Etichetă: Ioan POPOIU

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (28)

Mişcarea memorandistă. Conferinţa naţională din 1884 a PNR s-a impus printr-o abordare nouă, modernă, a problemelor ce frământau pe români. Încă de la constituirea partidului, în 1881, Vincenţiu Babeş, deputat bănăţean în Parlamentul ungar, propusese delegaţilor ,,un fel de dualism româno-maghiar în Transilvania”. La a doua conferinţă, din 1884, el sugera o o nouă orientare politică ce cuprindea două elemente: mai întâi, deschiderea unui dialog româno-ungar, apoi să se apeleze la soluţia unui ,,dualism intern” între cele două naţiuni transilvane. Babeş a reluat ideea sa preferată că românii şi maghiarii fuseseră sortiţi să stea alături, între Germania şi Rusia, propunere bine primită de delegaţii la conferinţă. De asemenea, pornindu-se de la ecoul Memorialului, s-a decis menţinerea problemei Transilvaniei în atenţia opiniei publice şi a cercurilor politico-diplomatice europene. Dar legile şi actele administrative ale guvernelor ungare, dintre anii 1879-1891, au distrus treptat speranţele chiar şi ale celor mai optimişti fruntaşi politici, care credeau într-o colaborare cu maghiarii.

În aceste împrejurări, s-a propus redactarea Memorandului şi difuzarea lui în Europa, acţiune precedată de vii dezbateri şi dispute între liderii politici români. Astfel, Babeş şi Mocioni, foarte influenţi în partid, au propus să fie continuată acţiunea pe plan european, începută cu Memorialul, dar Raţiu, Lucaciu, Coroianu, dar şi tribuniştii sibieni conduşi de Slavici, după tradiţie,  propuneau ca documentul să fie înaintat Împăratului. După lungi discuţii, Conferinţa naţională, din 5/17-16/28 octombrie 1890, a adoptat proiectul elaborat de Coroianu, iar V. Babeş a fost ales preşedinte PNR. Dar polemica a continuat şi abia la Conferinţa naţională, din 8/20 ianuarie 1892, grupul din jurul lui Raţiu (ales preşedinte) a reuşit să impună multiplicarea şi difuzarea Memorandului şi plecarea unei delegaţii la Viena pentru susţinerea lui. Cei 300 de delegaţi, în frunte cu I. Raţiu, preşedintele PNR, s-au prezentat la Cancelaria imperială, la 16/28 mai 1892, dar încă de la 12/24 mai, guvernul ungar ceruse ca împăratul să refuze audienţa solicitată, ceea ce s-a şi întâmplat.

Memorandul, determinat de împrejurări istorice vitrege, era un document  democratic, care denunţa privarea de libertate a unei întregi comunităţi etnice (românii), ameninţată cu asimilarea, de către o minoritate care urmărea să impună uniformizarea naţională. Deşi tonul documentului era moderat, deoarece se adresa împăratului, moderaţia nu excludea fermitatea, cum rezultă chiar din preambul: ,,nemulţumiţi cu situaţiunea  politică creată de sistemul de guvernământ, inaugurat în anii 1866-1868, şi cu întreaga dezvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, românii nu mai au, după tristele experienţe pe care le-au făcut, nicio încredere în dieta de la Budapesta şi în guvernul maghiar”.Obiectivul principal urmărit de Memorand, conform afirmaţiilor autorilor actului, era respingerea formulei dualiste de conducere şi guvernare, autorii pronunţându-se categoric împotriva dualismului. În partea finală, sub forma unor concluzii, se afirma că pentru rezolvarea gravelor probleme existente se impune renunţarea la dualism, ca sistem politic, chiar dacă autorii actului îşi reafirmau loialitatea faţă de împărat.

În paralel cu această acţiune desfăşurată în Transilvania, studenţimea din Bucureşti s-a implicat, încă din octombrie 1890, în lupta de sprijinire a românilor din Austro-Ungaria şi a decis elaborarea unui memoriu destinat studenţimii europene. Textul, redactat de S. Mehedinţi şi P. P. Negulescu, cu sprijinul lui I. Slavici, larg răspândit în străinătate, se intitula Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania. Memoriul a declanşat o amplă şi ascuţită polemică, el a provocat ,,Răspunsul” studenţilor maghiari, care avea să determine ,,Replica junimii academice române din Transilvania şi Ungaria”. Textul, alcătuit de către un grup de studenţi români, printre ei Aurel C. Popovici, acorda un spaţiu larg rechizitoriului tratamentului aplicat românilor de regimul dualist ungar, care îi transformase în ,,proscrişi”, în propria lor ţară. În cuprinsul Replicii se arăta că românii se aflau în faţa a două alternative: să caute o rezolvare a problemei naţionale prin adoptarea federalismului sau să se orienteze spre România, în spirit ,,daco-roman”.

Popovici recunoştea public existenţa acestuia, a aspiraţiei de unire cu România: ,,Negreşit, dacă masele mari ale poporului român ar fi întrebate, că ar dori unitatea lor politică cu România într-un singur stat, desigur ar răspunde că ar dori-o şi noi am afirma un neadevăr, o absurditate, dacă am tăgădui aceasta”. ,,Iridenta” română era pusă pe seama politicii guvernanţilor maghiari, ca o armă împotriva hegemoniei acestora, de apărare a identităţii naţionale: ,,Astăzi, nici noi nu putem tăgădui că, în mijlocul românimei, nu ar exista curente din ce în ce mai crescânde, care tind la unitatea naţională a tuturor românilor, dar aceste curente nu sunt decât producte fireşti ale asupririi îndelungate a naţiunii române din partea hegemoniei maghiare..” . Aurel Popovici şi ceilalţi autori ai Replicei înţelegeau că ,,daco-românismul” rămânea un ideal, în timp ce federalizarea putea fi doar o soluţie tranzitorie. În ultima instanţă, Replica era expresia protestului românesc, iar prin formula de rezolvare a problemei naţionale se propunea înlocuirea dualismului cu o nouă formă de stat .

Ambele documente au avut un ecou favorabil pe continent, presa eueuropeană a comentat sau a reprodus fragmente din cuprinsul lor, încât, se poate spune, la sfârşitul secolului al XIX-lea, mişcarea naţională românească a polarizat atenţia opiniei publice europene. Ecoul internaţional s-a amplificat, după ce, în septembrie 1892, a fost începută cercetarea penală împotriva liderilor PNR şi a autorilor Replicii, ceea ce a provocat o reacţie populară de proporţii în Transilvania şi România (Aurel C. Popovici, condamnat la patru ani de închisoare, a reuşit să fugă în regat). Procesul memorandiştilor a început la Cluj, în mai 1894, în mijlocul unor manifestaţii impresionante româneşti. La 13/25 mai, cei 25 de inculpaţi au fost condamnaţi la închisoare pe diferite termene, în iunie, Partidul Naţional Român a fost interzis prin ordonanţă ministerială, dar şi-a continuat activitatea sub forma unui Comitet electoral, iar în iulie, după respingerea recursului, cei condamnaţi au fost întemniţaţi la Seghedin şi Vac. Ulterior, prin intervenţia regelui Carol I, aflat în vizită la Viena, în august 1895, cei condamnaţi au fost eliberaţi, în septembrie acelaşi an.

Mişcarea memorandistă a avut consecinţe multuple, punând capăt loialismului, ,,patriotismului dinastic” faţă de curtea austriacă, iar România devenea centrul spre care se îndreptau toate speranţele, formula înscrisă pe frontispiciul revistei ,,Tribuna” (,,soarele pentru toţi românii de la Bucureşti  răsare”) devenea o realitate politică. Momentul acesta, respectiv anii 1892-1895, s-a repercutat profund asupra românilor şi a dus la intensificarea pe toate planurile a luptei pentru unitate naţională. În aceşti ani, se constată o schimbare semnificativă în mişcarea naţională, românii îi percep pe slavi, slovaci, sârbi şi croaţi, ca aliaţi politici împotriva guvernului ungar. Era respinsă acum ideea mai veche a unui compromis româno-maghiar, considerat imposibil şi dăunător. Popovici şi membrii mai tineri ai PNR, grupaţi în jurul ,,Tribunei, aşa-numiţii ,,tribunişti”, cereau o alianţă oficială cu slavii şi au impus conducerii partidului formarea unei alianţe cu slovacii şi cu sârbii, ceea ce a dus la Congresul Naţionalităţilor, convocat la Budapesta, la 10 august 1895. Delegaţii prezenţi au arătat că scopul primordial era autonomia naţională, de pildă, românii menţionau succint: ,,noi nu întrebăm de când am fost aici sau dacă maghiarii au fost aici înaintea noastră, ci acţionăm aşa…pentru că formăm majoritatea cetăţenilor…şi vrem să dăm acestei ţări forma de guvernare pe care o dorim”. Ele ar fi dorit o restructurare politică a Ungariei, pe ,,baze naturale”, dar alianţa celor trei naţionalităţi a fost de scurtă durată şi ineficientă.

Această schimbare de atitudine era determinată de o nouă concepţie cu privire la naţiune După ce într-o serie de broşuri pledase pentru o Ungarie federalizată, după modelul elveţian, după refugierea în România, el a făcut ,un pas mai departe şi susţinea că, în Europa modernă, forţa creatoare dominantă era ideea de naţionalitate. El ajungea la concluzia că ceea ce lega membrii unui grup social şi-i distingea de toţi ceilalţi era conştiinţa naţională. Popovici argumenta că un popor ce devenea conştient de sine, precum românii, acesta îşi asuma toate atributele unui organism viu, şi avea dreptul inalienabil de a supravieţui şi a se dezvolta. El conchidea că un popor ce avea conştiinţa de sine trebuia, în mod inevitabil, să-şi constituie propriul său stat autonom şi independent sau, dacă dorea, să se unească cu alte state pe baza principiului naţionalităţii. Dar Popovici s-a abţinut să pledeze pentru distrugerea completă a Ungariei, a contestat centralismul şi pangermanismul, a criticat maghiarizarea, a combătut pe tradiţionalişti, pe partizanii autonomiei istorice. El a propus un impresionant proiect politic, în lucrarea sa, Statele Unite ale Austriei Mari (1906), prin care opunea tendinţelor combătute şi dualismului principiul etnic, ca bază a reorganizării statului în formula Austriei Mari, prin federalizare, prin reorganizarea Imperiului în state autonome.

Ideile lui Popovici şi teza Austriei Mari au avut partizani, dar şi adversari în rândul elitei româneşti, V. Goldiş, O. Goga, I. Russu-Şirianu şi grupul de ala ,,Tribuna” arădeană l-au respins, dar orientarea federalistă avea ca lider pe Al. Vaida-Voevod, care l-a susţinut pe Popovici, federaliştii români s-au raliat Vienei, în conflictul cu Budapesta, sperând că împăratul sau succesorul său vor abandona dualismul.

Din 1881, în planurile politice ale românilor transilvăneni, regatul român a început treptat să joace un rol însemnat, afinităţile etnice şi culturale între locuitorii de pe cele două versante ale Carpaţilor au făcut ca, în anii 90, privirile să se îndrepte din ce în ce mai mult spre Bucureşti. Etnicii ardeleni încercau să folosească strânsele legături ale guvernului român cu Tripla Alianţă, ca un mijloc de presiune asupra guvernului ungar, iar guvernul de la Bucureşti asigura un generos sprijin financiar bisericilor şi şcolilor româneşti din Transilvania. Ajutoarele acestea au fost plătite regulat încă din 1860, în vremea lui Cuza, iar în anii 1892-1895, au fost plătite bisericilor şi şcolilor româneşti de aici 723 900 lei. Oamenii politici s-au pronunţat în parlament şi adunări publice pentru apărarea drepturilor românilor înstrăinaţi, în timp ce oamenii de cultură au fondat societăţi culturale în sprijinul fraţilor oprimaţi, precum Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, înfiinţată la Bucureşti, în 1891.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

11 decembrie, 2018

Miriam Nadia DĂBĂU în dialog cu scriitorul Ioan Popoiu

IUBIRE – ROMANTISM – POEZIE

 

Motto: Iubirea nu este un târg!

Te iubesc pentru că mă iubeşti!

Iubirea este o certitudine!

(Liviu Rebreanu)

 

Miriam Nadia DĂBĂU: Să pornim, în interviul nostru, de la o legendă, „Tristan şi Isolda”! Lumea medievală a considerat-o ca fiind o legendă între doi tineri, care s-au iubit până la sacrificiul suprem. Te-aş ruga, Ioan, să înfăţişezi tema acestei frumoase opere.

