, şi-au îndeplinit până la capăt datoria lor”. Pentru că nu ştia unde se afla în momentul acela principele Carol, el a trimis un ofiţer să anunţe pe generalul Ganeţki că Osman s-a predat necondiţionat. La scurt timp, şi-a făcut apariţia generalul Ganeţki, care i-a cerut muşirului otoman sabia şi un ordin scris de capitulare pentru întreaga sa armată de la Plevna.

Apoi, Osman, condus (escortat) de călăraşi români şi ulani ruşi, a fost adus în faţa principelui Carol, alături de care stătea marele duce. Ţarul Alexandru, prezent şi el, într-un gest cavaleresc, a restituit sabia lui Osman, care a mulţumit pentru ovaţii ofiţerilor ruşi şi români. Imediat, printr-o scrisoare de recunoaştere a contribuţiei româneşti la victorie, ţarul conferea principelui Carol Ordinul Sf. Andrei cu spade. În aceste condiţii, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, a avut loc capitularea Plevnei: armata lui Osman Paşa, alcătuită din 10 generali, 130 ofiţeri superiori, 2000 ofiţeri inferiori şi 40.000 de soldaţi, din care 1200 călăreţi şi 77 de tunuri, s-a predat învingătorilor. În ultima zi a bătăliei, turcii au pierdut 5.000 de oameni, morţi şi răniţi, iar ruşii şi românii 2.000. Ca un bilanţ, românii au capturat: ,,2 paşale, 225 ofiţeri, 10.227 soldaţi, 24 tunuri, 16 chesoane şi 5000 de puşti Martiny”. În acest mod lua sfârşit marea bătălie a Plevnei, care a durat cinci luni, soldându-se cu zeci de mii de morţi. Victoria obţinută aici de cele două armate aliate grăbea sfârşitul războiului, iar înfrângerea Porţii era inevitabilă.

 La 5/17 decembrie 1877, marele duce Nicolae scria principelui Carol: ,,Rezultatele strălucite obţinute la Plevna sunt datorate în mare parte colaborării bravei armate române”. Ţarul Alexandru II îi telegrafia domnitorului României: ,,Rezultatul a fost desăvârşit şi mă bucur de strălucita parte ce armata Alteţei Voastre a luat întru aceasta”. Oastea română a avut o contribuţie esenţială la victoria obţinută, după cum sublinia şi istoricul turc Yilmaz Oztuma: ,,Fără armata română, inamicul nu ar fi putut câştiga bătălia de la Plevna”. Un ofiţer francez arăta: ,,Fără concursul armatei române, tânără, dar plină de înflăcărare, Plevna nu putea fi încercuită decât…cu pierderi mari”.

După cucerirea Plevnei, la Consiliul de război din 30 noiembrie, unde a participat şi principele Carol, s-a decis continuarea ofensivei spre sud, peste Munţii Balcani, cu toate trupele ruse existente. Simultan, s-au efectuat atacuri împotriva forţelor otomane din Cadrilater şi asedierea cetăţilor Rusciuk şi Silistra, unde se mai aflau garnizoane turceşti. La 11 decembrie, generalul Gurko a început operaţiunile de traversare a Balcanilor şi, la 23 decembrie, a pătruns în Sofia, drumul spre Adrianopol find deschis. Concomitent, generalul Radeţki forţa trecătoarea Şipka, trupele otomane erau anihilate, la 28 decembrie, iar calea  spre Constantinopol era liberă.

În aceeaşi vreme, armata română se îndrepta spre vest, în direcţia Vidin şi Belogradcik, primind noi misiuni, neutralizarea trupelor turceşti din nord-vestul Bulgariei, care ameninţau forţele ruse şi puteau ataca teritoriul românesc. Trupele ruse din Nicopole şi Rahova urmau să fie înlocuite de trupe române. Pentru atingerea acestor scopuri, armata română a fost reorganizată, de acum înainte ea devenea independentă sub aspect operativ şi al comenzii. Prin ordinul nr. 174 din 5 decembrie 1877, Marele cartier general român, în frunte cu generalul Alex. Cernat, era reorganizat şi se constituia Corpul de Vest, sub comanda generalului N. Haralambie, ce includea trei divizii şi unităţile fostului corp de observaţii. Misiunea armatei române era uşurată de faptul că, la începutul lui decembrie 1877, Serbia a reintrat în război împotriva Porţii. Înaintarea trupelor române (diviziile 2 şi 4 infanterie) de la Plevna spre Vidin s-a făcut în condiţiile unei ierni aspre, cu drumuri grele şi zăpezi mari.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (22)” →

Armata rusă a încercat în două rânduri să ocupe Plevna, mai întâi, la 8/20 iulie, unde se instalase deja Osman Paşa cu circa 35.000 de oameni, veniţi aici de la Vidin. Având nevoie de noi trupe, marele duce ceruse principelui Carol să îngăduie diviziei 4 trecerea peste Dunăre, apoi, şi la ,,insistenţele personale ale împăratului”, acesta a dispus ca o brigadă de infanterie şi una de cavalerie să treacă Dunărea pentru a prelua Nicopole şi a coopera cu armata rusă. Această primă trecere a fost efectuată la 16/28 iulie. După două zile, la 18/30 iulie, trupele ruse au angajat o nouă luptă pentru ocuparea Plevnei, dar au fost respinşi din nou cu mari pierderi, turcii transformaseră cetatea într-o fortăreaţă şi au adus noi forţe. La Plevna, formidabil întărită, de marele general Osman Paşa, nu era numai un ,,insucces” trecător, ,,ci ameninţarea unei catastrofe, cu toate consecinţele…pentru România însăşi”.

  După această nouă înfrângere, la Plevna, s-a produs panică în rândul trupelor ruse, care se retrăgeau în dezordine spre podul de la Zimnicea şi ţarul însuşi se pregătea de plecare. La 19/31 iulie 1877, în notele sale, Carol consemna că Brătianu se pronunţa pentru o acţiune completă dincolo de Dunăre, numai astfel putând fi înlăturată primejdia ce ameninţa România însăşi. Situaţia critică a armatei ruse în Balcani a silit guvernul imperial să mobilizeze noi forţe militare şi să solicite ajutorul urgent al întregii armate române, singura disponibilă pentru a opri o eventuală învăluire. În acest context dramatic, la 19/31 iulie 1877, marele duce Nicolae expedia principelui Carol, în limba franceză, următoarea telegramă: ,,Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”.

  Solicitarea militară rusă fiind extrem de urgentă, au fost trimise dincolo de Dunăre restul trupelor diviziei 4 române. În urma altor telegrame trimise de  Nicolae, din 9/21 august şi 19/31 august, şi după tratative între cele două guverne şi între împărat şi principe, din 16/28 şi 17/29 august, grosul armatei române a trecut Dunărea, la 20 august/1 septembrie 1877, pe podul improvizat de la Siliştioara, lângă Corabia, luând poziţie de luptă alături de armata rusă în faţa fortificaţiilor Plevnei. Pentru a răspunde solicitării ruse, la 23 iulie/4 august, prin ordinul nr. 38, fusese constituită Armata de operaţii, sub comanda generalului Al. Cernat, alcătuită din diviziile 3 şi 4 infanterie şi divizia de rezervă, în total 41 batalioane, 32 escadroane, 18 baterii de artilerie, 5 companii de geniu şi pontonieri, cu un efectiv de 43.414 oameni, 7.170 cai şi 110 tunuri.

   Pentru acoperirea frontierei între Calafat şi Turnu Măgurele, s-a constituit Corpul de observaţie, sub comanda generalului Gh. Lupu, alcătuit din 10 batalioane, 8 escadroane, 11 baterii de artilerie, cu un efectiv de 11.380 oameni, 1.350 cai şi 74 de tunuri, fiind concentrate şi miliţiile din Oltenia, sub comanda generalului N. Haralambie. În urma tratativelor purtate la Gorni Studen între cele două părţi, s-a decis să se constituie din trupele ruso-române de la Plevna o singură grupare militară, Armata de Vest, sub comanda principelui Carol, care avea reşedinţa la Poradim, lângă Plevna, secondat de generalul rus Zotov, ca şef de stat major. Comanda efectivă a trupelor române a fost încredinţată generalului Al. Cernat. În urma negocierilor, Rusia accepta ,,parteneritatea oştirii române în condiţiile unei armate aliate”, iar românii s-au mulţumit cu asigurările verbale ale ruşilor, fără a pretinde o ,,alianţă scrisă”. Consecinţele aveau să se vadă curând.

