Infinitul
Angelică ființă cu legănări de barcă,
ce pânzele în apele adânci ți le arunci,
m-aș avânta în larg, tu de mi-ai da porunci,
să fiu Adamul tău, în ancestrala arcă.
Din luciul apei tale, lumini vor să străbată
prin fumul de țigară tot ce-or putea străbate,
mă pierd în ceața deasă, visez la libertate:
nimic nu va putea visu-mi să-l abată!
Cu vinul în pahare, Luceafărul busolă,
la rame ca să trag îndată-i mai ușor,
de-i roșu sec pelinul, ce-i numai bunișor,
te voi salva din valuri, iubita mea creolă!
[…]
Eu te salvez o dată, tu sari iară-n adâncuri,
când am crezut o clipă că valul a murit,
în geamătul albastru, ecou nețărmurit…
Infinitu’-l ancorăm cu ale noastre pâncuri.
28.04.2020
Maria
Mijesc în ochii tăi corăbii
ce-s legănate de dorințe,
avem ascunse-n inimi săbii,
lucesc în lacrimi suferințe.
În valuri vorbele te spală
și-ți șuieră-n urechi cuvântul,
în clipa providențială,
când la liman e fermecat pământul.
Aruncă-ți pânzele departe
și hai, doar azi, te clatină-n derivă,
să facem de-am putea o parte,
precum Adam și Eva din era primitivă.
Să ancorăm o clipă-n fericire,
să ne pârlim ca șerpii-n lanuri solzii,
în noi o viață legendară să conspire,
în timp ce zeii degusta-vor iar ambrozii.
Curcubeu
Prefă-te umbră în făptură,
prefă-te dor în realitate…
cu un pahar de vin de calitate,
și-o cuminecătură.
Departele Tu fă-l aproape,
eu noaptea o voi face zi,
din lumea viselor nu mă trezi,
mai lasă-mă ascuns sub pleoape.
[…]
Privesc la cerul cel albastru,
prin’ crengile copacilor înmuguriți,
l-atingeri de copii îndrăgostiți,
dar tu departe ești, precum un astru.
Iar cum nimic din toate acestea
n-ar fi-ntru-totul îndeajuns,
o pandemie ne-a ajuns,
să ne-ntrerupă iar povestea.
Cu toate-acestea eu mai sper
că se sfârșește orice vijelie
cu-n curcubeu, în tril de ciocârlie,
trimis de sus, trimis din cer…
La fântâna
La fântâna fericirii am venit să mă adap,
luciul calm, oglinda firii, să-l sărut, de griji să scap.
Gura ta surâde-a rouă dimineața, printre flori,
zâmbete plutesc pe apă, se amestecă-n culori.
Ceru-n ochi ți se revarsă, nori îți sunt pe tâmple-acum,
lacrimile-s râuri calde, ce se pregătesc de drum.
Să mă-mbăt de fericire, să mă-mbăt de vorba ta,
izvorăsc doruri nebune, „Flori de colț”, „Nu mă uita”.
Nici mă cheamă, nici mă-ndeamnă, să mă satur, de-oi putea,
apa poți s-o bei din palmă[…] Fericirea?[…] Vei vedea!
Să mă scald în râul nunții, să plutesc pe el aș vrea,
să mă duc în voia sorții, împăcat cu dragostea.
Licăresc lumini plăpânde printre pietre de fântâni,
mușchiul verde le cuprinde, le preface sfârcu-n sâni.
Cumpăna din nou s-apleacă și se-nchină spre pământ,
fură apa cu găleata și promite-un legământ.
Doară dânsa, fericirea, când sătulă e de noi,
se adapă of!, cu sete, când cere la nouri ploi.
Bosumflați, stând cam de-o parte, norii încă se gândesc:
de se-adună și se sfarmă, în fântână poposesc.
Continue reading „George Rîurel Bălan: ,,Un optimist incurabil în timpul pandemiei” – poesis” →