Ioan Popoiu: Să vorbeşti despre legenda celor doi îndrăgostiţi, Tristan şi Isolda, este o desfătare şi o provocare pentru noi. De ce ne impresionează atât de mult această legendă ?! Ce se petrece aici ? Să vedem care este conţinutul. Tristan, cavaler, nobil, crescut la curte sub tutela unchiului său, Mark, rege în Cornwall, luptă pentru libertatea regatului şi il ucide în luptă pe Morholt, regele Irlandei. Sora lui, Isolda, urmăreşte să se răzbune pe Tristan, care, ironie a soartei, este trimis de Mark în Irlanda s-o peţească pe Isolda pentru rege. Pe drumul de întoarcere, Isolda încearcă să-l otrăvească, dar, în mod misterios, otrava este substituită printr-o licoare de dragoste. Cei doi se îndrăgostesc fulgerător şi astfel se înfiripă între ei o iubire fără sfârşit. Isolda se căsătoreşte cu regele Mark, dar iubirea ei se îndreaptă spre Tristan, alături de care îşi petrece nopţile de dragoste. Ei părăsesc curtea regelui şi duc o viaţă retrasă în pădurea Broceliande. Într-un târziu, fără să uite că este regină, Isolda se întoarce la curte, iar Tristan, copleşit de durere, părăseşte regatul şi pleacă în lume, dar nu-şi poate afla liniştea. Istovit de durere şi de dorul după iubita sa, Tristan se întoarce în regat şi, fiind foarte bolnav, cere să-i fie îndeplinită ultima dorinţă: să o vadă încă o dată pe Isolda. El precizează că, dacă iubita sa va veni, să fie trase pânzele albe, iar dacă nu va veni, să fie trase cele negre. Regele Mark află, prin slujitorii săi, de aceasta şi  cere corăbierilor să tragă pânzele negre. Zdrobit de durere, considerându-se părăsit de fiinţa iubită, Tristan moare. Isolda ajunge în cele din urmă la el şi, aflându-l mort, se prăbuşeşte de durere, murind alături de el. Cei doi sunt înmormântaţi împreună, iar deasupra mormântului creşte un trandafir care nu se va ofili niciodată. Acesta este legenda, aşa cum a ajuns până la noi…

Miriam Nadia DĂBĂU: Ştiu că îţi place mult lumea medievală. De fapt, operele alese, cum este cea prezentată de noi, şi aici putem face o asociere cu ,,Romeo şi Julieta”, au marcat poezia modernă. Aşadar, de ce Tristan şi Isolda ?!

Ioan Popoiu: Da, întrebarea este inevitabilă! Au mai fost istorii de dragoste, dar niciuna nu a avut  impactul legendei despre Tristan şi Isolda. Cu siguranţă, iubirea dintre cei doi îndrăgostiţi a tulburat minţile şi inimile oamenilor acelei vremi. Mentalul lumii medievale era cu totul aparte, iubirea era deopotrivă extaz şi agonie. Putem intui aceste lucruri, acum, la începutul secolului XXI ?! Din acest punct de vedere, ne ajută arta, muzica în speţă, când asculţi ,,Moartea Isoldei”, de Wagner, reuşeşti să înţelegi mai bine sensul profund al cuvintelor lui Pascal: ,,Inima are raţiuni, pe care raţiunea nu poate să le înţeleagă”!  Lumea medievală, atât de puţin cunoscută şi înţeleasă, ne apare ca un tărâm mirific în care iubirea era mai mult decât un sentiment, o adevărată vrajă, o flacără, în care cei doi se contopeau într-o singură fiinţă. Omul medieval era în toate şi în sens profund un excesiv, care nu se menaja pe sine, fiind gata să ardă ca o vâlvătaie pentru sentimente înalte, nobile, de iubire sau eroism. Tristan trăieşte o dramă sfâşietoare, fiind prins între sentimentul onoarei, al fidelităţii sale de cavaler faţă de regele (şi unchiul său) Mark şi sentimentul iubirii nemărginite, supraomeneşti, faţă de Isolda, fiind gata să-şi pună viaţa în joc pentru a-şi urma sentimenntele. Cei doi eroi ai unei mari iubiri nu se gândesc niciun moment să renunţe, să sacrifice iubirea lor pentru a ocoli primejdiile sau a duce o viaţă liniştită, cuminte, ci, dimpotrivă, îndură suferinţele sufleteşti cele mai grele şi mai crude pentru a urma chemările inimii. Pentru cei doi, primejdia nu era să-şi piardă viaţa, ci să nu fie pusă în pericol iubirea care-i stăpânea. Aceasta era frumoasa mentalitate medievală. Ea a fost redescoperită mult mai târziu şi valorificată de romantism.

Miriam Nadia DĂBĂU: Ajungem astfel la romantism! Ce este romantismul ?! Cum ai defini acest curent, astăzi, dar în viitor ?

Ioan Popoiu: Romantismul…Ar trebui să vorbim mai mult depre el. Nu este simplu să-l definim. Romantismul reprezintă ultima mare revoltă a spiritului european! După secolele de renaştere şi clasicism, noul curent literar-artistic restabilea punţile cu fabuloasa lume medievală. Romantismul s-a născut, în jurul anului 1800, în cercurile intelectuale, aristocratice şi scriitoriceşti, din Germania şi Anglia, extinzându-se apoi în Franţa şi Italia, în restul Europei, până dincolo de ocean, în America, în special prin opera lui Edgar Allan Poe. El a fost iniţiat şi cultivat de scriitori, precum Walter Scott, lord Byron, Novalis, Goethe, deopotrivă clasic şi romantic, autorul romanului Suferinţele tânărului Werther, Schiller (Intrigă şi iubire), E.T.A. Hoffmann (Elixirele Diavolului) ş.a. Trecând prin Franţa (Hugo, Lamartine) şi Italia (Leopardi), curentul avea să ajungă până în Rusia (Puşkin, Lermontov) şi Ţările Române, Eminescu fiind considerat ultimul mare romantic european.

Miriam Nadia DĂBĂU: Ce a adus nou acest curent, dacă a avut o asemenea extindere ?

Ioan Popoiu: Dincolo de expansiunea sa, romantismul a adus un suflu nou, a provocat o mutaţie în conştiinţa europeană, o ,,rupere de ritm”! Deviza romantismului era ,,Furtună şi avânt” (Sturm und Drang), iar această deviză ne spune multe despre substanţa (esenţa) curentului. Lunga perioadă anterioară, caracterizată prin măsură şi echilibru, era percepută acum ca sufocantă, inerţială, ca o stavilă în faţa elanului promovat de romantism. Scriitorii romantici, tineri, aristocraţi, cu imaginaţia aprinsă de lectură şi inspiraţie, au aflat, în Evul Mediu, modele eroice şi nobile, pasiuni înflăcărate, caractere profunde, pagini glorioase de istorie. Respingând atitudinea îngustă, unilaterală, a enciclopediştilor, care vorbeau de o epocă de ignoranţă şi misticism, doctrina progresului social, romanticii au îmbrăţişat cu voluptate Evul Mediu, spiritul eroic şi de sacrificiu, excesul, pasiunea, aventura, pelerinajele şi cruciadele, cavalerismul şi mistica, au cultivat cu fervoare goticul, stilul artistic medieval prin excelenţă. Printre motivele fundamentale ale creaţiei poetice s-a situat iubirea romantică, eroi gata de sacrificiu, înzestraţi, cu caractere puternice, dispuşi la orice jertfă pentru un ideal nobil.

Acum, dacă vorbim despre prezent, voi spune că există un subconştient romantic, valurile de realism şi pragmatism, care s-au abătut asupra curentului, nu au reuşit să înăbuşe impulsurile romantice din fiinţa noastră. Aş spune chiar că nu putem respira liber fără romantism! În privinţa viitorului, sunt un optimist, valorile promovate de romantici vor fi regăsite gradual, şansa noastră de a supravieţui ca fiinţe umane libere, spontane, imaginative, creative, ţine tot de romantism.

Miriam Nadia DĂBĂU: Cum ai defini romantismul în poezia contemporană ?

Ioan Popoiu: Romantismul persistă în poezia prezentă ca stare de spirit! El nu este cultivat explicit, la vedere, dat există ca atmosferă (te invit la o cină romantică!), impulsuri şi atitudini romantice. Poezia de dragoste îndeosebi este impregnată de această atmosferă (a spune ,,te iubesc” este romantic! Sau a oferi un buchet de flori!), versuri caracterizate prin lirism, peisajele, pastelul aparţin sferei romanticului. Aş vrea să avem această încredinţare: romantismul nu moare şi nu se predă! Din fericire!

Miriam Nadia DĂBĂU: De exemplu, în poezia mea, a ta, a unor poeţi contemporani ?

Ioan Popoiu: Voi începe cu poezia ta, Miriam, însă mai întâi te rog să te prezinţi cititorilor, care te cunosc mai puţin.

Miriam Nadia DĂBĂU: Mulţumesc, Ioan, apreciez eleganţa ta. Sunt născută în Mediaş, am absolvit Liceul de filologie-istorie ,,Ştefan Ludwig Roth” din localitate, apoi am studiat drept-psihologie. După absolvirea facultăţii, am lucrat la o bancă, în contabilitate, în România. Din 2007, locuiesc în Franţa, (am acte franceze de şedere). Scriu poezii de când mă ştiu, dar cu ,,pauze de viaţă”! Am finalizat volumul de poezii ,,Poeme de dragoste şi dor”, în iunie 2018, am făcut două lansări, în septembrie a.c., la Mediaş şi Bucureşti. Am publicat în revista din Chişinău, ,,Roua Stelară”, nr. 55, noiembrie 2018, şi ,,Revista literară de Tecuci”, nr. 51, decembrie 2018. Iubesc romantismul, dar şi aspectele reale ale existenţei. Iubesc tot ce-i frumos în literatură şi viaţă. Îmi plac clasicii români şi universali, îmi place muzica. Iubesc şi îmi place să fiu iubită.

Ioan Popoiu: Apreciez spusele tale atât de directe. Mă voi referi acum la poezia ta. Cunosc o parte a versurilor tale (aştept volumul promis!). Poezia ta, Miriam, este o lirică de dragoste, motivul iubirii este precumpănitor. Versurile tale sunt atrăgătoare, fiind caracterizate prin sinceritate, emoţie şi pasiune, prin spontaneitate, printr-o sensibilitate exacerbată, versuri încântătoare care plac cititorului de poezie.

Mă voi referi acum la poezia mea. Să precizez că sunt originar din Galaţi, am făcut liceul de filologie-istorie, la Galaţi, apoi am studiat istorie-filosofie, la Iaşi, şi teologie, la Sibiu. Am lucrat ca muzeograf şi profesor. Scriu de la 24 de ani, după facultate, am citit în cenacluri şi am publicat în reviste din Iaşi, Braşov şi Sibiu. Am scris o serie de eseuri. Am publicat primul meu volum, ,,Vifor eretic”, în 2008, la Iaşi, apoi am fost prezent cu grupaje poetice, în mai multe antologii, în 2017 şi 2018, iar acum adun material pentru un al doilea volum. Poezie mea este una existenţială, predominant reflexivă, anticalofilă, caracterizată prin luciditate, sarcasm şi revoltă metafizică. În ultima vreme, această poezie s-a mai diversificat tematic, am abordat şi lirica de dragoste.

Miriam Nadia DĂBĂU: Crezi că, în 2018, se scrie o poezie clasică sau este o poezie liberă, fără a se ţine seama de reguli, ritm, măsură etc. ?

Ioan Popoiu: Consider că poezia clasică (tradiţională) aparţine trecutului, fiind tot mai rar abordată, predomină versul liber, neîncătuşat de canoane estetice. Dincolo de aspectul formal, definitorie este substanţa poeziei, talentul, cultura, inspiraţia!

Miriam Nadia DĂBĂU: Cum vezi tu contribuţia ta, în literatură, poezie, de exemplu ?

Ioan Popoiu: Contribuţia noastră, ca scriitori, poeţi, la început de secol XXI, este o problemă de viziune, nu atât cantitativă cât valorică. Talentul şi inspiraţia sunt elementele definitorii.

Miriam Nadia DĂBĂU: Ai proiecte de viitor, Ioan ?

Ioan Popoiu: Da, proiectele sunt cele care ne motivează! Vreau să scriu un eseu, ,,Faust şi Mefisto”, după opera lui Goethe, şi un volum de amintiri, conceput ca un roman autobiografic.

Miriam Nadia DĂBĂU: De ce este bine să privim şi dincolo de realitate ?

Ioan Popoiu: Realitatea este mărginită, în timp ce fiinţa umană este însetată de absolut, vrea să cuprindă totul, să ştie ce se află ,,dincolo”, aceasta este şansa noastră de autodesăvârşire!

Miriam Nadia DĂBĂU: Poţi să dai nume de poeţi, scriitori, care au o contribuţie considerabilă la literatura universală ?

Ioan Popoiu: Iată lista mea: Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Dostoievski, Tolstoi, Soljeniţân, Borges.

Miriam Nadia DĂBĂU: Ce-ţi place la poezia mea şi de ce m-ai ales pe mine ?!

Ioan Popoiu: Apreciez pasiunea ta, emoţia, sinceritatea, tandreţea, delicateţea, căldura, expresivitatea! Te-am ales, pentru că avem o viziune apropiată a existenţei, a poeziei, împărtăşim multe valori în comun, avem aceleaşi aspiraţii spirituale şi estetice, pentru că eşti vie, autentică. Îţi mulţumesc mult!

M-ai invitat să aleg, în final, o poezie, voi alege o poezie de a ta, în semn de recunoştinţă pentru acest interviu: Lutul iubirii: ,,Frământ lutul iubirii/cu inima mea durerea,/cu ochii mei uitarea,/cu mâinile mele/purtate prin lut/ţi-aş mângâia obrajii…/Da, iubite de vis,/lutul iubirii/este greu de lucrat/este aceeaşi lucrare/a unui olar, ce frământă/cu lacrimi şi lutul/se-nmoaiede căldura/dorinţei pentru o formă!/E tare lutul iubirii/pentru că tu, iubite de vis,/nu vrei să primeşti/nici iubire, nici mângâiere/Ci numai durere!”

Miriam Nadia DĂBĂU: Îţi mulţumesc şi eu.