  Plevna. În timp ce principele Carol anunţa pe marele duce că se pregătea să intervină în luptă cu 30.000 de oameni, ,,pentru a lua într-o sforţare comună Plevna”, (Iorga), ruşii, în aşteptarea celor şase divizii din ţara lor, reveneau la vechea atitudine ,,de neîncredere şi dispreţ” faţă de ajutorul românesc. Dar principele rămase la ideea unei acţiuni separate a armatei sale. La 25 august/6 septembrie, s-a ţinut un Consiliu de război, la Radeniţa, unde se afla Marele cartier general rus,  hotărându-se ca atacul general asupra Plevnei să fie declanşat la 30 august/11 septembrie (de ziua onomastică a ţarului). Până atunci, au fost intensificate bombardamentele de artilerie asupra redutelor turceşti, iar la 27 august/8 septembrie, trupele române au cucerit un redan turcesc, dar succesul a costat vieţile a 132 de soldaţi, morţi şi răniţi. Forţele ruso-române care au atacat Plevna, la 30 august, aveau un efectiv de 90.000 de oameni şi 424 de tunuri, cetatea fiind apărată de 50.000 de oameni şi 100 de tunuri.  În cadrul atacului general prevăzut, armata română avea misiunea de a cuceri reduta Griviţa, apoi urma să pătrundă în nordul oraşului odată cu trupele ruse. Reduta, foarte puternică, ,,cheia Plevnei”, a fost atacată de unităţi din diviziile 3 şi 4 române. Atacul a fost deschis, pe o ceaţă deasă, la 30 august, orele 15, de Regimentul 10 dorobanţi, în condiţiile unui teren abrupt şi, de fapt, necunoscut, precum acea vale abruptă şi largă (,,Valea Plângerii”). În lupta grea angajată, au căzut maiorul Gh. Şonţu şi căpitanul N. Valter Mărăcineanu. După trei asalturi respinse, în urma unui nou atac, reduta Griviţa 1 a fost cucerită în seara zilei, cu mari pierderi pentru români, cifrate la 2500 de morţi şi răniţi. Ruşii n-au obţinut niciun succes, la 30 august, suferind şi ei mari pierderi.

   După marile pierderi din 30 august/11 septembrie 1877, comandamentul comun a ajuns la concluzia că Plevna, transformată de turci într-o super-fortăreaţă, nu poate fi cucerită printr-un asalt general, ci numai printr-un asediu sistematic, îndelungat. Nu s-a mai dat un nou atac, ci au fost aşteptate noile trupe din Rusia, cu care sosea şi bătrânul general E. I. Totleben, strategul de la Sevastopol, pentru a conduce operaţiunile de blocare a Plevnei, fiind numit şi şef de stat major. Pentru a stabili condiţiile asediului, la 1/13 septembrie, a fost convocat un nou consiliu de război, cu participarea ţarului Alexandru, a principelui Carol, a marelui duce Nicolae, a ministrului de război Miliutin şi unor generali ruşi şi români. Au fost examinate două soluţii: 1. ridicarea asediului Plevnei şi retragerea forţelor aliate pe râul Osma şi 2. păstrarea aliniamentului atins, prin consolidarea asediului în jurul Plevnei, optându-se pentru a doua soluţie. După această decizie, la 6/18 septembrie şi 7/19 octombrie, s-a încercat cucerirea redutei Griviţa 2, dar fără succes. În cursul acţiunilor pentru blocarea Plevnei, în septembrie şi octombrie, trupele române au ocupat satul Susurlu şi înălţimile învecinate, înaintând până la redutele de la Opanez, apoi localităţile Gorni şi Dolni.

  Pentru asigurarea încercuirii depline a cetăţii, s-a decis cucerirea  cetăţii Rahova, aflată la jumătatea drumului dintre Plevna şi Vidin, la 60 km nord-vest de Plevna, fiind situată pe malul drept al Dunării, în faţa Bechetului.  În acest scop, s-a constituit un corp de 5.000 de soldaţi români, în majoritate dorobanţi, sub comanda colonelului Slăniceanu şi un corp ruso-român de 1.200 soldaţi, alcătuit din ulani, călăraşi şi dorobanţi, condus de generalul Meyendorf. Luptele de la Rahova s-au desfăşurat între 7/19 noiembrie şi 9/21 noiembrie 1877. În dimineaţa de 7/19 noiembrie, dorobanţii din Regimentul 4 Muscel, îndemnaţi de maiorul D. Giurescu, au pornit la asalt şi, după o luptă înverşunată, au cucerit prima redută. Apoi a fost atacată reduta din estul Rahovei, cea mai puternică, dar în apropierea ei a fost ucis maiorul D. Giurescu, apoi locotenentul P. Bordeanu, iar după încercuirea redutei a căzut în luptă şi maiorul C. Ene. În noaptea de 8/20 spre 9/21 noiembrie, turcii au început retragerea din Rahova spre podul de pe Ogost, dar încercările lor disperate nu au reuşit din cauza rezistenţei îndârjite a dorobanţilor din Mehedinţi, conduşi de căpitanul Merişescu (acest ,,viteaz fără pereche”-N.Iorga). Roşiorii şi lăncierii români au capturat convoiul otoman de muniţii şi provizii (150 de care), două chesoane de artilerie şi 54 de prizonieri, puţini turci au reuşit să scape spre Lom Palanka. În dimineaţa zilei de 9/21 noiembrie, după retragerea turcilor, generalul Lupu a traversat Dunărea pe la Bechet şi a intrat în Rahova, aclamat de bulgari, urmat de trupele colonelului Slăniceanu şi ale generalului Meyendorf. Lupta de la Rahova s-a soldat cu 337 de soldaţi români morţi şi răniţi, iar pierderile otomane s-au ridicat la 655 morţi şi răniţi.

  Încă de la sfârşitul lui octombrie 1877, blocada era încheiată, cercul din jurul Plevnei era tot mai strâns. În condiţiile în care erau tăiate toate posibilităţile de aprovizionare, trupele otomane nu mai puteau rezista mult, armata închisă în cetate ,,suferea de foame şi frig”, numărul răniţilor şi bolnavilor creştea. Doi ofiţeri turci aflaţi în Plevna asediată, în noiembrie 1877, notau: ,,Un cerc de foc şi de fier strângea Plevna…, proviziile erau aproape epuizate, reducând chiar raţiile, nu mai aveau hrană decât pentru max. 15 zile…Mortalitatea creştea îngrozitor…Plevna devenise un vast mormânt, unde pierea o armată…complet separată de restul lumii”. Cum situaţia armatei otomane devenise critică, din raţiuni umanitare evidente, i s-a cerut lui Osman Paşa să depună armele şi să predea cetatea, pentru a curma noi vărsări de sânge şi suferinţe inutile, dar acesta a refuzat. La începutul lui noiembrie, turcii dispuneau la Plevna de 40-50.000 de infanterişti, 1500-2000 cavalerişti şi 40 de tunuri, o parte din cavaleria otomană părăsise Plevna şi se retrăsese spre Sofia. Prelungirea rezistenţei nu mai era posibilă, iar în sânul conducerii otomane se conturase ideea abandonării Plevnei.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

9 octombrie, 2018

RAZBOIUL DE NEATÂRNARE

(1877-1878)

Situaţia internaţională încordată, instalată după izbucnirea Crizei Orientale, a silit guvernul român să ia măsuri pentru consolidarea apărării ţării. În toamna anului 1876, cu prilejul manevrelor, s-a făcut o mobilizare de mai mare anvergură, când au fost concentrate armata permanentă şi teritorială, dar şi rezervele ei. La 24 septembrie, guvernul autoriza ministerul de Război să concentreze trupele ,,pentru instrucţie şi manevre” şi a deschis un credit suplimentar pentru acoperirea cheltuielilor necesare armatei. Guvernul român hotărâse să concentreze trupele în împrejurările în care ,,trebuie să fim gata pentru orice eventualitate”. În momentul respectiv, armata română dispunea de 8 regimente de infanterie de linie, 8 regimente de dorobanţi, 4 batalioane de vânători, 1 batalion de geniu (infanteria), 8 regimente de călăraşi, 2 regimente de roşiori (cavaleria), 2 regimente de artilerie (6 baterii şi 6 baterii de rezervă), 2 escadroane de jandarmi, în total, 37 batalioane, 42 de escadroane şi 18 baterii de artilerie, însumând 37.730 oameni şi 120 de tunuri. Aceste unităţi alcătuiau trupele operative, la care se adăugau forţele teritoriale, cu misiunea de a apăra frontierele şi de a asigura serviciul de garnizoană, şi însumau 16.610 oameni şi 60 de tunuri.

Deoarece situaţia externă se agrava, a fost votată o lege prin care se autoriza guvernul ,,a ţine rezervele sub arme”. Armata română a rămas pe picior de război până în ianuarie 1877, când rezerviştii au fost trimişi temporar la vatră. Pe timpul acestor concentrări, au fost construite fortificaţiile de la Calafat, pe Dunăre, şi Barboşi, în special podul de peste Siret, la 15 km de Galaţi., pe unde trecea singura linie ferată ce unea Moldova cu restul ţării. Şi Calafatul, punct strategic la Dunăre, care domina Vidinul de peste fluviu, a fost fortificat pentru a preveni ocuparea lui de către turci şi transformarea lui într-un cap de pod fortificat.

Agravarea situaţiei din sud-estul Europei a silit guvernul să adopte alte măsuri pentru întărirea efectivelor armatei, prin constituirea, începând de la 1/13 ianuarie 1877, a încă 8 regimente de dorobanţi, iar în februarie, au fost înfiinţate două noi regimente de artilerie. La 6/18 aprilie, s-a decretat mobilizarea armatei permanente şi teritoriale, cu rezerva ei, acţiune efectuată în ordine, rapid şi cu precizie, până la 15/27 aprilie operaţia fiind încheiată. Conform decretului, armata a fost organizată potrivit cerinţelor de război în două corpuri, cu 4 divizii de infanterie (fiind incluse aici 8 regimente de linie şi 16 regimente de dorobanţi), 10 regimente de cavalerie (cuprinzând două de roşiori, trupe regulate, şi 8 de călăraşi, trupe teritoriale), 4 regimente de artilerie (incuzând fiecare câte şase baterii), alte subunităţi şi formaţiuni. Pentru siguranţa teritoriului, pe timpul războiului, au fost mobilizate 33 batalioane, 4 escadroane şi 8 baterii de miliţii, precum şi garda orăşenească.. Totalul forţelor mobilizate se ridica la 120.000 de oameni, din care 58.700 (plus 12.300 cai şi 190 tunuri) constituiau ,,armata operativă” (trupele de prima linie), 30.000 miliţiile, 16.000 gărzile civice sau orăşeneşti, 14.000 recruţi şi 5000 de dorobanţi şi călăraşi, care asigurau securitatea frontierei şi a ordinei publice. Efectivul ofiţerilor şi al asimilaţilor era de 1602.

