Acum câteva zile am reînceput să răsfoiesc o carte pe care am citit-o acum aproape un an. M-a tentat parcă tema și mai ales titlul ei ciudat: „Caietul din sertar”. Titlu însoțit de un subtitlu explicativ: „Jurnal israelian, 1987-2017”. Observații personale ale unei scriitoare israeliene de limba română, timp de treizeci de ani. Cum a văzut autoarea societatea israeliană sub toate aspectele acesteia. Cartea include textul unui jurnal personal, cu însemnări strânse laolaltă, poate cu unele mici reveniri, care le completează. Aș spune, parafrazând titlul, că este nu numai caietul din sertar, ci și sertarul cu amintiri din caietul autoarei. Răsfoind acest caiet, pătrundem în sertarul personal al ei, în gândurile ei din trecut. De fapt, nu este numai un caiet dintr-un sertar, uitat și regăsit. Este un sertar al trecutului, strecurat într-un caiet. Un prieten al meu, care din nenorocire nu mai este printre noi, și-a ținut un jurnal mai mult de cincizeci de ani, dar nu l-a publicat. Atunci când cineva îl întreba „de ce?”, el răspundea că astfel, când răsfoiește caietele în care și-a scris jurnalul, regăsește și își amintește de ceea ce a gândit și a făcut în urmă cu 10, 20, 50 de ani în urmă, în aceeași zi. Era filosoful israelian Yakov Lavie, de binecuvântată amintire.
Poate că rostul unui jurnal este tocmai ceea ce spunea regretatul meu prieten. Ceva personal, strict individual. Jurnal intim. Bineînțeles, până când ajunge la publicul cititor, fie că autorul vrea sau nu vrea. Atunci află alți oameni date asupra vieții autorului. Jurnalul devine un document public, pe lângă o carte cu valoare literară. Aceasta în privința jurnalelor apărute după ce autorii lor au dispărut. Mihail Sebastian, Anna Frank, Cesare Pavese și alții, mulți alții. Dar sunt și cazuri în care autorul însuși își publică jurnalul în timpul vieții. Are ceva de spus, de transmis, din propriile lui însemnări și reflecții asupra lumii. Vrea să dialogheze cu publicul. Iar cititorul citește jurnalul, își pune întrebări, se gândește ce ar fi făcut el dacă… Aș spune: scotocește în sertarul minții și sufletului autorului sau autoarei. Îi cunoaște intimitatea, viața zilnică, bucuriile și suferințele. Este și cazul de față, al doamnei Getta Berghoff. Ea nu povestește trecutul în formă memorialistică, ci transmite „documentul” în mod direct cititorului. Ia, drag prieten, vezi, aceasta sunt eu, prin asta am trecut, ăsta este Israelul meu, asta este și România mea.
Aceștia sunt oamenii printre care am trăit și trăiesc, așa cum pot și cum se poate, așa cum am vrut și vreau, dacă este posibil. Cutare sau cutare fapt sau eveniment m-a impresionat într-atât, încât l-am introdus în jurnal. Fiindcă m-a bucurat sau mi-a zgândărit memoria. Am avut bucurii și necazuri în familie, ca tot omul. Cei doi fii ai mei au mers, fiecare, pe drumul lui. Acum e rândul nepoților. Iar eu? Mi-am păstrat trecutul în minte, dar l-am și scris, pentru ca să fie la îndemâna oricui. „Răsucesc cheia în urma mea și mă așez la scris…
Cei cincizeci de ani trăiți în Israel mi-au oferit destul timp să cunosc țara, să mă identific cu realizările, dar și cu suferințele. Aceasta e țara mea, a copiilor mei și a nepoților mei. E țara în care ei vorbesc limba ebraică, limba patriei lor. O vorbesc și o cântă liberi. Sunt la ei acasă”. Fragment din jurnal reprodus pe ultima copertă a cărții. Dar ce se întâmplă cu limba română, în care scrie autoarea?
Regretatul poet Shaul Carmel obișnuia să spună că patria unui scriitor este limba în care scrie. Nu știu dacă fiii și nepoții autoarei pot citi acest roman, ca și alte cărți ale ei, pentru a ști cine este și ce gândește mama și bunica lor, care este trecutul familiei lor, de unde vin și încotro se duc. O problemă grea și spinoasă a familiilor originare din România, ca și din orice altă țară. Cu alte cuvinte: omul e făcut să nu prea știe de trecut, nici ce-l așteaptă viitorul. Dar se poate aceasta? Tradiția iudaică e diferită: să știi de unde vii, ca să înțelegi încotro te îndrepți. Apropo de memorii. Scriitorul italian Giuseppe Tommaso di Lampedusa afirma că, dacă ar avea putere legislativă, ar propune o lege care să-l oblige pe fiecare om să-și scrie memoriile. Dar, adaug: de ce nu un jurnal, dacă are posibilitate și talent?
Răsfoiesc volumul la întâmplare. Multe din însemnările din anumite zile sunt ca niște adevărate povestiri scurte. Pe lângă aspectul documentar este aspectul literar, plăcerea lecturii. Și încă un aspect: mă face să mă gândesc, să încerc să-mi amintesc evenimentele din acea zi, sau evenimente asemănătoare. Sau să mă gândesc ce aș fi făcut în aceeași situație sau într-o situație proximă. De exemplu, câteva fragmente, aparent fără legătură unul cu celălalt, dar care arată personalitatea autoarei.
„6 octombrie 1990. Mă gândesc adesea la clipa când am luat condeiul în mână și am început să scriu. Eram singură cu mine, cu cealaltă care începea să scrie, fără să-mi dau seama, fără să înțeleg cine și ce mă stăpânește… Să fi fost o datorie de conștiință? Trecutul, care de multă vreme trebuia să iasă la lumină, de astă dată va ieși prin voia mea, prin munca mea, prin eforturile mele”.
„3 septembrie 1992. Criticul Henri Zalis mi-a scris o scrisoare în care își exprimă regretul: Sub Zodie Sumbră este manifestarea legăturii organice cu identitatea Ați scris o carte radical evreiască. Scrisul este luarea în posesie a unui tărâm însetat și arid ce trebuie înveselit de mâna și ochiul scriitorului”.
Autoarea l-a cunoscut pe criticul Henri Zalis și a disputat cu el asupra propriei ei cărți! „19 septembrie 1992. În orele de lucru, la Bancă sunt ca un robot în permanentă funcțiune. Pot afirma, fără greșeală, că fac parte dintre pionierii care au traversat revoluționarul drum de la scripte și calcule la computer. Drumul rămâne anevoios, cu multe piedici, cu timp risipit de defecțiunile inerente începuturilor”. Pentru a se întreține, autoarea a lucrat ca funcționară la o Bancă și a trebuit să învețe să utilizeze computerul. Cine știe ce noutăți, totdeauna spre binele omului, vor apărea în generațiile viitoare și cum se vor adapta la ele oamenii din aceste generații!
Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Caietul din sertarul doamnei Getta Berghoff”
Într-un Israel frământat de războaie şi de probleme existenţialiste de tot felul, Getta Berghoff descoperă târziu impulsul şi obsesia scrisului. Crescuse deja o familie, doi copii, ca în sfârşit, la vârsta de 50 de ani, găseşte energia aşternerii pe hârtie a romanul de debut „Ultima Ninsoare”, carte tipărită în limba ebraică la Editura Reshafim şi în limba română la Editura Minimum.