––––––––––-

A consemnat,

Miriam Nadia DĂBĂU

10 decembrie, 2018

 

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (27)

Un alt prilej de contestare a dualismului a fost legea naţionalităţilor din noiembrie 1868; proiectul naţionalităţilor prevedea nu doar o singură naţiune, cea ungară, ci ,,următoarele popoare istorice ale ţării: maghiarii, românii, sârbii, slovacii, germanii şi ucrainenii”. În paralel cu aceste acţiuni, s-a hotărât trecerea la organizarea instituţiilor moderne, de tipul partidelor politice şi, la iniţiativa lui Mocioni, în ianuarie 1869, a fost răspândit apelul pentru organizarea unui partid al românilor bănăţeni. În februarie 1869, s-a întrunit o conferinţă la Timişoara, cu participarea a 500 de delegaţi, care au aprobat constituirea partidului şi programul, sub numele de Partidul Naţional Român din Banat, care a obţinut zece locuri în Parlament

În aceeaşi vreme, s-a trecut şi la organizarea politică a românilor din Transilvania, în ianuarie 1869, la conferinţa de la Miercurea, ei s-au pronunţat pentru pasivism politic. Totodată, s-a hotărât constituirea unei organizaţii politice şi, la 11/23 februarie 1869, Elie Măcelariu lansa un manidest în acest sens, iar la 23 februarie/7 martie, se întrunea conferinţa de la Miercurea cu participarea a 400 de delegaţi. În deschiderea ei, Elie Măcelariu şi Visarion Roman au pledat despre unire (solidaritate) în lupta politică, în final, hotărându-se formarea Partidului Naţional al Românilor din Transilvania, apoi s-a aprobat programul şi tactica (pasivistă) a acestuia. A fost ales un Comitet Electoral Central, dizolvat apoi de autorităţi, iar o ordonanţă ministerială interzicea existenţa partidului.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, populaţia Transilvaniei a cunoscut o creştere însemnată, de la 3, 4 milioane (1851), la 5, 2 milioane (1910). Sub aspect etnic, situaţia era următoarea: în 1851, români (59,5%), maghiari (26%), germani (9, 3%), în 1910, români (53,7%), maghiari (31%), germani (10,7%), iar structura confesională era cam aceeaşi.

După 1867, Biserica juca un rol însemnat, iar interferenţa dintre confesiune şi politică era o realitate în comunităţile bisericeşti din Transilvania. Cele două biserici româneşti s-au opus sistematic legislaţiei şcolare dualiste, mitropolitul Şaguna a reglementat riguros învăţământul confesional ortodox, iar la greco-catolici, Ioan Vancea, un om de cultură, a luat decizii similare. Reţeaua şcolară s-a extins, între 1880-1913, astfel: cele maghiare, de la 7342 la 13608, germane, de la 867 la 449, româneşti, de la 2756 la 2170 etc.. Această statistică şcolară denotă succesele politicii de maghiarizare a guvernelor de la Budapesta. Situaţia şcolilor secundare româneşti era dificilă, numărul de gimnazii şi licee româneşti era redus, astfel, la începutul secolului al XX-lea, erau 41 de licee şi 5 gimnazii maghiare, 6 licee şi 3 gimnazii germane, 4 licee şi 2 gimnazii româneşti, iar numărul profesorilor era următorul: 736 profesori maghiari, 109 germani şi 66 români.

După 1867, guvernările dualiste erau preponderent conservatoare, iar mişcarea antiliberală a avut efecte negative asupra Transilvania. În acest context, oamenii politici maghiari, ostili modernităţii, au conceput maghiarizarea drept singura soluţie de a controla naţionalităţile. După 1875, această politică a devenit metodică, sistematică, legile şcolare Trefort (1879), legea învăţământului secundar (1883), legea grădiniţelor (1891), culminând cu legile învăţământului promovate de Apponyi (1907). Această legislaţie restrictivă, respinsă de naţionalităţi (români, sârbi, slovaci), îşi propunea să instaureze controlul statului maghiar asupra şcolilor, inclusiv confesionale, întreţinute de comunităţile naţionale. Cultivarea metodică a ideii superiorităţii maghiarilor, exacerbată între 1875-1914, a dus la deteriorarea relaţiilor interetnice, presa devenind un instrument al acestei politici.

Politică ofensivă conservatoare iniţiată de guvernul Tisza, după 1875, impunea reorganizarea mişcării naţionale, unificarea ei politică, în contextul favorabil al obţinerii independenţei României. Efectele războiului de independenţă au întărit curentul pasivist, refuzul integrării în viaţa politică ungară . Ajutoarele sosite de-aici pentru răniţii din armata română, voluntarii ardeleni, manifestaţiile de la Blaj, Năsăud şi Braşov, amploarea solidarităţii pan-româneşti au dus inevitabil la o reconsiderare a organizării luptei naţionale.

La începutul lui 1880, a fost lansată o campanie de organizare a partidului pe comitate şi cercuri electorale, pentru ca, în 17/29-18/30 octombrie, Conferinţa naţională de la Sibiu să marcheze un pas esenţial în unificarea partidului. A urmat, la începutul lui martie, lansarea apelului pentru convocarea la Sibiu, la 30 aprilie/12 mai 1881, a delegaţilor din Transilvania, Banat şi Crişana. În preajma deschiderii conferinţei, G. Bariţiu avea consultări cu T. Maiorescu, A. T. Laurian şi alţi lideri români. Aceste contacte erau observate de diplomatul austriac Lachmann, care nota că ,,românii tanscarpatini, odată cu reluarea acţiunii politice, intră în legătură directă şi mai apropiată cu conaţionalii de aici”

După pregătiri serioase, în dimineaţa de 30 aprilie/12mai 1881, la Sibiu, s-a deschis Conferinţa naţională, alcătuită din delegaţi ai ambelor partide, care a decis unificarea, alegerea noii conduceri a Partidului Naţional Român şi a unui nou program politic. Programul partidului unificat, în nouă puncte, cuprindea obţinerea autonomiei pierdute, folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, numirea de funcţionari români, revizuirea legii naţionalităţilor, o lege electorală pe baza votului universal ş.a. În prima sa şedinţă, la 2/14 mai 1881, Comitetul electoral permanent a ales pe episcopul Nicolae Popea ca preşedinte al PNR, iar Partenie Cosma a fost desemnat vicepreşedinte.

Pentru mişcarea naţională, existenţa unui partid politic unit era un moment crucial, se înfiinţase astfel un ,,mic parlament naţional” (conform aprecierii unui contemporan, în ,,Telegraful român”, nr. 39/1902), pentru apărarea identităţii naţionale, iar Comitetul de conducere al acestuia era perceput ca ,,un fel de guvern naţional”. Dar o grupare politică românească puternică nu putea fi întâmpinată decât cu ostilitate de guvernul ungar, iar cei doi mitropoliţi, Miron Romanul şi Ioan Vancea, erau îndemnaţi să dezavueze programul PNR. Mai mult, la sugestia guvernului, Miron Romanul, ierarhul ortodox, era îndemnat să declanşeze o nouă sciziune, prin înfiinţarea unui ,,partid constituţional”, dar tentativa de sciziune a eşuat.

După unificarea politică, petiţionarismul era reluat de pe alte poziţii, ceea ce marca modernizarea demersului politic. Expresia acesteia era Memorialul, redactat în 1882, cu intenţia de a recurge la Europa democratică şi de a internaţionaliza problema românească. G. Bariţiu, autorul Memorialului, a elaborat un act politic cu valenţe protestatare, antidualist, dar acesta includea şi o interpretare a noului program al PNR. Autorul documentului şi conducerea partidului au sesizat locul important deţinut de chestiunea transilvană în relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria. Să specificăm că ediţia în limba franceză a memoriului era tipărită la Bucureşti, cu sprijinul unor oameni politici ca T. Maiorescu, P. S. Aurelian, N. Gane, D. Brătianu şi, mai ales, a lui M. Kogălniceanu.

În acţiunea politică românească, Memorialul, destinat opiniei publice europene, era o noutate, o inovaţie însemnată, recursul la Curtea vieneză era abandonat, iar Budapesta ignorată, în timp ce referirile la drepturile omului erau alcătuite într-o manieră modernă. Presa naţionalităţilor de pe cuprinsul Monarhiei a salutat Memorialul, apreciindu-i conţinutul, un ecou favorabil s-a înregistrat şi în Apus, mai ales în Franţa şi Italia, în răspândirea acestuia au avut un rol personalităţi ca C. A. Rosetti, Al. Odobescu şi Ion Bianu.

În 1884, în urma schimbărilor în organizarea partidului, a sincopelor din sânul conducerii, a stării conflictuale dintre ierarhii români, a apărut publicaţia ,,Tribuna”, care a dat numele unui curent politico-cultural, ,,tribunismul”! Încă de la apariţia primului număr, la 14/26 aprilie, ziarul se pronunţa pentru susţinerea programului PNR, din 1881, în jurul căruia s-au declanşat discuţii aprinse între cele două grupări, sibiană şi braşoveană. De la început, ,,Tribuna”  a contestat ideologia dualistă privitoare la statul maghiar unitar şi naţiunea politică maghiară, subliniind acordarea de drepturi colective pentru toate naţionalităţile din stat. În sensul acesta, publicaţia a dus o luptă tenace, continuă, cu largă audienţă populară, împotriva legislaţiei dualiste, aducând mari servicii naţionale, în special în lupta pentru autonomia Transilvaniei. Gruparea sibiană a reuşit prin acţiunea sa metodică să apropie mişcarea naţională de masa ţărănească, baza socială a PNR, şi a contribuit la diversificarea relaţiilor culturale şi politice cu România, reuşind să aibă un rol în difuzarea literaturii şi istoriei române în Ardeal.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

4 decembrie, 2018

Ioan POPOIU: Unirea Transilvaniei cu România (II)

Cu aceste dezbateri, care s-au încheiat noaptea târziu, se apropia ziua cea mare a deschiderii Adunării, pe porţile cetăţii istorice Alba Iulia se revărsau români din toate părţile Ardealului şi Ţării ungureşti: «Trenurile speciale sosesc la fiecare jumătate de oră. Delegaţiile sunt aşteptate de mii de oameni adunaţi în faţa gării, pentru a saluta pe cei sosiţi. La sosirea delegaţiilor, au loc manifestaţii, se rostesc cuvântări. Cântecele naţionale răsunau în toate părţile, miile de tricoloruri româneşti fluturau, grupuri de tineri jucau, acordurile cântecului ,,Deşteaptă-te române” răsună pretutindeni». Acest tablou mătreţ este zugrăvit de corespondentul ziarului ungar ,,Az Ujsag”, din 18 nov./1 dec. 1918). Primii sosiţi la Alba Iulia sunt moţii lui Horea şi Iancu, înarmaţi şi mândri, cu puştile pe umăr, în sumane albe şi cu căciulile ţuguiate, care urcă cei dintâi pe meterezele cetăţii şi scrutează zările. Vin apoi cei din Maramureş, Orăştie, Haţeg, Făgăraş, Ţara Bârsei şi alte locuri, fiecare comună cu steagul ei, având în frunte călăreţi falnici, muncitorii din Valea Jiului, încolonaţi, conduşi de Iosif Ciser. La gară aştepta, în ţinută marţială, compania de onoare a lt. Ovidiu Gritta, care dădea onorul delegaţilor, în cântecele naţionale ale studenţilor sosiţi, ordinea în oraş fiind asigurată de cei 17 000 de militari conduşi de cpt. Fl. Medrea. Mulţimile sosite în ajun au petrecut noaptea în internate, cazărmi, la oameni din oraş, iar mulţi au înnoptat sub cerul liber, în jurul focurilor: ,,Era frig, dar un spectacol neaşteptat se prezintă vederii: peste tot focuri care străluceau în aerul rece al nopţii. În jurul lor se adunară aceşti ţărani români…care, în ciuda frigului nopţii, aşteaptă cu nerăbdare dimineaţa de 1 Decembrie, care avea să pună capăt suferinţelor lor…, realizarea dorinţelor lor de români şi oameni liberi”, nota un martor ocular, Valeriu Boeriu.

Sosesc şi cei 1228 delegaţi (deputaţi) de drept sau aleşi: 5 episcopi, 4 vicari, 129 protopopi, 10 delegaţi ai consistoriilor şi capitlurilor, 8 ai Astrei, 3 ai Fondului de teatru, 2 ai Asociaţiei arădane, 10 ai diferitelor fonduri şi fundaţiuni, 12 ai presei, 27 ai reuniunilor de lectură, 41 ai reuniunilor de cântări şi muzică, 13 ai societăţilor universitarilor români din Viena, Budapesta, Blaj, Lugoj, Oradea, Alba Iulia, 21 ai societăţilor financiare, 61 delegate ale reuniunilor de femei, 27 ai colegiilor scolilor, 60 ai reuniunilor învăţătoreşti, 64 ai gărzilor naţionale (ofiţeri, subofiţeri şi militari), 60 ai reuniunilor de meseriaşi, 16 ai tinerimii universitare, 2 ai societăţilor sportive, 17 ai Partidului social democrat român şi 852 delegaţi aleşi de cercurile electorale din cele 24 de comitate (judeţe), după cum consemnează  ,,Gazeta oficială”, din 1/14 decembrie 1919. Pe  lângă cei 1228 de delegaţi aleşi, cu credenţionale, au mai participat delegaţi a 166 de comune, trimişi de adunările comunale din mai multe judeţe.