Armata română nu era înzestrată cu echipamentul şi armamentul modern necesare unei campanii militare: artileria dispunea de 190 de tunuri moderne (dintre care 150 Krupp), dar infanteria era într-o situaţie critică, numai o parte a armatei permanente era dotată cu puşti Peabody (cu bătaie la 1000 m), dorobanţii aveau arme germane Dreyse (sub 700 m), iar restul cu puşti  ruseşti Krnka. Guvernul liberal a fost serios preocupat de completarea armamentului şi echipamentului necesare armatei, în aprilie-mai 1877, au fost livrate din Rusia 20 de tunuri de asediu, 12 mortiere, 25.000 de puşti Krnka, 3,6 milioane cartuşe şi patru vagoane de praf de puşcă. Au fost cumpăraţi din Rusia peste 1000 de cai pentru artilerie, iar din Serbia peste 10.000 de corturi de campanie şi 100 corturi mari pentru a servi ca spitale mobile.

În ciuda dificultăţilor financiare, armata a putut fi pusă pe picior de război într-un timp scurt, prin credite ordinare şi extraordinare, sporirea unor taxe, rechiziţii militare în sate şi oraşe (achitate ulterior în ,,bilete ipotecare”) şi a contribuţiei benevole a locuitorilor din toate provinciile româneşti. Serviciul sanitar militar, condus de dr. Carol Davila, a fost bine organizat, acesta a comandat la Paris instrumentarul chirurgical pentru ambulanţe şi spitale militare, în schimb, serviciul de intendenţă a fost deficitar, aprovizionarea a fost defectuoasă. Din lipsă de fonduri, guvernul decidea, la începutul lui iunie 1877, ca alimentele pentru trupe şi furajele pentru cai să se facă prin rechiziţii, mai ales de la ţărani şi comercianţi, de pildă, s-au rechiziţionat 264.394 care ţărăneşti. Locuitori din ţară şi din provinciile româneşti subjugate s-au înrolat voluntari.

 După mobilizare, armata română a fost organizată în două corpuri de armată: Corpul I (cu diviziile 1 şi 2) a luat poziţie de luptă în Oltenia, iar Corpul II (cu diviziile 3 şi 4) a fost amplasat în sudul Munteniei, punctele cele mai vulnerabile fiind Calafatul şi Bucueştii. În prima faza a campaniei, misiunea armatei române a fost apărarea strategică a Dunării, pe un front de 650 km, ceea ce a uşurat marşul armatei ruse spre Balcani, în fapt, trupele române au constituit avangarda celor ruse în înaintarea lor spre sud. Trupele ruse au efectuat o primă operaţie de trecere, în noaptea de 10/22 iunie, când Corpul 14 armată rus a trecut fluviul în nordul Dobrogei, iar în zilele următoare au fost ocupate Măcin, Isaccea, Tulcea, Babadag şi Hârşova. Gruparea principală a armatei ruse a trecut Dunărea pe la Zimnicea, în noaptea de 15/27 iunie, iar pentru a acoperi trecerea, la cererea marelui duce Nicolae, armata română a efectuat un bombardament continuu cu toate bateriile de artilerie aflate pe marginea Dunării, de la Calafat până la Flămânda, la vărsarea Oltului în fluviu.

După trecerea Dunării, armata principală rusă a început ofensiva spre sud, a cucerit Târnovo şi, la 14/26 iulie, a ajuns la Stara Zagora, dincolo de Munţii Balcani. Alte trupe ruse ocupaseră Nicopole, încă de la 4/16 iulie, la cucerirea ei contribuind şi bateriile de artilerie române de la Flămânda şi Turnu Măgurele, care au bombardat intens cetatea de pe malul stâng. În cursul acestor operaţii, marele duce cerea generalului Manu să treacă Dunărea pentru ca ,,trupele române să ocupe imediat Nicopole”, dar generalul s-a opus, afirmând că nu putea primi ordine decât de la principele Carol. Dincolo de acest refuz, în iunie-iulie 1877, Oltenia devenea o ,,adevărată bază de operaţiuni”, aici se afla majoritatea oastei, s-au creat mari depozite de provizii şi muniţii, la Calafat, în vederea trecerii Dunării şi a declanşării unei ofensive în zona Vidinului. Ofensiva în această zonă avea menirea de a afirma pe plan politic acţiunea independentă a României, iar pe plan militar de a degaja flancul drept al trupelor ruse. Dar guvernul rus nu a fost de acord cu deschiderea  unui al doilea front balcanic, de către români, socotindu-l ,,o atingere a prestigiului Rusiei” şi ,,o îndoială în privinţa puterii sale”. Pe de altă parte, generalul bănăţean Traian Doda comunica din Viena lui I. C. Brărianu că trecerea Dunării pe la Vidin ar fi o greşeală şi ar indispune şi Austro-Ungaria. Turcii, intuind pericolul, au trimis noi trupe în zonă. Aceasta era situaţia, când a sosit vestea înfrângerii ruşilor la Plevna şi cererile urgente de ajutor din partea lor, ceea ce a schimbat întregul plan de campanie al armatei române, trupele, muniţiile, proviziile fiind dirijate ulterior spre Corabia.

——————————-

Ioan POPOIU

30 septembrie, 2018

Pentru aceasta, era necesar să se constituie ,,puterea militară” (Iorga) capabilă să se angajeze în război; înainte de mai 1877, armata română dispunea de 50.000 oameni de ,,prima linie” şi 70.000 în rezervă, fiind dotată cu 180 de tunuri. Printre ofiţerii ei se numărau luptători în războiul franco-prusian, din 1870-1871, în războiul din Algeria sau în războiul de secesiune nord-american, din 1861-1865, iar străinii remarcau rezistenţa admirabilă a oamenilor şi superioritatea artileriei.

Poarta, fără a declara oficial război, prin incursiunile, jafurile şi bombardamentele ei, începuse de fapt ostilităţile, rupând legăturile stabilite prin capitulaţii şi tratate. Mănuşa aruncată de puterea suzerană a fost ridicată, în final, de ,,ţara vasală” (fosta ,,provincie privilegiată”!) şi armata a primit ordin să răspundă provocărilor turceşti. La 26 aprilie/8 mai (ora 14,15!), din vechea şi puternica cetate a Vidinului, pentru a şasea zi, s-a declanşat un nou bombardament asupra Calafatului. Nu s-a răspuns imediat şi abia la a şasea lovitură, tunarii din bateria ,,Ştefan cel Mare” au deschis focul asupra Vidinului şi a navelor turceşti aflate în port. În acest mod s-a ajuns la declanşarea ostilităţilor cu Poarta. Războiul de neatârnare începuse! În zilele următoare, ostilităţile, inclusiv duelurile de artilerie, dintre cele două armate au continuat în zona Giurgiului, Olteniţei, Bechetului şi Islazului. La 28 aprilie/10 mai, cădeau primii răniţi, iar la 4/16 mai, în schimbul de focuri de la Islaz, cădea primul ostaş român (serg. maj. Fl. Blejian, din Reg. 3 dorobanţi) în războiul de neatârnare.¹⁶⁰

Bombardamentele otomane, însoţite de replicile trupelor române, au amplificat şi mai mult starea de efervescenţă din rândul opiniei publice şi a mediilor politice. Ziarul ,,Le constitutionnel” reproducea afirmaţiile corespondentului său: ,,Nu vă faceţi idee de indignarea care domneşte în Bucureşti contra turcilor. Lumea e hotărâtă aici la cele mai mari sacrificii pentru a obţine independenţa”. Printre oamenii politici curentul favorabil independenţei câştiga teren, după cum raporta, la 28 aprilie/10 mai, agentul diplomatic austro-ungar contelui Andrassy. El vorbea despre ,,întruniri intime” în care s-au rostit ,,cuvântări pătimaşe” despre ,,rodul copt” al independenţei politice, lupta cu arma în mână şi cooperarea militară cu Rusia.

