Alergător de cursă lungă în ale scrisului, ca prozator și publicist, Ioan Barbu dă  povestirii, specia ilustrată strălucit de marii noștri clasici, o accepție lărgită cu o aleatorie componentă memorialistică, în măsura în care adesea textele pornesc de la o călătorie ori de la o documentare la fața locului.  Gestul explorator este explicitat cu pedanterie în cele mai multe cazuri, când autorul sfârșește prin a descoperi pe „eroii cu nume de stele”. Titlul păstrat și în această a 2-a ediție revăzută și adăugită de „Povestiri scrise” (și rescrise) în prag de toamnă la Editura „Antim Ivireanu” din Rm Vâlcea, 2019, trădează o empatie emoțională pentru latura eroică a existenței. De aceea, în proiectul lui Ioan Barbu, acest nou volum este al 5-le din Colecția Rotonda valahă, gândită ca o amplă frescă a societății românești, cu accent pe ororile istoriei noastre contemporane care a probat calitățile înalt morale dovedite de cei pe care autorul îi numește „eroii mei”, posesivul folosit dovedind că selecția îi aparține.

Am citit cu plăcere „Regimentul alb”, apărut în 2015, Vulturul albastru, publicat ca roman bilingv român-italian în 2017 și alte câteva volume de proză și romane ale acestui ubicuu scriitor, colindând neobosit  țări și continente. „Nenea”, cum sună apelativul său folosit de scriitorii apropiați, ține să concluzioneze lămuritor cu referire la tehnica sa de prozator predispus confesiunii autobiografice: „Așadar, povestirile, ca și romanele pe care le-am publicat, sunt croite după întâmplări reale, unele petrecute sau auzite de mine, așa cum, la fel de firesc, sunt numeroase faptele care se revendică invenției literare, întemeiată însă pe realitatea cea de toate zilele. Ca scriitor, gândesc, poate nu numai eu, că îngemănarea acestora să fie una intimă, de structură, capabilă să-i confere prozei unitate, tensiune și fluență. Aceasta nu înseamnă că nu agreez și scriitura care fuge de realitate, trăind doar în imaginar.”

Dedicația din debut ca elogiu adus mamei, ființa căutată de 6 decenii printre stele, „printre misterele adânci, de chihlimbar” are corespondent,  în povestirea Duhul nevăzut a coborât lângă mine, profilul moral al tatălui său, care și după moarte continua să-și trimită sufletul alături de copiii lui, astfel că unda de omenesc va cuprinde întreaga carte. Elementul unificator al acestei structuri caleidoscopice este tocmai omenescul intrând în dialog cu eroicul, căruia Ioan Barbu îi descoperă ipostaze dintre cele mai neașteptate.

 În prima dintre cele 17 povestiri, cea în care titlul A  coborât un dac de pe Columnă localizează  fără greș tema cercetării ce va urma, o vizită la Roma înseamnă pentru autor aventura întâlnirii „cu propriul eu istoric”. În broderia meditațiilor sale asupra poveștii Columnei edificate de Traian, împăratul a cărui cenușă avea să fie depusă apoi în soclul monumentului, atinge și teza de doctorat de la Sorbona a unei franțuzoaice; ea ar fi detectat pe reliefurile Columnei chipul lui Hristos, ceea ce alimentează ipoteza că acest „altar de piatră al istorie noastre” din inima Romei este, de fapt,  pentru români „certificatul de naștere, ca popor creștin”. O situare a Columnei Traiani într-o paralelă cu monumentul de la Adamclisi, ce încununează victoria romană în Dacia, lărgește cadrul meditației, una cu un iz didactic ce exclude fantezia în favoarea documentării.

Odată familiarizați cu „metoda” adoptată de scriitor, cartea te captivează cu sursele de documentare onest dezvăluite, cu personalitățile comentate spre a ilustra fațetele eroismului  și, nu în ultimul rând, prin chiar profilul „personajului” principal, care este însuși autorul, în jurul căruia pivotează siluete umane dintre cele mai felurite, de la bine cunoscuții legendarul Dracula și patriotul vizionar Nicolae Bălcescu, la monahul Iosafat Snagoveanu, care în „capitala cea mai civilizată a lumii”, cum este definit Parisul, edifică prima capelă românească ortodoxă pe str. Racine în Cartierul Latin. Interesante pentru cititorii neinițiați sunt și unele aspecte din istoria Parisului, unde biserica din str. Jean Beauvais nr.9 se edifică în paralel cu Catedrala Notre Dame. Ea primește hramul arhanghelilor Mihai, Gavril și Rafail, fiind sfințită în prezența ambasadorului României, Nicolae Cretzulescu. Aici scriitorul este surclasat de profesorul Ioan Barbu dornic să informeze cititorii asupra a tot ce poate interesa pe un român despre capitala  culturală a lumii. Așa apare povestea statuii în bronz a lui Eminescu, creată de  sculptorul Ion Vlad cu ocazia centenarului în 1989. O povestire între multe alte ale „eroismului” inițiativelor românești care au rodit în lumea largă. Deși uneori sub cupola aceluiași titlu scriitorul aduce mai multe întâmplări narate, nimic din tehnica povestirii în ramă de tip sadovenian, de pildă,  nu ajunge până la proza lui Ioan Barbu din noul volum. Rămas departe de construcțiile narative ale fanteziei, specifice genului beletristic abordat,  scriitorul vâlcean se mișcă atent printre minunile Parisului, semnalând alături de bustul eminescian și statuia lui Pierre Ronsard (1524-1585),poetul  care într-o altă poveste a acestei cărți, după cercetarea lui J.A.Vaillant, ar fi fost de origine română, ca nepot al unui boier valah cu moșie la Mărăcini în jud. Buzău. De la o asemenea ascendență ronsardiană nu a mai fost decât un pas până la sugestia poeziei Banu Mărăcine a lui V. Alecsandri, pe  care bardul a scris-o, deloc întâmplător, tocmai la Paris în 1855. Finalul explică asemenea asociere: „Ţara mea cu blânde şoapte/ Mi-a zis tainic într-o noapte:/ Mergi, copile, înarmat,/ La Apusul depărtat./  Mergi de varsă al tău sânge/ Pentru Franţa care plânge,/ Căci şi ea pe viitor/ Mi-a veni în ajutor.// Uimit regele-atunci zice:/ Bun sosit la noi, voinice!/ Spune nouă, cine eşti?/  În Carpaţi cum te numeşti?/ Eu sunt banul Mărăcină,/ Cărui Oltul se închină./ Ţine spada mea în dar,/ Brav marcheze de Ronsar.” Continue reading „Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu” →