În ajunul acelei zile memorabile, Cetatea răsuna de ecoul unui strigăt puternic, care străbătea văzduhul, repetat de zeci de ori de mulţimea adunată, care ovaţiona în delir: ,,România”! Programul Adunării a fost stabilit amănunţit, cu câteva zile înainte, deschiderea avea să se facă în sala Casinei militare din Cetate (numită apoi a Unirii). Fiecare comună, având în frunte steagul şi tabla indicatoare, avea să străbată în rânduri piaţa oraşului, apoi va intra în cetate pe sub poarta Carol şi pe cea a lui Mihai Viteazul, după care va ieşi pe locul adunării, pe Câmpul lui Horea, din apropierea Cetăţii, unde de pe patru tribune, urmau să fie prezentate mulţimii deciziile adoptate. Programul se încheia cu un apel fierbinte: ,,Fraţilor români! Locul cel mai istoric al neamului vă aşteaptă…Veniţi…ca să simţiţi fiorul ce l-a mişcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horea, Cloşca şi Crişan, pe craiul munţilor Avram Iancu şi pe toţi care au lucrat la realizarea visului de veacuri…, răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”. A fost editat ziarul festiv al Adunării, ,,Alba Iulia”, cu participarea unor cărturari, Zah. Munteanu, Al. Borza, care adresa celor prezenţi la Adunare un apel vibrant: ,,Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.

Duminică, 1 Decembrie 1918, îşi deschidea lucrările Adunarea naţională de la Alba Iulia. Duminică dimineaţa oraşul avea o înfăţişare sărbătorească: ,,Se ivesc zorile. Ninge liniştit. Zăpada imaculată acoperise străzile şi câmpiile din jur, iar primele raze ale soarelui dădeau oraşului un aspect strălucitor” (Emil Isac). Pe la 7 dimineaţa, în marea piaţă a oraşului, împodobită cu steaguri tricolore, a început defilarea şirurilor nesfârşite de oameni, îmbrăcaţi de sărbătoare, împodobiţi cu cocarde tricolore, cântând ,,Deşteaptă-te române”, ,,Pe-al nostru steag e scris unire”, ,,La arme” ş.a., legiunea română, precedată de fanfara minerilor şi a ofiţerilor. Toată lumea ţine cadenţa. Este o demonstraţie cum nu s-a mai văzut vreodată…Escadronul de ,,călăraşi”, moţii din Abrud flutură tricolorul…Poporul se deşteaptă. Este puterea ancestrală care defilează. Şi toată lumea cântă” (Emil Isac). După cum arăta un ziar german din Sighişoara, ,,Alba Iulia va fi martora ridicării impunătoare a unui popor viguros, trezit la libertate, adunat pentru a sărbători împlinirea visului unui viitor de mărire naţională, visul unirii tuturor românilor, până unde ajunge graiul românesc, într-o singură patrie comună”.

În jurul orei 8, din acea zi de duminică, în cele două biserici româneşti se oficiază Te Deum-uri solemne, înalţii clerici se îndreaptă spre biserica episcopală din oraş. Când episcopul Aradului, Ioan Papp, rosteşte cuvintele: ,,Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc”, lumea a intonat vibrant: ,,Deşteaptă-te române”, acompaniată de corul lui Timotei Popovici. Apoi, la cuvintele ,,Murim mai bine-n luptă”, toţi cei prezenţi în biserică au ridicat mâna în semn de jurământ. Emoţia era copleşitoare: plângeau clericii care oficiau slujba, plângeau şi cei care asistau la ea.

 După încheierea Te Deum-ului, mulţimile s-au îndreptat spre câmpia din marginea oraşului, Câmpul lui Horea, preoţi cu crucea în frunte, învăţători, mii şi zeci de mii de ţărani înaintau în coloane nesfârşite. Militari şi ţărani înarmaţi vegheau pentru păstrarea liniştii şi ordinii. Atmosfera vibra de strigăte entuziaste, de exclamaţii de bucurie, de cântece curat naţionale: ,,Nu am văzut niciodată un număr atât de mare de ţărani împreună. Defilează puterea strămoşească şi toată lumea cântă. Separat merg grupuri de fete în costume naţionale, cântând. După muncitori. cu steaguri roşii, păşeşte o unitate de matrozi, sosiţi de la mare. Pe străzi nu te mai poţi mişca. Mulţimile aşteaptă afară strigând, ca un val de zeci de mii de oameni. Peste câteva minute începe istoria”, îşi încheia descrierea corespondentul gazetei ungare ,,Az Ujsag”. 110

În timp ce mulţimea se îndrepta spre Câmpul lui Horea, fruntaşii politici şi bisericeşti mergeau spre sala Casinei militare (a Unirii), împodobită cu brad, drapele ale României şi ale Puterilor Aliate. În sală pătrund cei 1228 delegaţi oficiali şi alte persoane, în total 1500. Erau de faţă reprezentanţii României, gen. Leonte, col. Băncilă, deputaţii Dănescu şi Ioanid, prof. Haliţă, şi cei ai provinciilor româneşti unite, Pan Halippa şi I. Cazacliu, din partea Basarabiei, şi prof. Procopovici, din partea Bucovinei. La ora 10, îşi fac apariţia membrii Marelui Sfat Naţional şi arhiereii, iar Şt. Cicio Pop rosteşte cuvântul de deschidere, subliniind însemnătatea istorică a momentului şi misiunea Adunării. El anunţa că Marele Sfat îşi depune mandatul, la încheierea misiunii sale. Au fost aleşi ca notari ai Adunării, Laurenţiu Oanea şi Sever Miclea, iar raportor al comisiei de validare Ioan Suciu- toţi deputaţii au fost validaţi fiind socotiţi ,,capace a aduce hotărâri decisive în Marea adunare naţională” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918). A fost ales apoi biroul Adunării, format din preşedintele Băseşti, episcopi, membri ai Sfatului, notari ş.a. La ora 11, preşedintele Gh. Pop de Băseşti deschide oficial Adunarea, salută ,,onorata Adunare a tuturor roomânilor…”, anunţând chemarea acesteia ,,de a zdrobi lanţurile robiei ..şi de a înfăptui marele vis al lui Mihai Viteazul, ,,unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege”, ca să clădească ,,temeliile fericirii noastre naţionale viitoare” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

Discursul festiv şi solemn a fost rostit de V. Goldiş, care a schiţat istoria dramatică şi eroică a românilorv de-a lungul veacurilor: ,,…neamul românesc  de la început până astăzi a îndurat soarta aspră, rezervată oricărei sentinele credincioase….Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul său strămoşesc”. El arăta apoi: ,,Omenirea…a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară…”. Vorbitorul continua: ,,Negreşit,  naţiunile trebuiesc eliberate, iar între acestea se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame.  Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. Goldiş a încheiat : ,,Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse…prin duhul vremurilor noi. (…) Ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi îndatoriri…Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane…”.

 În continuarea discursului, V. Goldiş a dat citire Rezoluţiei de unire a Adunării Naţionale de la Alba Iulia: ,,I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie-1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăte; II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor indicate autonomie provizorie până la întruniea Constituantei; III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea proclamă: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare…; 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională…; 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice…; 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire…; 5. Reforma agrară radicală, se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a celor mari…: 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, ca în cele mai avansate state din Apus; IV. Adunarea naţională îşi exprimă dorinţa ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile…; V. Românii din această Adunare salută pe fraţii lor din Bucovina…, uniţi cu ţara mamă România; VI. Adunarea naţională salută liberarea naţiunilor subjugate din din Monarhie, cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă;:VII. Adunarea naţională se închină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români, care şi-au vărsat sângele în acest război pentru înfăptuirea idealului nostru…; VIII. Adunarea naţională mulţumeşte tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate…au scăpat civilizaţia de barbarie; IX. Pentru conducerea treburilor naţiunii române, Adunarea naţională hotăraşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român” (,,Românul”, din 20 nov./3 dec. 1918).

După citirea Rezoluţiei, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care, într-un discurs magistral, esenţializat, a analizat ideea de unitate etnică, lingvistică şi spirituală. Fiecare popor, susţinea el, pe baza dreptului de autodeterminare, are datoria de a înfăptui unitatea sa naţională, trebuie să se constituie într-un singur stat naţional. Românii din Transilvania au dreptul să ceară unirea, fiindcă aici e leagănul românismului, ei alcătuiesc o parte din corpul naţiunii: ,,Decretând unitatea naţională, vom continua să fim ceea ce am fost noi, neamul românesc, totdeauna şi ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinelă trează şi conştientă a civilizaţiei…”. El sublinia: ,,Istoria ne-a învăţat că nu trebuie să aşteptăm nimic de la împăraţii străini şi de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzeşte acum e că singura noastră forţă, care ne poate ţine în viitor e aceea provenită prin unitatea românilor…Pentru înlăturarea oricărei îndoieli asupra ce voim să facem prin unirea noastră şi libertatea naţională, marele sfat naţional român declară că nu voieşte un stat de asuprire…Voim să asigurăm libertatea pentru toţi şi dezvoltarea pentru toate popoarele conlocuitoare”. El a cerut Adunării să primească proiectul de rezoluţie, ,,pentru a întemeia pentru vecie România unită şi mare şi a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”. Iosif Jumanca, cel din urmă vorbitor, a exprimat adeziunea social-democraţilor români la unire, ,,pentru că noi, muncitorii, ne simţim una cu întreg neamul”.

După încheierea cuvântărilor oficiale, preşedintele Gh. Pop de Băseşti a supus Adunării spre aprobare Rezoluţia de unire, primită cu unanimitate de voturi şi cu mare însufleţire. Preşedintele Gh. Pop de Băseşti anunţa că ,,Adunarea naţională…a primit rezoluţiunes în întregimea ei şi astfel unirea cu ţara mamă este pentru toate veacurile decisă”. Apoi, Al. Vaida-Voievod propune Adunării spre aprobare lista Marelui Sfat Naţional, organism legislativ provizoriu, format din 212 membri. Şedinţa Adunării se încheie prin cuvântul episcopului de Arad, Ioan Papp, care a mulţumit conducerii P.N.R. şi preşedintelui său pentru eforturile şi sacrificiile făcute, subliniind ,,răsăritul soarelui dreptăţii” pentru naţiunea română, liberă şi stăpână pe soarta sa. Episcopul Dem. Radu a evocat unele momente mai importante din lupta pentru unitate naţională, apoi întreaga Adunare în picioare intonează un zguduitor ,,Deşteaptă-te române” (,,Românul”, din 22 nov./4 dec. 1918). După încheierea şedinţei, Adunarea naţională a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care îi aducea la cunoştinţă unirea Transilvaniei cu România. În aceeaşi zi, căpitanul Precup a zburat cu avionul la Iaşi, ducând regelui Ferdinand un exemplar din documentul original, ce cuprindea Declaraţia autentică de unire a Transilvaniei cu România. Un alt exemplar era destinat guvernului român.

Mulţimile de zeci de mii de români de pe ,,Câmpul lui Horea” erau ţinute la curent cu desfăşurarea lucrărilor Adunării. După încheierea şedinţei Adunării, desfăşurată în sala Casinei militare, delegaţii (deputaţii) s-au îndreptat spre ,,Câmpul lui Horea” pentru a vesti mulţimilor adunate cele hotărâte. Mulţimile, în aşteptare, scandau: ,,Vrem unirea cu România”. La anunţarea adoptării Rezoluţiei de unire, mulţimile au izbucnit într-un singur strigăt: ,,Trăiască România Mare! Trăiască Unirea tuturor românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand! Trăiască regina Maria!”. A doua zi, la 2 decembrie, s-a întrunit Marele Sfat Naţional, care l-a desemnat preşedinte pe Gh. Pop de Băseşti, cei patru vicepreşedinţi, apoi a aprobat componenţa guvernului provizoriu, numit Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, având ca preşedinte pe Iuliu Maniu, cu reşedinţa la Sibiu. A fost aleasă apoi o delegaţie, din care făceau parte Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voevod, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu şi alţii, care a sosit la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, pentru a prezenta regelui şi guvernului Actul Unirii. Cu acest prilej, primul ministru I. I. C. Brătianu spunea: ,,Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile, care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu putea să nu vie”.

Prin decretul-lege nr. 3631, din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand promulga acrul unirii Transilvaniei cu România. A fost dat un decret de organizare provizorie a Transilvaniei, cu menţinerea celor două organisme, Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent. Apoi, la 17/30 decembrie, au fost numiţi ca miniştri de stat în guvernul român, Al. Vaida-Voevod, V. Goldiş şi Şt. Cicio Pop.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

30 noiembrie, 2018

Ioan POPOIU: Unirea Transilvaniei cu România (I)

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social-Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preiza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor  pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprjin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

În editorialul ziarului ,,Drapelul”, de la Lugoj, intitulat semnificativ ,,La Alba Iulia”, enunţând certitudinea că la Alba Iulia ,,va începe un nou capitol al istoriei noastre naţionale”, erau exprimate principiile politice, de democratism şi progres, ale românilor, în acea toamnă de mari prefaceri. La rândul său, ziarul ,,Românul” adresa chemarea cu litere uriaşe, ,,Toată suflarea românească să grăbească la Alba Iulia”, pentru a se folosi de dreptul ,,de liberă dispunere al popoarelor” şi a-şi croi soarta ,,în spirit democratic” (,,Românul”, din 10/23 noiembrie 1918). Chemarea Marelui Sfat Naţional a avut răsunet până în cele mai îndepărtate sate din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, membrii Sfatului şi ai consiliilor judeţene cutreierau satele, aşezările şi oraşele, îndemnând poporul să se organizeze pentru Adunarea de la Alba Iulia. Este semnificativ că, după convocarea Adunării naţionale, gândurile românilor ardeleni ,,erau curate ca razele soarelui, iubirea frăţească nemărginită, dorul de muncă…, ziua şi noaptrea nu ne cugetam decât la noua viaţă în Ţara Românească…” (,,Foaia Poporului”, din 3 decembrie 1939).