La 29 aprilie/11 mai, un grup de deputaţi liberali radicali propunea, în Cameră, o moţiune, prin care se cerea declararea stării de război şi se arăta că România ,,are dreptul la o viaţă proprie a sa”. În aceeaşi şedinţă, s-a propus o altă moţiune, de către deputaţii Al. Candiano-Popescu, Gh. Mârzescu şi Petre Grădişteanu, în care se arăta explicit că Turcia, prin ,,actele sale de agresiune în contra României, a rupt singură vechile legături ce ne uneau cu dânsa şi s-a pus în stare de resbel cu statul român”. În moţiune se preciza că Adunarea ,,recunoaşte starea de resbel ce este creată României” şi aproba atitudinea guvernului faţă de agresiunea turcească şi îl autoriza  ,,să ia toate măsurile spre a asigura… existenţa statului român”. În acest context, respingând argumentele lui I. Ghica şi N. Ionescu, Brătianu a rostit un discurs istoric: ,,Naţiunea română este ea oare o societate anonimă, privilegiată de cele şapte puteri, pentru ca, (fără această protecţie), existenţa ei să fie periclitată ?…Oare România este o configuraţie convenţională…, care rezultă numai din deciziile puterilor Europei ?…În România, oriunde vei pune piciorul, dai de un morman frământat şi plămădit cu sângele a sute de generaţii româneşti; fiecare vâlcea…a României are suveniri de fapte eroice, care fac ca pământul unei ţări să primească întipărirea naţiei şi să devie astfel proprietatea, patrimoniul ei…Fiinţa noastră trebuie să o căutăm în bărbăţia noastră”. N. Iorga scria entuziast: ,,Nu se putea vorbi, într-o mai frumoasă formă, cu o mai nobilă mândrie, de un om cu sufletul într-adevăr mare, mult superior…”. Supusă votului Camerei, moţiunea a fost aprobată, cu 58 de voturi pentru, 29 contra şi 5 abţineri. Apoi, la 30 aprilie/12 mai, Senatul a votat o moţiune similară.

Declararea stării de război între România şi Turcia, fosta putere suzerană, simplifica lucrurile şi deschidea calea spre independenţa dorită, dar guvernul avea libertatea de a decide (cumpăni) cum şi când să facă acest pas. Opinia publică şi-a intensificat campania pentru proclamarea neîntârziată a neatârnării, dar şi unii oameni politici erau nerăbdători, principele nota, de pildă, la 25 aprilie/7 mai, că preşedintele Adunării, C. A. Rosetti ,,stăruie pentru proclamarea independenţei”. În 4/16 şi 5/17 mai, ziarul ,,Românul” critica discuţiile din Cameră care au întârziat încă odată ziua ,,independenţei absolute”.

La 7/19 mai, într-o şedinţă prezidată de principe, guvernul a analizat oportunitatea proclamării independenţei, Carol însuşi cerea acest lucru, în timp ce M. Kogălniceanu ar fi ezitat, conform spuselor principelui. Urmarea a fost reluarea acestei teme în discuţiile din Cameră şi, la 9/21 mai, deputatul N. Fleva, din partea grupării liberale radicale, adresa (,,provoca”) o interpelare guvernului: dacă acesta a adus la cunoştinţa puterilor ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Poartă şi, ca urmare, independenţa României. M. Kogălniceanu, răspunzând interpelării, ca membru al guvernului, arăta că, prin moţiunile din 29 aprilie/11 mai şi 30 aprilie/12 mai, s-a recunoscut că suntem ,,în stare de resbel”, că suntem ,,dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă” şi că ,,suntem independenţi, suntem naţiune de-sine-stătătoare”, că ,,suntem o naţiune liberă şi independentă”. El sublinia: ,,Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie…că avem conştiinţa misiunii noastre…Voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie…”. În încheiere, la propunerea aceluiaşi N. Fleva, era votată următoarea moţiune: ,,Camera…ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Pentru moţiune, au votat 79 de deputaţi şi s-au abţinut câţiva, printre ei N. Ionescu. În aceeaşi zi, Senatul-în urma interpelării lui Al. Orăscu şi a răspunsului ministrului de Externe-vota, în unanimitate, o moţiune similară, prezentată de Dim. Ghica.

Cele două Camere au votat moţiuni similare privitoare la independenţă, la 9/21 mai, dar a fost voinţa înfăptuitorilor acestui act ca ziua cea mare, a proclmării oficiale a independenţei României, să fie aceea de 10/22 mai 1877, ziua sosirii principelui Carol în ţară, sărbătoarea naţională a tânărului stat! În această zi, la serbarea dinastiei, guvernul, membrii Corpurilor legiuitoare şi reprezentanţii altor autorităţi publice au mers la Palat, pentru a-l felicita pe principele Carol ca suveran independent. I. C. Brătianu, primul-ministru român, ,,îşi aduna toate argumentele” pentru a saluta pe Carol ca ,,întâiul oştean şi domnul României libere şi independente”. El declara, într-o ,,formulă de romană siguranţă” (Iorga): ,,Ne dezlipim astăzi cu totul şi pentru totdeauna de Turcia”, căreia i se face război fără ,,aspiraţii aventuroase”, dar cu intenţia nestrămutată de a se păstra tot ceea ce posedă ţara în ,,margenile ei actuale”, ,,ceea ce era şi pentru Rusia o înştiinţare” (N. Iorga).

1. A. Rosetti, preşedintele Adunării, l-a salutat pe ,,suveranul neatârnat al românilor”, iar vicepreşedintele Senatului, Dum. Brătianu, arăta că independenţa, votată de camere, urma să fie impusă de principe în fruntea armatei sale. În cadrul ceremoniei de proclamare a independenţei, au mai avut intervenţii mitropolitul primat Calinic Miclescu, preşedintele Curţii de Conturi ş.a. Principele Carol, în răspunsul său, mulţumea pentru ,,îndemânarea cu care s-a urmat în îndeplinirea dorinţei celei mai scumpe a ţării întregi”, pentru ,,unanimitatea” Camerelor în ,,ruperea unor legături care de mult îşi făcuseră timpul”. El sublinia că s-au rupt numai ,,acele legăminte, rău definite şi fără temei, care se numeau la Constantinopol suzeranitate, iar la Bucureşti vasalitate”. Prin actul acesta, România reintrase ,,în vechea sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de-sine-stătător”. La 10 mai 1877, au avut loc manifestaţii la Bucureşti şi în toate judeţele ţării, pentru a sărbători independenţa, participanţii trimiţând telegrame principelui şi primului-ministru. Referindu-se la însemnătatea evenimentului, ziarul ,,Telegraful”, din 11 mai 1877, scria în articolul ,,Bucureşti 10 mai”: ,,Ieri s-a petrecut în capitala ţării româneşti un fapt dorit de secole şi care va fi înscris cu litere de aur în analele române”.

După actul istoric de la 10/22 mai 1877, când a fost proclamată independenţa ţării, M. Kogălniceanu se adresa agenţilor diplomatici, pentru a explica guvernelor respective votul Parlamentului şi a solicita puterilor garante recunoaşterea independenţei României. Dar atitudinea puterilor europene faţă de acest act a fost, în general, rezervată sau rece, ba chiar ostilă, precum Turcia şi Anglia. Astfel, Poarta declara că îşi păstrează ,,drepturile intacte” asupra României, rezervându-şi mijloacele de a le pune în aplicare. Savfet Paşa, ministrul de Externe otoman, cerea guvernelor europene să condamne actul ,,culpabil” al României, iar guvernul englez considera proclamarea independenţei ,,contrară tratatelor” şi cerea măsuri punitive În Franţa, proclamaţia decisă la Bucureşti era primită cu răceală şi era regretat faptul că ,,ne-am eliberat de garanţiile” acordate de puteri. Nici Germania nu a reacţionat favorabil, recunoaşterea independenţei fiind determinată de satisfacerea intereselor acţionarilor germani. Austro-Ungaria se arăta mai favorabilă, contele Andrassy preciza că ,,deciziunea puterilor” va fi influenţată de ,,atitudinea României până la pace”. Rusia evita să se pronunţe, iar marele duce Nicolae, care se afişa alături de principe, ,,se ţinea cam rezervat, necunoscând părerea guvernului său”. La sfârşitul lui mai, agentul diplomatic Ghica telegrafia că, la Petersburg, se observa ,,o rezervă extremă”, independenţa fiind considerată inoportună. Numai Italia a aprobat actul curajos al României, fără a-l recunoaşte oficial.

——————————-

Ioan POPOIU

20 septembrie, 2018

După ratificarea convenţiei, devenită astfel publică, Savfet, referindu-se la ,,Principatele Unite” (România încă nu exista pentru Poartă!), denunţa, la 20 aprilie (st.v.), votul Parlmentului, nu numai acuzând (foarte dur) pe ,,principele Carol” şi guvernul lui, ci şi explicând actele lor ca fiind săvârşite sub presiunea trupelor ruseşti pătrunse în ţară. El regreta acum că n-a propus Conferinţei recunoaşterea ,,neutralităţii permanente”, dar observa că pericolul putea fi înlăturat dacă ar fi existat o conlucrare cu armata otomană. Mai neaşteptată a fost reacţia agenţilor diplomatici români care, departe de a susţinea hotărârea luată (convenţia cu Rusia), se grăbiau să protesteze împotriva ei şi semnalau impresia rea ce a produs în ţările respective. Şi mai interesant este faptul că răspunsul Camerei la Mesaj era întocmit tot pe linia neutralităţii, guvernul fiind invitat ,,a feri ţara de orice conflicte cu oricare dintre vecinii ei” şi de a se mărgini la o simplă acţiune de apărare. De fapt, însuşi principele, adept al alianţei cu Rusia, ,,nu mergea mai departe decât acest program” (N. Iorga), cu toate că îi parveniseră primele ştiri despre bombardamentele otomane asupra malului stâng.

Între timp, lucrurile s-au precipitat: îndată ce s-a aflat la Constantinopol despre convenţia cu Rusia, considerându-se în stare de război cu România, Poarta a trecut la represalii. Monitoarele turceşti s-au dedat la acte de piraterie pe Dunăre şi au deschis focul asupra corăbiilor şi şlepurilor, luându-le încărcătura, iar altele au fost incendiate. Vasele militare otomane au pătruns pe gurile Ialomiţei, Oltului şi Jiului, pentru a prăda corăbiile care s-au retras de pe fluviu şi magaziile cu cereale de pe mal. Cete de cerchezi şi başibuzuci au trecut Dunărea în mai multe locuri, au atacat pichetele româneşti, au comis jafuri şi ucideri. Vase de război turceşti au bombardat, la 21 aprilie, Brăila, unde ajunseseră de puţin timp trupele ruseşti, iar la 26 aprilie, au fost bombardate de artileria otomană Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşi, unde nu se aflau militari ruşi. M. Kogălniceanu aducea la cunoştinţă agenţilor diplomatici, de la Viena, Paris şi Roma, bombardarea oraşelor şi satelor româneşti şi arăta că aceste acte ,,…nu sânt de natură a ne menţine în neutralitatea pe care ne-am propus-o de la început”. El anunţa că guvernul va lua măsuri ,,spre a respinge forţa prin forţă” şi se va afla astfel ,,în stare de război cu Turcia”.

Dacă principele, atent la alianţa cu Rusia, n-a reacţionat imediat la aceste atacuri, Senatul s-a arătat mai energic şi cerea guvernului ,,cea mai hotărâtă apărare” a teritoriului (N. Iorga), în cazul unui atac turcesc, şi menţiona asigurarea din partea ţarului. Răspunsul principelui amintea şi acum că, ,,fără ca de pe ţărmurile noastre o singură puşcă românească să se fi tras, oraşele şi satele noastre, pe jumătate pustii, încep a fi devastate”, aşa cum s-a întâmplat la Reni, Brăila, Olteniţa (vezi supra). La Calafat, atacat şi acesta, singurul punct de pază unde erau trupe româneşti de apărare, s-a răspuns turcilor prin tiruri de artilerie asupra malului drept al Dunării. Brătianu confirma aceste atacuri, iar Kogălniceanu nu ezita să vorbească de cerchezi. În noile condiţii, principele Carol venea la Dunăre, în mijlocul trupelor, şi lua comanda, nerăbdător să ajungă la  o cooperare cu armata rusă. Însă cancelarul Gorceakov răspundea brutal generalului Ghica, noul agent diplomatic la Petersburg: ,,Rusia nu ţine la cooperarea (militară) cu România şi n-o sfătuieşte la aceasta”. El preciza pe acelaşi ton că, dacă începe războiul peste Dunăre, ea (România) trebuie să suporte cheltuielile, iar trupele româneşti trebuie să intre sub comanda rusească.

Faţă de aceste atacuri, opinia publică, presa, odată cu condamnarea actelor ostile otomane, cereau guvernului să ia o hotărâre, să răspundă militar şi să proclame independenţa. Principele Carol nota, în Memoriile sale, la 25 aprilie/7 mai, că ,,C. A. Rosetti stăruie pentru proclamarea independenţei” şi că ziarul său ,,cere o participare directă a României la război”. Într-adevăr, ziarul ,,Românul”, într-o serie de articole din 25-28 aprilie, sublinia că ,,îndată ce un popor simte că este în stare, chiar cu sacrificii din parte-i, a trăi într-o poziţie mai înaltă, mai respectată”, el devine vinovat ,,dacă nu face el însuşi un pas înainte”. Se aprecia că ,,România nu mai poate sta cu braţele încrucişate, ea are datoria să se apere, iar românii trebuie să iasă din această luptă liberi, într-o România liberă”. Un alt ziar, ,,Telegraful”, arăta că ,,românii nu mai pot sta indiferenţi”, iar guvernul şi parlamentul ar trebui să iasă din neutralitate, altfel ,,ar fi o înjosire a demnităţii noastre naţionale”. Poarta nu şi-a respectat angajamentele, a încălcat capitulaţiile şi a pierdut ,,drepturile de a mai reclama tributul”, iar noi rămânem astfel în ,,plenitudinea drepturilor noastre naţionale”, încât România poate să-şi revendice ,,independenţa…absolută”.

În timp ce la Dunăre era supusă presiunii militare otomane, România se afla într-o ţesătură complicată de relaţii cu Rusia, cu care semnase o convenţie de trecere, iar oştile ţarului se aflau deja pe pământul ţării. Ea dorea să poarte războiul său contra Porţii, iar în aprilie-mai 1877, principele şi primul-ministru au insistat în discuţiile cu marele duce Nicolae pentru o cooperare militară concretă între cele două armate. Această apropiere nu era simplă, Carol nu mergea la Iaşi să întâlnească pe ţarul Alexandru II, care apăruse acolo ,,rece şi distant” (Iorga), doar Brătianu se prezentase marelui duce şi-l însoţise apoi până la Brăila. Dar contemporanii erau aşa de puţin pregătiţi pentru primejdiile şi riscurile unui război, încât boierimea se gândea la un nou exod spre Braşov, ca pe vremuri. La 29 aprilie/11 mai 1877, Brătianu mergea la Chişinău pentru a stabili cu ducele Nicolae ,,condiţiile de cooperare dorite de principe între trupele române şi cele ruse” şi insista ca acesta să aibă comanda absolută asupra armatei sale. La începutul lui mai, discuţiile au continuat la Ploieşti între cele două conduceri militare, în prezenţa principelui, apoi au urmat la Bucureşti, cu participarea şefilor statelor majore, generalul Nepokoiciţki şi colonelul Slăniceanu. S-a convenit, pentru moment, ca trupele române să apere întreaga linie a Dunării, până la apariţia armatei ruse, apoi să treacă în dreapta Oltului, pentru a apăra fluviul până la frontiera cu Serbia.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (18)” →

10 Mai 1877- Proclamarea independenţei României

  

În noua situaţie, de la sfârşitul lui martie 1877, singura soluţie realistă pentru statul român era continuarea şi aprofundarea tratativelor cu Rusia, pentru ajungerea la o înţelegere. Principele, la sugestia lui Brătianu, consulta pe Bismarck în privinţa oportunităţii convenţiei şi i se răspundea că e ,,preferabil pentru România ca trupele ruse să treacă prin ţară, în virtutea unei convenţii, decât a se abandona ţara discreţiei Rusiei”. Marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani, insista pentru încheierea grabnică a unei convenţii, vorbea de acţiunea ,,comună” şi adăuga că în cale se află ,,o ţară prietenă, a cărei independenţă, autoritate şi bună stare ţineau a o respecta”. Carol I scria tatălui său că el vrea nu numai să se înţeleagă cu ruşii, dar şi ,,să participe la războiul care ar da independenţa ţării sale”. Dar Brătianu, care ,,nu se credea încă destul de tare ca să meargă aşa de departe” (Iorga), sfătuia pe principe să nu-şi pună semnătura sub convenţia de trecere a oştilor ruseşti.

Principele dorea, de fapt, această cooperare militară, dar evita să se angajeze în luptă fără condiţii de alianţă precise şi voia, în primul rând, ,,să păstreze în mâinile sale comanda armatei române şi să n-o subordoneze generalilor ruşi”. În ianuarie 1877, Carol scria tatălui său că şi-a schiţat un program de acţiune: ,,A încheia o convenţiune militară cu Rusia şi, de va fi nevoie, a ne bate alături de ruşi contra turcilor”. În lunile următoare, principele s-a aflat în contact permanent cu marele duce pentru asigurarea condiţiilor trecerii armatei ruse şi eventuala cooperare militară cu aceasta. Dar, în timp ce Nicolae propunea doar ,,o înţelegere practică, din punct de vedere curat militar, fără niciun caracter politic”, Carol preciza că acordul oficial ,,al raporturilor armatei imperiale cu autorităţile româneşti” trebuie să aibă forma unui ,,act politic”. Principele asigura pe marele duce că armata rusă ,,va găsi totdeauna cele mai mari înlesniri (facilităţi) în ţara lui, chiar dacă actul oficial ar trebui să fie semnat în ajunul trecerii ei”. La 15 martie (st. v.), în Senat, Brătianu, întrebat formal asupra intenţiilor ruseşti privitoare la Basarabia, răspundea: ,,Nu s-a vorbit nicăieri de Basarabia…, nici despre reînturnarea ei Rusiei…”. Şi el adăuga că Ignatiev îl asigurase ,,cu lacrimi” că nu e vorba de a se lua Basarabia.

Războiul ruso-turc era iminent şi de la Petersburg se comunica ultima hotărâre luată acolo: a se încheia în orice formă convenţia! Nimic nu părea să stea în calea unei înţelegeri cu Rusia şi, la sfârşitul lui martie, baronul Stuart,  agentul diplomatic rus, cerea insistent ca guvernul român să semneze convenţia. Însă I. C. Brătianu aprecia că era necesar să se stabilească mai întâi modalitatea plăţilor pentru transportul proviziilor şi furniturilor destinate armatei ruse şi insista ca plăţile să se facă în aur, ceea ce ruşii consimţiră. În aceeaşi vreme, primul-ministru era silit să dezmintă ştirile despre convenţie şi informaţiile vehiculate de presă despre un schimb al Basarabiei cu Delta: ,,Cred că nu este România aşa de jos căzută, ca să consimtă a se rupe o parte din teritoriul ei…Încă o dată…, nu va fi un singur român care, de bunăvoia lui, ar primi să se rupă o parte din trupul ţării şi…care nu ar consimţi să facă toate sacrificiile pentru a păstra teritoriul neatins”.