Cele zece zile care despart convocarea de întrunirea Adunării de la Alba Iulia au fost cele mai entuziaste, mai înfrigurate şi mai emoţionante din istoria românilor din Transilvania. Toţi simţeau ,,fiorul sfânt ce cutremură toate inimile româneşti la gândul adunării de la Alba Iulia, unde după veacuri de pătimiri şi robie” era ,,chemat poporul românesc să-şi proclame libertata sa naţională” (,,Drapelul”, din 15/28 noiembrie 1918). După convocare, Consiliul Naţional a depus o activitate stăruitoare pentru pregătirea Adunării. Pentru alegerea delegaţilor la Adunare a fost elaborat un regulament în care erau precizate normele de reprezentare, pornindu-se de la circumscripţiile electorale din 1910, când au avut loc ultimele alegeri parlamentare. După alegeri, delegaţilor (5 pentru fiecare circumscripţie) li se înaintau mandate (credenţionale), semnate de preşedinte şi secretar, alegerile fiind organizate de către consiliile naţionale locale. Problema reprezentării a fost avută în vedere: ,,Este de dorit ca Adunarea naţională să întruchipeze în mod cât se poate de demn şi de fericit toate straturile naţiunii noastre…”.

Alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de entuziasm naţional, fiind însoţile de manifestaţii şi adeziuni, ale ţăranilor, intelectualilor, meseriaşilor şi negustorilor români, din Arad şi împrejurimi, Braşov şi Ţara Bârsei, Făgăraş, Cluj şi Valea Someşului, Sighet şi Maramureş, Orăştie şi Haţeg, Năsăud şi Rodna, Timişoara, Banatş.a. La 22 noiembrie, la Sighet, ,,s-au adunat românaşii din toate satele ca la un semn”, 5-6000 de oameni, cu steaguri, cu cocarde în tricolorul românesc, îndemnaţi de ,,dorul de a se arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul.., că stă ca stânca pe lângă Marele Sfat Naţional”, de emoţie, oamenii plângeau de bucuria ,,împlinirii visului neîmplinit al strămoşilor (,,Sfatul”, din 7/20 decembrie 1918). Adunări similare au avut loc în aceeaşi vreme la Baia Mare, Vişeul de Sus, Şomcuta Mare, adevărate manifestaţii naţionale, adeziuni acoperite de sute şi mii de semnături, dovadă şi textul jurământului: ,,obştea poporului român, din îndemn propriu şi fără nicio silă sau ademenire din partea cuiva, dă la iveală dorinţa fierbinte ce însufleţeşte inima fiecărui român şi declară că voinţa sa nestrămutată este: voim alături, împreună cu teritoriile româneşti…la regatul României”. Apoi se adăuga: ,,aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi cei de faţă şi tot ce va încâlzi pururea pe fiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

Referindu-se la alegerile din Apuseni, ziarul ,,Unirea” din Blaj consemna: ,,Cea mai înflăcărată lume românească pretutindeni şi poporul e conştiu de demnitatea sa şi de idealul naţional, a cărui înfăptuire o pretind sus şi tare, ca un covârşitor glas de tulnic” (,Unirea”, din 11/24 noiembrie 1918). Adunările erau impunătoare, nu era sat, nu era inimă            care să ,,nu ceară să se dovedească lumii voinţa nestrămutată de unire”, iar foile naţionale din Sibiu, Lugoj, Blaj şi Braşov glăsuiau la unison: ,,Veniţi cu miile, cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temeliile unui viitor mai bun şi fericit pentru întreg neamul românesc”. Comunele sprijină unirea fără rezerve, cum făceau moţii din Albac în numele celor 3000 de locuitori: ,,cu toţii aderează şi se vor supune întru toate hotărârilor aduse de adunarea naţională română din Alba Iulia”. Românii din Ţara Făgăraşului, precum cei din satul Ţânţari, delegându-şi reprezentanţii la ,,Marea adunare naţională…”, le cer să fie la Alba Iulia în 30 noiembrie şi ,,în numele celor 2800 locuitori” să declare ,,dorinţa noastră hotărâtă de a ne uni cu România…” Hunedorenii, de pildă, locuitorii din Leşnic, îşi aleg delegaţii şi îi învestesc cu depline puteri ,,să declare în mod solemn” că ,,noi toţi voim împlinirea marelui ideal naţional al românilor…”. Ziarul ,,Libertatea” din Orăştie îndemna pe români să participe la Adunarea de la Alba Iulia, pentru a hotărî  ,,asupra sorţii neamului nostru…”.  Românii din Ţara Bârsei, cei 766 săteni din Hărman, întăresc cu semnătura lor adeziunea la hotărârea de unire ,,cu toate teritoriile româneşti”. La fel procedează bănăţenii, cei din cercul Sebeş, care îşi împuterniceau aleşii să voteze în numele celor 2500 locuitori ,,numai şi numai pentru unirea Transilvaniei…cu România”, din Sarazeu şi Bârnova, dar şi cei din Beba Veche.

Dar evenimentele din Transilvania, unirea românilor, îi preocupa în mod egal şi pe cei din Vechiul Regat, după cum scria ziarul ,,Mişcarea”, în articolul ,,La Alba Iulia”: ,,Adunarea Naţională de la Alba Iulia va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român”, iar ,,cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient” (.,,Mişcarea”, din 15 nov. 1918).

În preziua Adunării, la 30 noiembrie, membrii Consiliului (Sfatului) Naţional Român, sub preşedinţia lui Şt. Cicio Pop, dar şi alte zeci de persoane, s-au întrunit pentru a dezbate proiectul de hotărâre, discuţia a durat până noaptea târziu. Conform unui martor, Zaharia Munteanu (Amintiri, ms.), primul care a luat cuvântul a fost Al. Vaida-Voievod, care s-a pronunţat categoric împotriva oricărui provizorat şi a susţinut cu tărie unirea fără condiţii. În acelaşi sens antiautonomist, au vorbit dr. Aurel Lazăr de la Oradea, dr. Caius Brediceanu de la Lugoj, dr. Gh. Draga de la Caransebeş, dr. N. Şenchea din Făgăraş, dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, Ilie Saftu, protopop din Braşov, dr. Laurenţiu Oanea din Bistriţa, dr. Ilie Lazăr din Sighet, dr. Vasile Filipciuc din Petrova-Maramureş, dr. Gh. Crişan din Beiuş, pr. Enea Bota din Şard ş.a. Delegaţii social-democraţi, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini cereau autonomie deplină în cadrul României. Curmând aceste discuţii, a intervenit decisiv dr. Iuliu Maniu, oficial, secretar general al P.N.R., dar, neoficial, în acele vremuri grele, era omul al cărui cuvânt trăgea în cumpănă cel mai mult. În cuvântul său, răspicat şi concis, Maniu a spus: ,,Adunarea naţională a fost convocată să hotărască Unirea. Mandatul ce ni s-a încredinţat de români e valabil numai şi numai pentru (acest) punct unic, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Atât şi nimic mai mult! Toate celelalte puncte sunt secundare, vor fi rezolvate de constituanta noului stat, România Mare”. Declaraţia aceasta categorică a împăcat ambele tabere şi a satisfăcut întreaga asistenţă, toată lumea izbucnind în aplauze şi în strigăte de ,,Trăiască România Mare”. Au fost examinate punctele principale, discuţii vii a stârnit problema agrară, cei mai mulţi membri au pledat pentru unirea fără condiţii, ajungându-se, în final, la un text ce armoniza diferitele poziţii, adoptat în unanimitate.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

29 noiembrie, 2018

Ioan POPOIU: Unirea Bucovinei cu România

La 15/28 noiembrie 1918, într-o zi de joi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al Bucovinei. Erau prezenţi cei 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional (printre ei, Vasile Alboiu-Şandru), 13 delegaţi ai ucrainenilor, 7 ai germanilor şi 6 ai polonilor. Se aflau de faţă, ca invitaţi, reprezentanţii Transilvaniei, Gh. Crişan, V. Deleu şi V. Osvadă, şi cei ai Basarabiei, Pant. Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Gr. Cazacliu, precum şi cei ai armatei române, în frunte cu generalul Iacob Zadic. Pe lângă delegaţi şi invitaţi, se aflau la Cernăuţi, mii de locuitori veniţi din toate colţurile Bucovinei. Lucrările au fost deschise, la ora 11, de Pr. Dionisie Bejan, preşedintele Consiliului Naţional, care a arătat că menirea Congresului este aceea de a îndeplini ,,dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu vrednică sfinţenie de un secol şi jumătate”. După deschidere, el a propus ca preşedinte al Congresului pe Dr. Iancu Flondor, care a fost ales în aplauzele asistenţei, iar secretar a fost desemnat Dr. Radu Sbiera.

A urmat la cuvânt preşedintele Iancu Flondor, care a prezentat Moţiunea de unire a Bucovinei cu România: ,,…considerând că, în 1744, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei…şi că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine (…), astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară…s-a prăbuşit…, cel dintâi gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care totdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea, noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm: ,,Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

 Motivarea moţiunii (Declaraţiei de unire) a fost făcută de prof. Ion Nistor, care a arătat: ,,Naţiunea română este una şi nesdespărţită de la Nistru până la Tisa. Aceeaşi obârşie, acelaşi grâu, aceeaşi doină, aceleaşi datini şi obiceiuri. Dară vitregia vremilor a împiedicat pe înaintaşii noştri de a crea un stat naţional unitar, care să cuprindă neamul întreg în hotarele lui etnice”. Mai târziu, ,,s-a ,,destrunchiat” Moldova lui Ştefan, prin răpirea Bucovinei, mai apoi a Basarabiei”. (…) Astăzi, când…Austria s-a prăbuşit…, noi, ajunşi   stăpâni deplini pe hotarele noastre, declarăm actul de cesiune de la 1775, nul şi neavenit, şi hotărâm realipirea ţării noastre la Moldova, din trupul căreia   fusese ruptă. (…) În timpul din urmă s-au făcut planuri de a împărţi Bucovina în două cu urmaşii pribegilor ruteni, care se adăpostiseră pe vremuri în ţara noastră. Dară…, noi, românii, singurii păstrători ai vechilor tradiţiuni politice, istorice şi culturale din această ţară, ne vom împotrivi acestor tendinţe nelegiuite, fiindcă am fi nişte urmaşi netrebnici ai vitejilor noştri înaintaşi, dacă ne-am întoarce la sânul patriei mame (române) cu moştenirea ştirbită”. Reprezentantul polonezilor bucovineni, Stanislaus Kwiatkowski, s-a pronunţat pentru unire, recunoscând drepturile românilor asupra Bucovinei, iar delegatul germanilor, Alois Lebouton, s-a pronunţat în acelaşi sens. Apoi Moţiunea de unire a Bucovinei cu România a fost pusă la vot, fiind acceptată cu unanimitate de voturi, într-o atmosferă de mare însufleţire.

 Mulţimea de români bucovineni a dat glas entuziasmului naţional, iar o ediţie specială a ziarului ,,Glasul Bucopvinei” saluta hotărârea adoptată: ,,Visul nostru de aur s-a împlinit. Părinţii noştri, care au murit de dorul acestui vis, de azi înainte vor găsi odihna cuvenită în pământul liber şi dezrobit”. După votarea unirii, Cogresul a adresat o telegramă regelui Ferdinand, prin care i se aducea la cunoştinţă ,,Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României”. Telegrama a fost urmată de mesaj de salut al regelui: ,,Salut cu nespusă bucurie actul măreţ prin care Congresul general al Bucovinei…a hotărât unirea completă a Bucovinei cu Regatul român. (…) În această clipă înălţătoare, gândul meu se îndreaptă către oamenii patrioţi, care, cu toate suferinţele îndurate în cursul vremurilor, au ştiut să ţină vie în inimile poporului memoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi sentimentul naţional, pregătind astfel…ziua binecuvântată de azi”. Actul unirii Bucovinei a fost adus la cunoştinţa reprezentanţilor Puterilor Aliate de la Iaşi, pentru a notifica guvernelor respective ,,votul unanim al Congresului General al Bucovinei şi a le tălmăci sentimentele noastre de veşnică mulţumire şi recunoştinţă”.

Congresul a ales apoi o delegaţie alcătuită din 15 membri, care urma să prezinte regelui Ferdinand, la Iaşi, actul unirii Bucovinei. Apoi au vorbit invitaţii din Basarabia şi Transilvania, care au felicitat Congresul pentru votatea actul unirii. Lucrările Congresului s-au încheiat printr-un cuvânt de închidere, rostit de preşedintele Iancu Flondor, în acordurile Imnului regal. Din delegaţia care a plecat la Iaşi făceau parte mitropolitul Vladimir Repta, preşedintele Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Eudoxiu Hurmuzachi, Ion Nistor, Octavian Gheorghian, Radu Sbiera, Gh. Şandru, V. Marcu, Dim. Bucevski, Erast Tarangul, Alex. Şesan, Gh. Voitcu, Vasile Alboi-Şandru, Ioan Candrea, Stanislaus Kwiatkowski.