Guvernul lua în dezbatere semnarea convenţiei, N. Ionescu, neutralist convins, a demisionat de la Externe, fiind înlocuit apoi cu M. Kogălniceanu, la ministerul de Război era numit generalul Al. Cernat, iar colonelul Gh. Slăniceanu a trecut în fruntea Marelui Stat Major. Guvernul cerea principelui să convoace un Consiliu de Coroană, pentru discutarea unor chestiuni politice şi militare. La 1/13 aprilie 1877, s-a întrunit Consiliul de Coroană, cu participarea membrilor guvernului, a foştilor prim-miniştri şi a preşedintelui Camerei, C. A. Rosetti. În cursul dezbaterilor, foştii prim-miniştri au fost împotriva semnării convenţiei şi pentru păstrarea neutralităţii faţă de ambii beligeranţi, ceea ce ar fi însemnat transformarea ţării în teatru de război, dar membrii guvernului (şi preşed. Camerei) s-au pronunţat categoric pentru semnarea neîntârziată a convenţiei.

În aceeaşi seară, principele i-a primit pe trimişii marelui duce Nicolae, col. Bobrikov şi cpt. Popov, care au susţinut cooperarea dintre cele două armate. Carol transmitea celor doi mesageri că trupele române vor ocupa poziţii de luptă dincolo de Olt, constituind astfel ,,aripa dreaptă a armatei ruse”, iar trupele aflate la sud de Bucureşti aveau să asigure marşul spre Dunăre al oştilor imperiale.

La 4/16 aprilie 1877, la Bucureşti, M. Kogălniceanu (reintrat în guvern, la 3 aprilie) semna, alături de baronul D. Stuart, convenţia dintre România şi Rusia: se specifica faptul că guvernul român ,,asigura armatei ruse libera trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”. Cheltuielile legate de transport şi alte trebuinţe reveneau guvernului rus, care se obliga ,,a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”. Conform art. III, toate datele referitoare la ,,trecerea trupelor ruse” şi relaţiile lor cu autorităţile române erau consemnate într-o ,,convenţie specială”, alcătuită din 26 articole şi anexe la convenţia politică, şi se referea la aprovizionare, încartiruire, modalitatea plăţilor, mijloacele de transport (calea ferată etc.), unde trupele ruse beneficiau de o reducere de 40%. Pe lângă comandamentele ruse, era prevăzută numirea unor comisari români, iar trupele ruse nu aveau voie să treacă şi să staţioneze în Bucureşti. Până la ratificare, textul convenţiei avea să fie secret.

După semnarea convenţiei, M. Kogălniceanu anunţa agenţii diplomatici că ,,turcii se pregătesc să invadeze România”, cerându-le să roage guvernele respective să intervină la Constantantinopol, pentru a opri această invazie şi a se evita astfel ,,relele şi calamităţile unui război”. (N. Iorga relatează următorul episod: principele Carol intenţiona să meargă la Chişinău, unde urma să sosească ţarul Alexandru, pentru a-l saluta, dar Kogălniceanu s-a opus; apoi, el explica, în capitala Basarabiei, că principele n-a mai plecat, deoarece exista temerea că ,,20.000 de cerchezi” erau pregătiţi să treacă Dunărea, iar plecarea sa ,,poate să aibă aerul că fuge la ruşi”, dar Bălăceanu arăta cât de ridicolă era o astfel de temere. În acelaşi timp, Kogălniceanu a trimis scrisori directe miniştrilor de externe ai Austro-Ungariei, Germaniei, Franţei şi Italiei, pentru a le exlica necesitatea trecerii armatelor ruse spre sudul Dunării, aprobată tacit de Europa, şi a le solicita să împiedice o invazie otomană. În urma acestor apeluri, au fost primite asigurări de sprijin din partea puterilor, contele Andrassy, de pildă, promitea ,,demersuri presante…pentru a sfătui pe turci a nu trece Dunărea”.

Poarta, neliniştită de o apropiere a României de Rusia, văzând că războiul se apropia, cerea principelui, prin marele vizir, care înlocuise pe Midhat, o înţelegere pentru apărarea comună a teritoriului Principatului (denumirea de ,,România” era evitată). Turcii ar fi dorit fie o cooperare cu românii, fie o neutralizare a teritoriului lor, iar Safvet Paşa intervenea la Londra, pentru ca guvernul englez împreună cu alte cabinete să obţină neutralitatea României în conflictul ce se apropia. Dar, şi în împrejurarea aceasta, guvernul otoman refuza cu obstinaţie să recunoască denumirea de România şi să-i accepte neatârnarea. La solicitarea Porţii, adresată principelui, răspundea ministrul de Externe (Kogălniceanu) că numai Camerele singure aveau să hotărască. Brătianu însuşi dorea să se adreseze parlamentului, pentru a supune acestuia spre aprobare convenţia de trecere. Dar, fără să aştepte un asemenea act, care ar fi subliniat dimensiunea politică a convenţiei (ceea ce se voia evitat la Petersburg), la 11/23 aprilie 1877, o zi înaintea declarării războiului, trupele ruse de cavalerie au trecut frontiera şi s-au îndreptat în grabă spre podul de la Barboşi, peste Siret, punct strategic important. Proclamaţia adresată de marele duce Nicolae către ,,locuitorii români” înnoia formulele vechilor ocupaţii, se amintea în cuprinsul ei sângele vărsat de ruşi pentru eliberarea acestor ţări şi se ordona trupelor intrate în ţară să ajute în caz de necesitate pe ,,români” contra turcilor. La rândul său, ţarul scria principelui, din Chişinău, şi îl asigura de ,,interesul tradiţional şi statornicul sprijin al Rusiei”, adăugând că ai săi ,,mai mult decât o dată” au luptat pentru aceeaşi ,,cauză”.

Intrarea neanunţată a oştilor ruseşti şi proclamaţia marelui duce erau de natură să lezeze autoritatea principelui, a guvernului român şi suveranitatea noului stat. Prin scrisori şi emisari, Nicolae explica intrarea precipitată a trupelor ruse prin raţiuni de ordin strategic, iar principele, cooperant, a înţeles ponderea acestor argumente, subliniind că ,,ofiţerii ruşi se prezintă pretutindeni cu cea mai mare politeţe”. N. Iorga arăta şi el că lumea era cu totul liniştită, observând că ,,purtarea bună a ruşilor nu seamănă deloc cu aceea din alte ocupaţii”. La rândul lor, locuitorii sprijineau trupele ruse ce se îndreptau spre front.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (17)” →

Sub aparenţe liberale, Constituţia otomană nega de fapt dreptul la eliberare naţională al popoarelor aflate sub suzeranitatea Porţii. Primul articol menţiona expres că ,,Imperiul otoman cuprinde regiunile şi posesiunile prezente, precum şi provinciile privilegiate; el formează un corp indivizibil, din care nicio parte nu poate fi desprinsă sub niciun motiv”, iar art. 8 preciza că ,,toţi supuşii Imperiului”, fără deosebire, sunt otomani, ,,oricare ar fi religia de care se ţin”. Aceasta era mentalitatea conducerii otomane, în decembrie 1876, la adoptarea Constituţiei ,,liberale”, ceea ce vădea o dată mai mult anacronismul suzeranităţii Porţii. Faptul că România era considerată drept o simplă ,,provincie privilegiată” otomană a reprezentat pentru opinia publică românească ,,o lovitură de trăsnet” şi ,,o crudă ofensă”. Guvernul şi Parlamentul au protestat împotriva prevederilor Constituţiei otomane care tindea să anuleze libertăţile, drepturile şi atributele suveranităţii, consemnate în tratate. Cele două Camere erau convocate separat, în şedinţă secretă, la 21-22 decembrie 1876, şi s-a luat hotărârea de a nu recunoaşte prevederile Constituţiei turceşti şi de a se protesta împotriva încălcării unor drepturi asigurate prin tratatele europene. Savfet cerea formal ca nota de protest să fie retrasă (el afirma că ,,totdeauna am fost provincie turcească”), în acest caz, fiind dispus să declare că ,,Poarta n-a avut intenţia, nici direct, nici indirect, să atingă situaţia Principatelor Unite astfel cum reiese din tratate” şi ,,nici să modifice condiţiile de existenţă politică a vreunei ţări care face parte integrantă din Imperiul otoman”. Dar guvernul român aştepta din partea Porţii o ,,declaraţie formală”, în care să se invoce textul capitulaţiilor.