Prezentând regelui actul Unirii, în audienţă festivă, la 16/29 noiembrie 1918, Iancu Flondor a spus: ,,Aducem maiestăţii voastre, rege al tuturor românilor, Unirea unei ţări întregi, a Bucovinei. (…) Această ţară ţi-o închinăm, măria ta, noi toţi, nu numai urmaşii vajnicilor luptători de pe vremuri…, ci şi reprezentanţii tuturor neamurilor” ce locuiesc în ea.

Regele a răspuns, adânc emoţionat, că primeşte cu bucurie Actul unirii, asigurându-i de dragostea, ocrotirea şi grija sa părintească. În aceeaşi zi, delegaţia bucovineană pleca spre Bucureşti, însoţind familia regală, guvernul român şi celelalte oficialităţi, în călătoria de întoarcere în capitala ţării. Ulterior, la 5/18 decembrie 1918, regele Ferdinand şi primul ministru Brătianu semnau decretul-lege ce consfinţea unirea Bucovinei cu România. În aceeaşi zi, prin decret regal, Iancu Flondor şi Ion Nistor erau numiţi miniştri de stat fără portoliu în guvern, din partea Bucovinei. Printr-un alt decret-lege pentru Administraţia Bucovinei, se prevedea că rămân în vigoare vechile legi şi ordonanţe, instituindu-se un Serviciu administrativ, care cuprindea 9 secretariate de serviciu, sub conducerea ministrului delegat, Iancu Flondor.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

26 noiembrie, 2018

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (26)

La sfârşitul lui 1864, temerile românilor, în privinţa viitorului lor politic, începeau să se adeverească, iar orientarea împăratului Franz Joseph se contura clar o dată cu vizita lui la Pesta, în aprilie 1865, înlocuirea cancelarului Ungariei şi demisia lui Schmerling. Toate aceste demersuri, care aveau să se finalizeze în iunie 1867, în Transilvania au avut un curs mult mai precipitat şi mai abrupt! Astfel, înlocuirea cancelarului Nadasdy cu generalul Haller Ferenc a fost urmată, în august 1865, de o adevărată bulversare politică: au fost readuse în conducerea comitatelor elementele maghiare din 1861, au fost reactivate consiliile municipale de atunci, sediul Guberniului s-a mutat la Cluj, atenţia comisariatelor de poliţie era orientată asupra publicaţiilor şi ,,instigatorilor daco-români”, se cerea o nouă dietă etc..

Încă de la începutul negocierilor dualiste, era pusă pe tapet cu toată claritatea uniunea Transilvaniei cu Ungaria, revendicarea Marelui Principat era o condiţie sine qua non a ,,reconcilierii” istorice dintre părţi. Rezultatul acestor tratative secrete a fost publicarea rescriptului imperial din 20 august/1 septembrie 1865, prin care se anunţa convocarea unei noi diete la Clu, la 7/19 noiembrie, pentru un scop ,,exclusiv şi unic”. Pentru a răspunde întocmai acestei chemări, dieta era alcătuită pe baza legii electorale feudale din 1791, pentru a asigura o majoritate maghiară confortabilă. Astfel, din cei peste 100 000 alegători ai Transilvaniei, 74 000 erau nobili (67,2%) şi numai 11 684 (10,6%) erau alegători pe bază de cens (avere). Practic, problema uniunii avea să fie dezbătută şi decisă de o minoritate, naţiunea română majoritară, recunoscută în 1863 printr-o lege sancţionată de împărat, nici măcar nu era menţionată în rescriptul de convocare a noii diete.

Noul curs al politicii vieneze însemna o lovitură foarte grea pentru românii din Transilvania, care pierdeau toate roadele acţiunii lor naţionale, obţinute cu mari eforturi după 1860. Ei riscau să piardă până şi cadrul statal al evoluţiei lor istorice, cu tot ceea ce însemna el, căci autonomia principatului prezenta avantaje, care se pierdeau prin uniunea cu Ungaria.

Ca şi în primăvara anului 1848, în faţa alternativei: supunere sau rezistenţă, de la început s-a conturat planul unui Congres naţional al românilor sau conferinţă, precum în 1861 şi 1863, care să elaboreze o strategie de luptă naţională. Acesta a fost lansat la Consfătuirea clerului şi profesorimii din Blaj, din 9/21 septembrie 1865, condusă de mitropolitul Şuluţiu, care invita pe Şaguna la un demers pe lângă autorităţile vieneze. Dar episcopul Şaguna, care avea promisiunea împăratului de restaurare a Mitropoliei ortodoxe, a refuzat să se asocieze acestui demers, ceea ce nu a împiedicat pe Şuluţiu să ceară generalului Crennville, guvernatorul Transilvaniei, aprobarea Congresului naţional (cf. scrisoarea lui  Şuluţiu către Crennville, din 10/22 septembrie 1865). Dar acesta, receptiv la noul curs al politicii imperiale, nu a dat curs solicitării, mai mult, a prevenit Cancelaria aulică, astfel că bătrânul mitropolit va fi convocat la Viena, pentru explicaţii.

Prăbuşirea acestui plan ducea la ruptura deschisă dintre capii celor două biserici româneşti, preşedinţii Comitetului Naţional, instituit în 1861, ce avea să se propage asupra celor două Biserici, astfel fiind paralizat angrenajul ierarhic bisericesc, singurul care străbătea societatea românească pe toată întinderea sa. În mijlocul acestei răsturnări politice, a consternării şi confuziei pe care o provoca, a autoamăgirii că este ceva trecător, că Împăratul nu-i va lăsa (abandona) pe români, printre intelectuali se petreceau dureroase convulsii, înclinând fie spre acceptare fie spre refuz.

Între timp, evenimentele îşi urmau cursul lor implacabil, în octombrie 1865, aveau loc alegerile pentru Dieta convocată la Cluj, încheiate cu aceste rezultate: 58 deputaţi aleşi maghiari, 31 saşi şi 14 români (atât au obţinut aceştia în toată Transilvania), la care se adăugau regaliştii (membrii dietei numiţi): 110 maghiari, 47 saşi şi 34 români. Deşi maghiarii deţineau majoritatea absolută în noua dietă, românii alături de saşi au luat parte la lucrările ei (un pas greşit, spune Bariţiu), poate sperând că împăratul îşi va reconsidera poziţia. În acest context, la 7/19 noiembrie, Dieta de la Clu îşi deschidea lucrările, iar la 24 noiembrie/6 decembrie 1865, a votat pentru valabilitatea legii uniunii din 1848. Aplicarea ei urma să se stabilească în Dieta Ungariei de la Pesta, unde erau ,,invitaţi” şi cei 73 de deputaţi ai Transilvaniei.

Minoritatea română şi cea săsească din dietă au înaintat voturi separate, demersul românesc, înfăţişat de Şaguna şi semnat de 29 deputaţi şi regalişti, contesta competenţa morală a majorităţii dietale (exponentă a unei minorităţi etnice!) de a decide asupra soartei ţării (Transilvania), cerea sancţionarea legii electorale din 1864 şi, pe baza ei, convocarea unei alte diete, legitime, care să dezbată problema uniunii. Protestele au fost ignorate la Viena, iar la 13/25 decembrie 1865, apărea rescriptul imperial prin care Principatul era  invitat să-şi trimită delegaţii în Dieta de încoronare a Ungariei. În martie 1866, aveau loc alegerile pentru dieta respectivă, care, pentru români, s-au desfăşurat sub semnul oscilaţiei între speranţele  întreţinute premeditat şi temerile care veneau din adânc, între datoria faţă de împărat şi grija pentru viitorul naţiunii. Era şi neliniştea provocată de faptul că intrarea în Dieta încoronării de la Pesta putea fi interpretată ca o recunoaştere tacită a uniunii. Noile alegeri s-au încheiat cu acelaşi rezultat, doar 14 deputaţi români, care, pe urmele proaspătului mitropolit Şaguna, vor intra unul câte unul, ,,ca oile la strungă”, în incinta (cursa!) Dietei Ungariei. Doar bătrânul mitropolit al Blajului, Şuluţiu, dintre regalişti, şi Ioan Raţiu, dintre deputaţi, şi-au depus mandatele.

Izbucnirea războiului cu Prusia, în vara lui 1866, a renăscut speranţele în inimile românilor, iar Bariţiu şi Raţiu propuneau generalului Crennville constituirea a patru batalioane de voluntari români, care să lupte alături de armata austriacă. Dar minunea nu s-a întâmplat, iar destinul, nemilos pentru români, şi-a urmat cursul implacabil. În mijlocul amărăciunii generale, a dezastrului care se profila, la 18/30 decembrie 1866, Bariţiu şi Raţiu, cei doi tribuni naţionali, au înaintat Împăratului o Petiţie, cu 1493 de semnături, în care se cerea menţinerea individualităţii istorice a Transilvaniei şi redeschiderea dietei sale. Acţiunea, desfăşurată numai în mediul greco-catolic, era un gest de demnitate naţională, rămasă fără niciun fel de urmări.

La începutul anului 1867, demersurile pentru încheierea dualismului erau reluate, iar la 5/17 februarie, împăratul a restabilit constituţia Ungariei şi legile din 1848, iar prin Legea XII din 1867, dualismul austro-ungar devenea sistem de stat, Cancelaria aulică transilvană fiind desfiinţată. În martie, guvernul Ungariei, condus de contele Andrassy Gyula, primea aprobarea Dietei pentru instituirea suveranităţii asupra Transilvaniei, a urmat, în iunie 1867, încoronarea împăratului Franz Joseph, ca rege al Ungariei, act care legitima şi finaliza noua formă de stat. În urma instituirii dualismului, autonomia Transilvaniei era anulată, fiind inclusă între ,,Ţările coroanei ungare”, alături de Croaţia, Slovacia şi Voivodina. La 8/20 iunie 1867, împăratul a dizolvat dieta Transilvaniei şi a anulat legile adoptate de Dieta de la Sibiu (1863-1864).

Încorporarea Transilvaniei în structurile politice şi administrative ale regatului Ungariei s-a făcut treptat, a fost menţinut provizoriu Guberniul, condus de contele Pechy, ca şi comisar regal. Ulterior, uniunea Transilvaniei cu Ungaria a fost reglementată printr-o lege specială din 1868, care introducea unele principii moderne, liberale. În urma promulgării legii uniunii, Transilvania dispărea ca entitate politică, Guberniul era suprimat la 19 aprilie/1 mai 1869, dieta fiind lichidată încă din 1867, însă au fost menţinute Universitatea săsească, fără jurisdicţia sa autonomă, comitele saşilor, juzii regeşti ai secuilor.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (26)” →

Ioan POPOIU: Unirea Basarabiei cu România

La 27 martie/9 aprilie 1918, o zi care avea să intre în istorie, a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, care urma să adopte o importantă decizie. Şedinţa s-a deschis după-amiază, la orele 16 şi 15 minute, sub preşedinţia lui I. Inculeţ, în prezenţa membrilor Prezidiului (P. Halippa, I. Buzdugan ş.a.), fiind de faţă membrii guvernului moldovenesc, C. Stere, primul ministru român Al. Marghiloman, însoţit de T. Hârjeu, ministrul de război, şi suita sa. În deschiderea lucrărilor  Sfatului Ţării, I. Inculeţ a declarat: ,,Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va  fi o şedinţă istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric”.

 A urmat la cuvânt, la invitaţia preşedintelui Inculeţ, primul ministru Al. Marghiloman, care a precizat condiţiile interne şi externe ale momentului, apoi, în numele guvernului, a făcut o declaraţie de respectare a drepturilor şi libertăţilor Basarabiei: ,,Marea şi sfânta problemă…, a unirei Basarabiei la sânul patriei mame, a României, a fost pusă pentru prima dată la ordinea zilei în toate dimensiunile ei, în ziua proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti; iar în timpurile de faţă această problemă este scoasă la iveală şi mai pronunţat mulţumită mersului istoric al lucrurilor şi însuşi Sfatului Ţării”.

Apoi Marghiloman a dat citire declaraţiei guvernului român: ,,Unirea Basarabiei cu România trebuie să se facă cu condiţiunea păstrării particularităţilor locale ale acestei ţări”, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de ,,rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu nevoile poporului”. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având Sfatul său, un organism executiv şi administraţia proprie. După unirea Basarabiei cu patria-mamă, în guvernul şi parlamentul ţării vor intra reprezentanţi ai provinciei, se va convoca apoi adunarea constituantă, în care vor intra, proporţional cu populaţia, şi reprezentanţii Basarabiei, ,,pentru a introduce în Constituţie, de comun acord, principiile şi garanţiile arătate mai sus”. După această declaraţie, primul ministru şi suita au părăsit sala, pentru ca deputaţii Sfatului să poată delibera nestânjeniţi. În continuare, la propunerea deputatului Cijevschi, din partea Blocului moldovenesc, a fost cooptat în Sfatul Ţării, C. Stere, pentru meritele ,,luptătorului politic şi profesorului savant basarabean”. Acesta a rostit un discurs impresionant, arătând: ,,Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru…Nimeni, în afară de noi, n-are dreptul să vorbească şi să hotărască ceva în numele poporului Basarabiei”.

 În continuare, I. Buzdugan, secretarul Sfatului Ţării, dă citire declaraţiei Blocului moldovenesc referitoare la unirea Basarabiei cu România, arătând: ,,În numele Blocului moldovenesc, care întotdeauna a fost straja intereselor poporului moldovenesc, apărând cu râvnă drepturile lui…, dau citire următoarei declaraţii” (vezi infra), după care, aceeaşi declaraţie, a fost citită în limba rusă de deputatul Cijevschi. Au vorbit apoi deputatul V. Ţiganko, în numele Fracţiunii ţărăneşti, R. Von Lesch, în numele populaţiei germane, C. Misirkov, reprezentantul bulgaro-găgăuzilor, A. Osmolovschi, delegatul ucrainenilor, A. F. Grekulov, din partea Ligii culturale ruseşti, I. Krivorukov, în numele muncitorilor, care au declarat că se vor abţine de la vot, arătând că nu au împuternicirea necesară, că trebuie aşteptată hotărârea viitoarei Constituante a republicii sau rezultatul unui referendum. O excepţie a reprezentat-o poziţia lui F. Dudchevicz, care a declarat că, ,,în numele poporului polonez, susţin în întregime unirea Basarabiei cu România, cum aceasta o doresc moldovenii, locuitorii autohtoni ai acestei ţări”. După o pauză, deputatul T. Bârcă a prezentat declaraţia unei părţi din Fracţiunea ţărănească, în care se arăta că ,,…în această zi măreaţă şi sfântă pentru naţiunea noastră, ne-am hotărât să ne unim cu toţi moldovenii din Sfatul Ţării, pentru înfăptuirea unirii noastre cu fraţii de sânge din România”.

 Sfatul Ţării, însuşindu-şi rezoluţia Blocului moldovenesc, a adoptat Declaraţia de unire a Basarabiei cu România: ,,În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.

Această unire se face pe următoarele baze (11): 1. Sfatul Ţării actual îşi continuă activitatea, pentru realizarea reformei agrare; 2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, cu sfat, organ împlinitor (executiv) şi administraţie proprie; 3. Competenţa Sfatului Ţării: votarea bugetelor locale, controlul zemstvelor şi numirea funcţionarilor publici; 4. Recrutarea armatei pe baze teritoriale; 5. Legile existente şi organizarea locală rămân în vigoare; 6. Respectarea drepturilor nimorităţilor; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în guvernul român; 8. Basarabia va avea deputaţii săi în parlamentul român, proporţional cu populaţia; 9. Toate alegerile din Basarabia se vor face pe baza votului universal; 10. Libertăţile cetăţeneşti vor fi garantate prin constituţie; 11. Toate încălcările de legi, săvârşite din motive politice, sunt amnistiate. Aceste drepturi şi libertăţi vor fi înscrise în constituţie. Trăiască unirea Basarabiei cu România deapururea şi totdeauna”.

 Ajungându-se apoi la momentul votării, în numele Blocului moldovenesc, Cijevschi propune vot nominal şi deschis, iar Ţiganko şi alţii au cerut vot secret. Cerând cuvântul, I. Buzdugan a pledat pentru vot deschis şi a declarat: ,,…ţara noastră şi toată lumea să ştie că noi românii basarabeni…dorim unirea cu fraţii noştri de peste Prut…Să ştie toată lumea, că noi vroim unirea tuturor românilor, de partea aceasta a Prutului şi de ceialaltă a Carpaţilor, într-o Românie Mare, una şi nedespărţită. (…) Noi suntem chemaţi să înfăptuim cel mai revoluţionar act, în istoria poporului nostru…, să votăm pentru unirea Basarabiei cu România. (…) Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul unirii a sunat. Vă chem pe toţi să votaţi cu îndrăzneală şi deschis, ca istoria să fixeze pentru totdeauna numele tuturor fiilor adevăraţi ai poporului nostru moldovenesc, care au votat pentru unirea tuturor românilor, a viitoarei Românii Mari”. Majoritatea deputaţilor s-au pronunţat pentru votul deschis (82 contra 27). S-a trecut apoi la votarea propriu-zisă a rezoluţiei de unire propuse de Blocul moldovenesc (,,În numele poporului Basarabiei…”), rezultatul votului fiind: 86 voturi pentru (unire), 3 contra şi 36 de abţineri, 13 deputaţi au fost absenţi. Anunţând rezultatul votului, preşedintele I. Inculeţ a exclamat: ,,Trăiască unirea cu România mamă”, iar sala a reacţionat: ,,Vivat! Trăiască România!”.

Rezultatul votului este adus imediat la cunoştinţa primului ministru Marghiloman, care a revenit în sală şi a rostit o scurtă alocuţiune: ,,În numele poporului român şi al regelui Ferdinand, iau act cu mândrie de declaraţia…pentru unire şi declar că Basarabia este de acum unită pe vecie cu România, una şi nedespărţită”. Apoi, întreaga asistenţă merge in corpore la Catedrala Soborulu, unde, la ora 8 seara, este oficiat un Te Deum, de către  arhimandritul  Gurie şi clerul mitropolitan, urmat de serbări, banchete, felicitări. Regele Ferdinand, care se afla la Bârlad, înştiinţat telegrafic de primul ministru, a adresat o telegramă lui I. Inculeţ şi D. Ciugureanu: ,,Cu adâncă emoţiune şi cu inima plină de bucurie, am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. (…) Aduc prinosul Meu de calde mulţumiri Domniilor Voastre şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes”.

 După votarea unirii, o delegaţie a Basarabiei, alcătuită din I. Inculeţ, D. Ciugureanu, Pan. Halippa, C. Stere, T. Ioncu, arh. Gurie ş.a., a sosit la Iaşi, la 30 martie 1918, pentru a înmâna guvernului şi regelui Actul unirii. În dejunul oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei, regele Ferdinand, urându-le bun venit, spunea că unirea Basarabiei reprezintă ,,înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului (…) V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va ştrege…”. În răspunsul său, I. Inculeţ îşi exprima satisfacţia pentru înfăptuirea unirii, amintind, în context, necesitatea introducerii reformelor, a celei agrare îndeosebi. Iaşul, ,,cufundat în tristeţe, după pacea înrobitoare de la Bucureşti, îşi uita pentru o clipă durerea…, iar lacrămile de jale se amestecau cu cele de bucurie”. La 3/16 aprilie 1918, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu erau desemnaţi miniştri în guvernul României preşedinte al Sfatului Ţării era ales C. Stere, iar în fruntea Consiliului de directori basarabean era desemnat Petre Cazacu. Ulterior, la 9/22 aprilie 1918, prin decret regal, regele Ferdinand a promulgat actul unirii Basarabiei cu România. În noiembrie, Sfatul Ţării, având ca preşedinte pe Pan. Halippa, în locul lui C. Stere, demisionat, a hotărât, la 27 noiembrie/10 decembrie 1918, că ,,Basarabia renunţă la condiţiunile de unire…, fiind încredinţată că, în România tuturor românilor, regimul curat democratic este asigurat pe viitor…şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

20 noiembrie, 2018

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (25)

O nouă etapă istorică a început după înfrângerile suferite de Austria, în războiul italian, din 1859, din partea Franţei. Pentru depăşirea crizei, s-a recurs la remedii politice, înlocuirea lui Bach, simbol al neo-absolutismului, în august 1859, convocarea Senatului imperial lărgit, în martie 1860, folosirea limbii naţionale în viaţa publică, relaxarea cenzurii. Aceste măsuri au pregătit calea Patentei imperiale, din 8/20 octombrie 1860, care marca ruptura deschisă, definitivă, cu trecutul absolutist, prin recunoaşterea autonomiei provinciilor istorice ale Imperiului. În noul context, a fost recunoscută autonomia regatului Ungariei, a Croaţiei, a marelui principat al Transilvaniei, a ducatului Bucovinei, dar, ulterior, Banatul timişan şi vechiul Partium vor fi încorporate Ungariei. Însă prevederile Patentei, adoptate sub influenţa conservatorilor unguri au provocat nemulţumirea centraliştilor germani liberali, exponentul lor, A. Schmerling, a fost numit ministru de stat şi a urmat o nouă Patentă, la 14/26 februarie 1861, cu pronunţate accente centraliste. Prevederile celor două patente au stat la baza vieţii politice a Imperiului, până la instalarea Dualismului, în 1867.

Dezgheţul politic general se resimte din plin şi în Transilvania, cu mult înainte de Patenta din octombrie 1860. În principat, principalii beneficiari ai prăbuşirii lumii vechi, feudale, au fost românii, marea masă de iobagi români s-a transformat într-o adevărată clasă de mici proprietari, prin patentele (reformele) din 1853-1854, liberi din punct de vedere juridic (şi parţial economic), ceea ce ducea la o veritabilă restructurare a proprietăţii funciare ardelene. Bucurându-se de libertate socială, de o evidentă relaxare economică, ieşind treptat din izolarea medievală, satele devin purtătoare de resurse şi energii naţionale. Ele ridică şcoli confesionale, ortodoxe sau greco-catolice, construiesc biserici de zid în locul celor din lemn, înalţă case parohiale, cumpără pământuri pentru preoţi şi dascăli, acordă ajutoare societăţilor culturale. Fiii foştilor iobagi se înscriu în şcoli şi licee, româneşti sau străine, unde se înfiinţează catedre de limba română.

Aceste progrese s-au bazat pe o creştere demografică semnificativă, de la 3,4 milioane, în 1850, la 4,2 milioane locuitori, în 1869, iar în ceea ce priveşte structura confesională a ţării, situaţia se prezenta astfel: ortodocşi, de la 637.800 (30,9%), în 1850, la 679.896 (31,3%), în 1857, greco-catolici, de la 648.239 (31,5%), în 1850, la 674.654 (31,1%), în 1857, restul find reformaţi (14,5%), catolici (10,9%), luterani (9,1%).

Pe temelia acestui potenţial uman, în noul cadru social, juridic şi politic, societatea românească transilvană a cunoscut o evoluţie impresionantă: în 1870, existau în Ungaria 2 569 de scoli confesionale (elementare) cu limba de predare română, trei gimnazii, trei preparandii, trei seminarii noi, societatea culturală ASTRA (1861), mitropoliile de la Blaj (1853) şi Sibiu (1864), episcopiile de la Gherla, Caransebeş şi Lugoj, tipografii noi, asistăm la înmulţirea publicaţiilor, la creşterea numărului celor alfabetizaţi.

Semnele noii epoci, iniţial, timide, disparate, discontinui, apar mai întâi în Transilvania, unde blocul etnic românesc era cel mai puternic şi mai compact. Publicarea Diplomei liberale din 8/20 octombrie 1860 a fost primită pretutindeni de români cu bucurie, ,,ca un nou răsărit de soare”, deoarece principiile ei generale le erau favorabile. Prevederile acesteia aduceau o recunoaştere constituţională a autonomiei Transilvaniei, esenţială pentru români, enunţa principiile egalităţii naţiunilor şi confesiunilor din Imperiu, egalitatea în faţa legii, libertatea de mişcare. Mai mult, un autograf al Împăratului preconiza ,,schimbări afund tăietoare” în vechea constituţie a Transilvaniei. O conferinţă regnicolară, alcătuită din reprezentanţi ai tuturor naţiunilor ţării, urma să facă propuneri în acest sens.

În noua atmosferă, încă din toamna anului 1860, au avut loc consfătuiri ale intelectualilor români, au fost întocmite petiţii, circulau manifeste, s-au redactat programe. Începea să prindă contur planul convocării unui Congres naţional, care să stabilească conduita naţiunii române în noile împrejurări. Pentru aprobarea organizării lui, o delegaţie naţională sub conducerea mitropolitului Şuluţiu s-a deplasat la Viena, în decembrie 1860. În acelaţi timp, Delegaţia a înaintat Curţii un important memoriu naţional, tipărit şi popularizat la Viena, care cuprindea următoarele cerinţe: asigurarea egalităţii politice şi confesionale a naţiunii române printr-o diplomă imperială solemnă, numirea unui român în fruntea Cancelariei aulice, o lege electorală echitabilă, întrunirea unui Congres naţional. Cu acceptul autorităţilor imperiale, se întrunrea la Sibiu, în primele zile din ianuarie 1861, Conferinţa naţională a românilor din Transilvania, cu participarea a 75 de fruntaşi ortodocşi şi a 75 de fruntaşi greco-catolici (,,Foaie pentru minte..”, din 28 decembrie 1860). În cadrul ei, era activat programul politic din 3/15 mai 1848, românii s-au proclamat din nou ,,naţiune politică independentă”, era reafirmată autonomia Transilvaniei, s-a cerut o lege electorală modernă . S-a hotărât elaborarea a două noi memorii, referitoare la problemele naţiunii, destinate Curţii de la Viena, era reinstituit Comitetul naţional român, sub călăuzirea celor doi ierarhi, Şuluţiu şi Şaguna .

La scurtă vreme după Conferinţa naţională, la 30-31 ianuarie/11-12 februarie, avea loc la Alba Iulia, Conferinţa interetnică pentru pregătirea dietei, cu participarea reprezentanţilor celor trei naţiuni. Noul cancelar Kemeny Ferenc a stabilit ca la lucrările ei să participe 24 de oameni politici unguri, 8 saşi şi 8 români (4 greco-catolici şi 4 ortodocşi). Dar consfătuirea, desfăşurată la palatul episcopiei catolice de Alba Iulia, nu a fost un dialog interetnic, ci doar o expunere a poziţiilor celor trei naţiuni. Episcopul Haynald Lajos cosidera că nu este necesară o consultare asupra unei diete proprii a Transilvaiei, câtă vreme exista legea uniunii, votată în 1848. Mitropolitul Şuluţiu, inspirându-se din Bărnuţiu, a reafirmat principiul paşoptist al libertăţii naţionale ca bază a oricărei libertăţi, a pledat pentru întrunirea dietei, pentru recunoaşterea prin lege a naţiunii române, a limbii şi a confesiunilor sale. Referindu-se la ,,uniunea” din mai 1848, votată de o dietă feudală, el spunea: ,,Să luaţi pe cei 1 353 000 români din Transilvania dinapoi, ca pe o turmă slăbănoagă de oi şi să-i treceţi la Ungaria fără voia lor, ar fi lucru pe care l-am ţinea de cea mai mare batjocură şi injurie”.