În şedinţa Camerei, din 22 decembrie 1876, primul-ministru I. C. Brătianu ,,avu unul din cele mai frumoase momente ale lui” (Iorga): după ce-a respins atacurile neutralistului (turcofilului) Blaremberg, el afirma că ,,România se află în faţa călcării drepturilor sale”, drepturi pentru care ,,generaţiile de astăzi luptă de o jumătate de secol…”. Şi el enunţa aceste cuvinte memorabile: ,,Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mohamed nu a putut să pătrundă până în munţii României, unde cutează astăzi să străbată Midhat Paşa cu constituţia lui”. În această cuvântare ,,aşa de avântată” (N. Iorga), el sublinia: ,,Să nu aşteptăm ajutorul de la nimeni. Experienţa trecutului ne dovedeşte că drepturile cuiva nu se respectă şi nu găseşte apărători la străini”, decât atunci când un popor ,,are conştiinţa datoriei sale şi este capabil să facă sacrificii pentru a se apăra”. Brătianu accentua că, ,,dacă toţi am fi într-o unire”, atunci nimeni ,,nu poate să ni răpească niciunul din drepturile noastre decât numai călcând peste corpurile noastre îngheţate…”. El arăta: ,,Chiar dacă toate ţările din Europa…ar zice ca România să fie o provincie turcească, noi să nu suferim una ca aceasta”. După ce au fost respinse observaţiile lui M. C. Epureanu, care subestima demersul turcesc, Camera vota moţiunea care aproba ,,demna hotărâre” (Iorga) a guvernului. Dar, în aceeaşi vreme, la Senat, I. Ghica semna o altă moţiune, prin care se pronunţa pentru o politică ,,neprovocatoare”, la care se ralia C. Bosianu şi L. Catargiu. Majoritatea puterilor au aprobat protestul guvernului român, iar presa străină evidenţia legitimitatea acestuia.

Martori oculari, printre ei consulul general britanic, Mansfield, relatau că prevederile Constituţiei turceşti au provocat la Bucureşti o ,,unanimă indignare” şi un sentiment de revoltă împotriva Porţii. Un alt martor, colonelul rus Parensov nota şi el: ,,…Faptul că România…este considerată o provincie otomană a produs aici, în toate straturile societăţii, o puternică iritaţie”. Atmosfera din acele zile este zugrăvită veridic de ziarul ,,Românul”, din 24 decembrie 1876/5 ianuarie 1877: ,,Agitaţiunea care a domnit în zilele din urmă, în Bucureşti şi în toată România, unde izbirea (lovitura) ce ne aduce Turcia a fost cunoscută, (…) indignaţiunea ce se manifesta cu curagiu şi în gura mare…” au declanşat ,,un curent de indignaţiune patriotică, pe care nimeni n-a cutezat a-l înfrunta în faţă…”. În fruntea agitaţiilor naţionaliste din decembrie 1876, de la Bucureşti şi Iaşi, se aflau tinerii studenţi. În capitală, ei organizau dese întruniri şi insistau ca România să scuture suzeranitatea otomană-la o astfel de întrunire, ei au cerut guvernului să aprobe înfiinţarea (şi instruirea) unui ,,batalion de studenţi voluntari”.

  Atitudinea intransigentă a Porţii şi indecizia puterilor europene de a oferi asigurări, în privinţa neutralităţii, au silit România să se îndrepte spre negocieri secrete cu Rusia. Încă la 16/28 noiembrie 1876, sosea la Bucureşti contele Al. Nelidov, pentru iniţierea unor tratative între cele două ţări privitoare la trecerea trupelor ruse pe teritoriul ţării. Fără să informeze pe N. Ionescu, oponent al negocierilor cu partea rusă, Brătianu a tratat în secret prevederile principale ale convenţiei. Negocierile au continuat cu baronul Stuart, agentul diplomatic rus la Bucureşti, apoi cu Bobricov şi Popov, trimişi ai marelui duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Basarabia. Aceste negocieri, dificile, s-au încheiat cu întocmirea de proiecte ale unui acord politic şi militar, dar Carol şi Brătianu au amânat semnarea acordului în speranţa unei reuşite a Conferinţei de la Constantinopol. Falimentul conferinţei a dus la înrăutăţirea raporturilor între România şi Turcia şi a avut un efect decisiv şi asupra legăturilor româno-ruse.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (16)” →

După înăbuşirea revoltei bulgarilor, situaţia din Balcani s-a agravat de fapt, alţi luptători treceau Dunărea, precum grupul de 300 voluntari conduşi de Hristo Botev, care traversa fluviul în mai, dar avea să fie anihilat. Turcia şi alte puteri europene au adresat proteste României, pe care o acuzau de favorizarea înarmării şi trecerii peste Dunăre a luptătorilor bulgari. În legătură cu aceste evenimente şi cele în pregătire, principele Carol scria tatălui său, la 12/24 iunie 1876: ,,Trebuie a se îngădui statelor vasale şi diferitelor provincii să se dezmorţească ele însele şi dacă reuşesc să iasă învingătoare…cu atât mai bine! Sârbii nu mai aşteaptă ce va fi hotărât diplomaţia în jurul mesei verzi, dânşii vor hotărî ei înşişi de soarta lor. În Bulgaria fierberea e violentă, pretutindeni s-au format comitete revoluţionare, care îndeamnă poporul a scutura jugul turcesc”. Conflictul s-a extins într-adevăr, deoarece cele două state slave, Serbia şi Muntenegru, au declarat război Porţii, la 18/30 iunie 1876, fiind susţinute politic şi diplomatic de Rusia. Declaraţia de război a Serbiei era întâmpinată cu satisfacţie la Bucureşti, în ciuda neutralităţii, iar Mesajul principelui Carol din aceeaşi vreme conţinea urările ,,cele mai arzătoare” pentru lupta Serbiei.

Încă o dată, în ciuda protestelor Turciei, guvernul român a îngăduit trecerea a numeroşi sârbi şi voluntari ruşi, a unor arme şi muniţii. Au fost tolerate înrolări şi contribuţii prin sate şi oraşe, M. Kogălniceanu arătând că ,,Serbia are toată simpatia noastră”, dar el preciza că transporturi masive de tunuri şi puşti prin România n-ar putea avea loc, deoarece neutralitatea noastră ,,ar fi compromisă în chip scandalos”. Asumându-şi riscuri, el nu a împiedicat tranzitul prin România a armelor procurate de sârbi în Germania (chiar dacă Poarta i-a cerut să le oprească) şi a altor transporturi militare. România a ajutat pe sârbi şi pe cale sanitară, trimiţând medici şi farmacişti, şi a oferit adăpost şi hrană celor 10.000 de sârbi refugiaţi la nord de Dunăre, în vara lui 1876.

Odată cu vara anului 1876, România a adoptat o atitudine mai fermă faţă de Poartă, intensificându-şi acţiunile politice şi diplomatice pentru recunoaşterea individualităţii sale. În noile circumstanţe, M. Kogălniceanu întocmea un lung memoriu, în şapte puncte, pe care l-a trimis agenţilor diplomatici români, la 16/28 iunie 1876, şi în care erau expuse revendicările României faţă de Poartă: 1. recunoaşterea individualităţii statului român şi a denumirii sale istorice, România; 2. admiterea reprezentantului ei în corpul diplomatic; 3. asimilarea supuşilor români din Turcia situaţiei celorlalţi supuşi europeni; 4. inviolabilitatea teritoriului statului român şi delimitarea insulelor Dunării; 5. încheierea de convenţii comerciale, poştale, telegrafice şi de extrădare cu Poarta; 6. recunoaşterea paşaportului român şi neimplicarea consulilor turci în chestiunile românilor din străinătate; 7. fixarea graniţei între România şi Turcia la gurile Dunării. Nota diplomatică se încheia cu avertismentul că, dacă aceste revendicări legitime nu erau satisfăcute, România va renunţa la neutralitatea sa.

În ceea ce priveşte doleanţele României, nu doar Turcia s-a arătat rezervată (,,Poarta este ocupată cu lucruri mai de seamă”), dar şi guvernul imperial rus, Giers ,,socotea demersul nostru (al românilor) întârziat sau prea timpuriu, nepotrivit pentru moment, din pricina evenimentelor ce au loc în Orient…”. În general, marile puteri europene au primit revendicările acestea cu indiferenţă sau chiar cu ostilitate. Guvernul francez, de pildă, eticheta demersul diplomatic românesc ca ,,primejdios şi supărător”, la Viena se susţinea că este ,,lucrul cel mai intempestiv din lume”, doar la Berlin revendicările au fost considerate ,,drepte şi moderate”. Refuzul Porţii, excesele comise în Bulgaria, întâlnirea austro-rusă de la Reichstadt l-au determinat pe M. Kogălniceanu să adreseze o nouă notă diplomatică, la 20 iulie/1 august 1876, în care specifica faptul că România nu putea rămâne nepăsătoare faţă de masacrele din sudul Dunării, fiind necesară intervenţia marilor puteri pentru a le pune capăt. Se arăta explicit că ,,ne este cu neputinţă …să rămânem nepăsători la strigătele de durere care ne vin de pe malul drept al Dunării…,frământarea în sânul poporului nostru creşte pe zi ce trece…, armata freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă”. Câteva zile mai târziu, la 24 iulie/ 5 august 1876, într-o telegramă cifrată, acelaşi Kogălniceanu solicita din nou marilor puteri ca să soluţioneze rapid revendicările României, în caz contrar, opinia publică putea ,,să silească guvernul român a se îndepărta de linia de conducere” urmată până atunci.