Discursul lui Şuluţiu va avea, în contextul respectiv, aceeaşi relevanţă ca şi cuvântarea lui Bărnuţiu din mai 1848, şi se va răspândi peste tot în Transilvania, din Hunedoara până în Solnocul Interior, din Alba de Jos până în Mureş. Din păcate, la baza convocării dietei, stătea un cens electoral de 8, 40 florini, propus de guvernatorul Kemeny, evident restrictiv.

Dezbaterea s-a deplasat, în aprilie 1861, spre reînfiinţarea fostelor comitate, scaune şi districte, ceea ce antrena o nouă confruntare publică, odată cu constituirea consiliilor comitatense, în care românii s-au aflat în minoritate. Cea mai puternică confruntare a avut loc în cele opt comitate, Cluj, Turda, Alba de Jos, Alba de Sus, Târnava, Hunedoara, Solnocul Interior, Dăbâca, ce cuprindeau împreună 57,5 % din populaţia Transilvaniei, din care 76,2 % erau români! Dar, paradoxal, peste tot erau restaurate vechile consilii comitatense nobiliare din 1848, în care au pătruns acum foarte puţini români. În fapt, reînfiinţarea devenea astfel o veritabilă restaurare. În aceste dezbateri, exponenţii românilor au cerut menţinerea autonomiei ţării, întrunirea dietei, pe baze echitabile, o reprezentare proporţională a lor: ,,suntem cei mai numeroşi, două treimi din populaţia Transilvaniei, stăpânim şi muncim cea mai mare parte a pământului ei, ţinem ţara cu dările şi recruţii noştri, ne-am jertfit vieţile şi averile pentru apărarea ei, suntem recunoscuţi de Împărat ca egali în drepturi, trăim în lumina veacului al XIX-lea, voim, aşadar, să nu se mai hotărască ,,despre noi fără de noi”.

Pentru a protesta împotriva acestei stări de lucruri, spre Viena pornea o nouă Deputăţie naţională, alcătuită din I. Raţiu, Ilie Măcelariu şi Iacob Bologa, apoi alte delegaţii din Făgăraş, Hunedoara, Alba, dar şi din Banat, Arad, Zarand s.a. Dar, în toamna 1861, în urma rupturii dintre Viena şi Pesta, se deschideau perspective favorabile românilor, în timp ce mitropolitul Şuluţiu conducea o nouă solie la Viena.

În noua situaţie din toamna anului 1861, prin numirea, la 26 octombrie/7 noiembrie, a lui Nadasdy Ferenc în funcţia de cancelar şi a generalului Folliot de Crennville în aceea de guvernator, prin emiterea unor noi instrucţiuni, se deschidea un nou curs al vieţii publice din Transilvania. Totuşi, dieta, convocată prin rescript imperial pentru 23 octombrie/4 noiembrie 1861, la Alba Iulia, nu s-a întrunit datorită împotrivirii Guberniului, nici acum, nici în anul următor, datorită speranţei de a se ajunge la o înţelegere cu Ungaria. Dar, la sfârşitul lui 1862, răspunsul imperial se arăta binevoitor faţă de memoriile româneşti din 1860-1861, iar pregătirea lucrărilor dietei era reluată şi finalizată, în aprilie 1863. În acest moment, conflictul dintre Austria şi Ungaria atingea punctul culminant, în urma eşecului tratativelor dintre cele două părţi, din martie 1863.

În acest context favorabil, la 8/20-11/23 aprilie 1863, avea loc Conferinţa naţională de la Sibiu, cu participarea a 75 de ortodocşi şi 75 de greco-catolici. Fruntaşii români şi-au afirmat susţinerea pentru patentele din 1860 şi 1861, participarea la lucrările Parlamentului vienez şi au formulat principalele revendicări ale naţiunii române . Delegaţia românească care le-a prezentat ulterior la Viena, condusă de episcopul Şaguna, a fost primită în audienţă festivă la Împărat, miniştrii importanţi, la primarul Vienei, s-au aflat în atenţia presei.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (25)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (24)

Transilvania (1848-1914)

 

 La 7/19 iulie 1849, Ludwig Wohlgemuth a fost numit guvernator al Transilvaniei, având dispoziţii precise de a dezarma populaţia civilă şi detaşamentele ţărăneşti, în general de a pacifica Principatul. Din aceste raţiuni, a fost emis decretul din 30 iulie/11 august, prin care era ordonată dezarmarea generală a tuturor locuitorilor, urmat de circulara din 21 august/2 septembrie, prin care se desfiinţa Landsturm-ul (Istoria României. Transilvania, 1, Cluj, 1997, p.1024,1029). Noul guvernator a trecut rapid la reorganizarea administrativă a Transilvaniei, în spiritul politicii absolutiste şi centraliste (germaniste!) promovată de regimul Bach. Românii solicitaseră încă din timpul revoluţiei, la 13/25 februarie  1849, autonomia politică şi naţională în teritoriile locuite de ei, dar au continuat să rămână divizaţi în unităţi politico-administrative diferite. Astfel, prin Constituţia din 20 februarie/4 martie 1849, s-au constituit pe acelaşi teritoriu două unităţi administrative distincte, Voivodina sârbească şi Banatul timişan, cu populaţie preponderent românească. Apoi, Ducatul Bucovinei, proclamat ,,ţară a coroanei”, cu autonomia restaurată, iar românii din Arad, Bihor, Maramureş şi Sătmar  continuau să fie incluşi în structurile administrative ale Regatului Ungariei. Marele Principat al Transilvaniei era restaurat ca ţară autonomă, incluzând acum (după 1849) şi fostele comitate Solnocul de Mijloc, Crasna, Zarand, districtul Chioar şi oraşul Zalău. Pe de altă parte, la 8/20 septembrie 1849, Transilvania era reorganizată în şase districte militare (împărţite în cercuri şi subcercuri): Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Odorhei, Reteag şi Făgăraş. În fruntea jurisdicţiilor locale au fost numiţi funcţionari aduşi din alte provincii, fiind promovaţi germani şi unguri şi numai într-o proporţie redusă români.

Starea de nemulţumire şi agitaţie s-a prelungit până în toamna anului 1849, datorită refuzului proprietarilor nobili de a aplica legislaţia agrară din timpul revoluţiei, amplificate fiind şi de atitudinea autorităţilor habsburghice de aplicare a ordinului de dezarmare a locuitorilor. Deocamdată, la 27 august /8 septembrie 1849, era instituită starea de asediu, prelungită la 6/18 octombrie, dar, pe de altă parte, regimul austriac a decis să recunoască legislaţia agrară revoluţionară. Prin ordonanţa din 29 decembrie 1849/10 ianuarie 1850, guvernatorul Wohlgemuth sublinia valabilitatea legislaţiei din 1848, recunoştea desfiinţarea iobăgiei şi dreptul de proprietate al foştilor iobagi asupra loturilor urbariale. Deoarece populaţia din teritoriile graniţei militare a rămas fidelă la revoluţie coroanei, prin decretul din 19/31 mai  1849 au fost desfiinţate obligaţiile feudale ale grănicerilor din Banat, care au devenit proprietari ai loturilor ce le aveau în folosinţă, conform decretului din 25 aprilie/7 mai 1850. În aceeaşi vreme, la 10/22 ianuarie 1851, au fost desfiinţate servituţile regimentelor româneşti de la Orlat şi Năsăud, dar, în acelaşi an, regimentele de graniţă din Transilvania erau desfiinţate.

Însă reintroducerea absolutismului în Imperiul habsburgic nu a însemnat restabilirea regimului anterior mişcărilor din martie 1848, Curtea de la Viena  a trebuit să ţină seama, fie şi în parte, de programele formulate de naţiunile sale sub imperiul evenimentelor. Noul absolutism (regimul Bach) a iniţiat şi unele reforme în varii domenii (economie, societate, învăţământ, biserică), în măsura în care nu afectau unitatea Imperiului. Absolutismul regimului Bach avea drept temei (bază) legal ,,Principiile de guvernare”, proclamate de împăratul Franz Joseph, la 19/31 decembrie 1851.

După moartea lui Wohlgemuth, la 18/30 aprilie 1851, a fost numit guvernator Karl Schwarzenberg, care a accentuat tendinţele centraliste, dar a promovat şi politici reformiste. Astfel, la sfârşitul anului 1850, a fost elaborat proiectul de reglementare a raporturilor urbariale, pe baza căruia au fost adoptate patentele imperiale din 18 februarie/2 martie 1853, pentru Banat, 18 februarie/2 martie 1854, pentru Crişana şi Maramureş, şi 9/21 iunie 1854, pentru Transilvania, care reglementa chestiunea agrară în aceste teritorii. Ultima patentă recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor iobagi eliberaţi şi dreptul de a dispune liber de pământurile lor, în proprietatea lor trecea şi partea din păşunea comună. Patenta extindea aceste prevederi şi asupra proprietăţilor secuieşti şi dispunea organizarea judecătoriilor urbariale (1857-1858), pentru rezolvarea diferendelor dintre foştii proprietari şi ţărani. În sfârşit, patenta prevedea posibilitatea răscumpărării diferitelor categorii de pământuri alodiale şi a jelerilor alodiali, problema dijmei a fost rezolvată abia la 3/15 septembrie 1858, iar pădurile şi păşunile, comune până atunci, erau separate, acordându-se ţăranilor o treime. În schimb, statul suporta despăgubirea nobililor (nemeşilor), iar pentru jelerii alodiali era prevăzută răscumpărarea personală.

Pe plan politic, românii, confruntaţi cu rigorile regimului Bach, au revenit  la metoda  mult-uzitată a petiţiilor, adresate Curţii de la Viena, de la care românii aşteptau împlinirea dezideratelor din Programul naţional, formulat în mai 1848, la Blaj. Metoda aceasta fusese aplicată încă în timpul revoluţiei, prin Memoriul din 13/25 februarie 1849, urmat de multe alte memorii adresate, până în decembrie 1851, împăratului şi cercurilor aulice. Toate memoriile solicitau, practic, constituirea unei autonomii politice naţionale, care să includă pe toţi românii din Austria. Fixându-şi acest obiectiv politic fundamental, mişcarea petiţionară de după revoluţie era angrenată în două planuri: cel al elitei politice româneşti, din rândul căreia a fost alcătuită delegaţia naţională la Viena, mandatată de Comitetul Naţional Român, şi cel zonal, cu revendicări specifice. Cu sprijinul ierarhiilor bisericeşti, Delegaţia naţională românească la Viena a fost sprijinită prin 278 de plenipotenţe sau împuterniciri, purtând 2.464 de semnături din toate ,regiunile Transilvaniei. Memoriile urmăreau înfăptuirea autonomiei naţionale româneşti, în toate planurile, politic, economic, cultural, bisericesc. În intervalul august 1849-februarie 1851, au fost înaintate 27 de memorii Curţii de la Viena, alături de altele adresate Guvernatorului Transilvaniei, Comandamentului militar şi jurisdicţiilor locale. În memoriile adresate Curţii se cerea numirea de funcţionarea români în funcţii înalte, folosirea limbii române în administraţie, separarea Banatului de Voivodina, încetarea persecuţiilor împotriva fruntaşilor români .

În noiembrie 1849, exponenţi ai tuturor provinciilor româneşti din Imperiu s-au constituit într-o Delegaţie naţională la Viena, pentru a susţine drepturile românilor, în baza Constituţiei liberale din 4 martie 1849. În martie 1850, la audienţa oficială la împărat pentru prezentarea lui Avram Iancu, Delegaţia cuprindea 37 de membri, printre care S. Bărnuţiu, Avram Iancu, A. T. Laurian, T. Cipariu, I. Maiorescu, S. Balint, V. Babeş, I. Popasu, P. Mocioni, Gh. Popescu ş.a. . Anterior, la 14/26 noiembrie 1849, o delegaţie bănăţeană impresionantă cerea unirea românilor din Austria, ,,într-un singur întreg naţional”, protestând împotriva împărţirii Banatului în două. Ultimul memoriu politic al Delegaţiei naţionale, din 27 februarie/11 martie 1850, denunţa nedreapta împărţire administrativă, care fragmenta blocul etnic românesc. În aceeaşi lună, toate dezideratele româneşti erau sintetizate într-un amplu Memoriu adresat Împăratului. În acţiunile Delegaţiei naţionale, un loc însemnat l-au ocupat problemele şcolare şi culturale, de pildă, un memoriu din septembrie 1849 cerea deschiderea unei facultăţi juridice, altul din ianuarie 1850 revendica o universitate românească, iar Avram Iancu dona întreaga sa avere, în decembrie 1850, pentru înfiinţarea Academiei româneşti de drepturi. Să mai adăugăm că activitatea Delegaţiei la Viena a fost sprijinită de o mişcare de solidarizare a populaţiei rurale, iar prin împuternicirile din octombrie-noiembrie 1849, satele au recunoscut membrii Delegaţiei de la Viena ca reprezentanţi ai naţiunii.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (24)” →