Demisia neaşteptată a guvernului M. Costache-Epureanu, la 23 iulie 1876, a antrenat şi înlocuirea lui M. Kogălniceanu de la Externe. Între timp, în iunie 1876, au avut loc noi alegeri pentru Adunarea Deputaţilor, încheiate cu victoria liberalilor-C. A. Rosetti era ales preşedinte al Camerei, ceea ce provoca nemulţumire la Berlin. La 24 iulie/5 august 1876, principele Carol desemna pe I. C. Brătianu prim-ministru, în noul guvern liberal intrau, pe lângă vechii miniştri, şi D. A. Sturdza (Finanţe), E. Stătescu (Justiţie) şi N. Ionescu (Externe). În privinţa politicii externe, se revenea conjunctural la neutralitate, pentru evitarea oricăror proteste ale Turciei şi puterilor europene, au fost oprite transporturile masive de arme şi muniţii ruseşti spre Serbia, fiind îngăduiţi doar voluntarii cu arme uşoare. Neutralitatea nu era totuşi decât o etapă pe cale de a fi depăşită, atât principele Carol cât şi primul-ministru Brătianu recunoşteau că eforturile diplomatice din perioada aceasta, pentru obţinerea de concesii din partea Turciei, fuseseră un eşec. Cei doi se concentrau acum pentru alinierea politicii României la deciziile celor două puteri vecine luate la întâlnirea de la Reichstadt, din iulie 1876. Opinia publică era tot mai doritoare de o implicare în război, guvernul însuşi examina această eventualitate, după cum nota principele Carol: ,,Aici toţi sunt contra turcilor şi spiritul public începe să devină războinic”.

Pentru a tatona poziţiile celor două puteri, după întâlnirea de la Reichstadt, spre sfârşitul lui august 1876, I. C. Brătianu a avut o întrevedere cu împăratul Franz Josef, la Sibiu, pentru a sonda intenţiile Austro-Ungariei în eventualitatea unui război ruso-turc. Iniţiativa în materie de politică externă, în următorii doi ani, i-a revenit principelui şi lui Brătianu şi, la sfârşitul lui septembrie 1876, primul-ministru, însoţit de colonelul Slăniceanu şi câţiva ofiţeri, a făcut o vizită în Rusia. La Livadia (Crimeea), la 11 octombrie, Brătianu a avut discuţii cu ţarul Alexandru II, cancelarul Gorceakov, ministrul apărării Miliutin şi generalul Ignatiev, privitoare la un război cu Turcia ce se profila tot mai mult. Ruşii voiau de fapt să asigure tranzitarea trupelor lor pe teritoriul ţării, fiind dispuşi chiar la încheierea unei convenţii. Brătianu, dezamăgit, ar fi dorit mai mult, participarea armatei române la război, garantarea integrităţii şi recunoaşterea independenţei.

Totuşi, nici Principele, nici Brătianu nu erau încă decişi pentru o alianţă formală cu Rusia şi nu intenţionau să renunţe la garanţiile internaţionale de care beneficia România şi să-şi pună soarta în mâinile unei puteri în care nu aveau încredere. În aceste condiţii, neutralitatea rămânea poziţia oficială a guvernului şi au fost întreprinse noi demersuri diplomatice pe lângă marile puteri în vederea obţinerii sprijinului acestora. Încercând să acceadă la independenţă pe calea indirectă a recunoaşterii neutralităţii absolute a României şi garantarea acesteia de către marile puteri, guvernul a trimis în Apus pe I. Ghica şi C. A. Rosetti, pentru a sonda atitudinea Franţei şi Angliei. Misiunea oficială a celor doi emisari români trimişi la Paris şi Londra era de fapt aceea de a încheia angajamente comerciale cu cele două  puteri apusene, spre a le cointeresa în problemele româneşti. Dar cele două puteri occidentale s-au arătat rezervate, limitându-se la promisiuni vagi. La Paris, ducele Decazes, ministrul de externe francez, spunea lui I. Ghica: ,,Aţi devenit o naţiune, aţi ştiut să vă faceţi necesari Europei şi ea nu poate să nu vă menţină şi să nu vă garanteze existenţa”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (15)” →

România şi „problema orientală“ (1875-1878)

În timp ce în Creta se restabilea calmul, după revolta din 1866-1869, o altă criză majoră se pregătea în Balcani: revolta din Bosnia şi Herţegovina. La sfârşitul lui iunie 1875, a izbucnit o revoltă a ţăranilor din Herţegovina, la Nevesinje, în apropiere de Mostar, care, în august, s-a extins şi în Bosnia. Revolta a luat rapid amploare, insurgenţii erau sprijiniţi de triburile înarmate din munţi, au primit ajutoare în arme şi voluntari din Serbia şi Muntenegru, bucurându-se de susţinerea Rusiei şi Austro-Ungariei. După revolta bosniacă, Comitetul bulgar din Bucureşti a decis să declanşeze o răscoală în Bulgaria, în aprilie 1876. Pentru a-i susţine pe răsculaţi şi a extinde revolta, în iulie 1876, Serbia şi Muntenegru, încurajate de Rusia, au declarat război Turciei  În condiţiile în care flăcările revoltei au cuprins Balcanii, din Bosnia până în Bulgaria, puterile europene alarmate au intervenit şi, la 30 noiembrie 1875, au cerut Porţii să acorde libertate creştinilor şi să înfiinţeze consilii administrative mixte, alcătuite din creştini şi musulmani .

Evenimentele din sudul Dunării, revolta populaţiei creştine lipsite de drepturi împotriva dominaţiei otomane, au avut un impact profund în România. Încă de la primele ştiri privind revolta din Bosnia şi Herţegovina, ziarul ,,Românul”, de pildă, comenta cu vădită înţelegere acţiunile insurgenţilor creştini. Dar revolta populaţiei creştine sud-dunărene nu preocupa numai opinia publică, evenimentele erau urmărite cu atenţie de oamenii politici şi de guvernul român. A. Cantacuzino, agentul diplomatic român de la Belgrad, chestionat de ministrul de externe sârb asupra intenţiilor ţării sale, deşi ,,luat pe nepregătite”, afirma că armata română (aflată în ,,rândul întâi printre cele trei armate creştine  ale Orientului”) dorea ,,a se ajunge la folosirea ei ca forţă capabilă de a apăra şi a susţine drepturile naţiunii” . În aceeaşi vreme, generalul Iancu Ghica, reprezentantul  diplomatic la Constantinopol, respingea învinuirile pe care le aducea ministrul de externe otoman României, pentru lucrările de fortificaţie ridicate în faţa Vidinului: o ,,precauţie pe deplin justificată” faţă de intenţiile Turciei de ,,a încălca drepturile autonome” ale ţării. Guvernul conservator se arăta rezervat faţă de evenimentele în curs, dar V. Boerescu raporta principelui, la 11/23 august, că acestea puteau avea o ,,mare influenţă” asupra atitudinii României. Mai decis decât guvernul său, principele Carol scria tatălui său, la 21 august/3 septembrie 1875: ,,…Orientul creştin e sătul de reaua administraţie turcească…Înalta diplomaţie este neputincioasă a rezolva cestiunea orientală”, aceasta neputând fi rezolvată ,,decât în Orient, pe teatrul războiului, cu concursul popoarelor” din zonă.

   Sub presiunea desfăşurărilor din Balcani, cabinetul conservator dezbătea, în noiembrie 1875, problema atitudinii ce trebuia s-o adopte România, în eventualitatea unui război ruso-turc, şi hotăra adoptarea unei poziţii de neutralitate. Soluţia aceasta se impunea pentru evitarea unei eventuale ocupaţii străine, dar şi pentru a câştiga timp. Liberalii, aflaţi în opoziţie, prin ziarul ,,Românul”, care consemna succesele ,,eroicilor herţegovineni”, şi unii deputaţi conservatori cereau în aceeaşi vreme ca guvernul să adopte o atitudine mai hotărâtă în favoarea insurgenţilor creştini. Dar, la recomandarea parlamentului, guvernul a decis să menţină politica de neutralitate. Guvernul răspundea în acelaşi fel, în noiembrie 1875, la întrebarea agentului diplomatic rus, Zinoviev, privitoare la poziţia României într-un eventual conflict ruso-turc.

În noiembrie 1875, dezbaterile din Cameră în jurul răspunsului la Mesaj au fost foarte aprinse, guvernul şi opoziţia având optici diferite asupra situaţiei externe şi a atitudinii României. Opoziţia aprecia că ,,naţiunea va fi gata a-ţi da (principelui) tot sprijinul ….pentru a susţine, în împrejurările de faţă, demnitatea naţională….şi a concurge la stabilirea unei stări de lucruri mai favorabile cu interesele creştine”. Publicaţia liberală ,,Românul” scria preocupată de faptul că, în contextul extern dat, de acţiunile României depindea ,,mărirea sau decăderea ei”. În noile împrejurări, are loc o disociere de opinii între guvernul conservator şi principele Carol, care pleda pentru pregătirea implicării ţării în evenimentele din Balcani. El scria în acest sens tatălui său: ,,…din moment ce situaţiunea noastră de atârnare de Poartă vatămă dezvoltarea noastră economică, reformele financiare, creditul, putem cere pe bună dreptate ca să se tragă o linie de hotar politic foarte lămurită între un imperiu care e rebel la orice reformă şi un tânăr stat în creştere, care a dat Europei în aceşti ani din urmă garanţii reale…”. Însă guvernul se menţinea pe poziţia ,,vechii idei a neutralităţii” şi deplângea această ,,eroare politică”!.Când într-o şedinţă a cabinetului, principele a pus în discuţie problema atitudinii României, ,,în cazul izbucnirii unui război în Orient”, miniştrii s-au arătat ,,foarte nehotărâţi”, pronunţându-se din nou ,,pentru espectativă”. În aceste condiţii, din acest moment, ,,guvernul conservator a fost condamnat în gândurile principelui”, după cum nota Fr. Dame.  

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (14)” →