Istoria, ca știință ce studiază dezvoltarea complexă a unei țări, a unui popor sau a diverselor aspecte sociale, economice, culturale în evoluția unei societăți umane, este preocupația de bază a multor savanți/ intelectuali cărora le place să pună la dispoziția publicului cititor lucrări de valoare și de mare interes despre trecutul sau prezentul propriei țări și nu numai. Între aceste ipostaze se înscrie și omul de știință Ioan Popoiu (profesor în teologie, licențiat în teologia ortodoxă pastorală – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, dar și cu studii universitare în domeniul istoriei și filozofiei – Universitatea „Al. Ioan Cuza” din Iași, scriitor, cercetător și istoric literar, poet, publicist, editor, redactor șef al revistei de cultură „Ofranda Literară” din București), care cu multă satisfacție și talent scriitoricesc continuu pune în lumină opere literare prețioase și de o importanță aparte pentru patrimoniul național român, acestea fiind în același timp bunuri spirituale și culturale pentru ființa umană. Absorbit de gânduri frumoase și intuiție intelectuală, de această dată scriitorul și istoricul Ioan Popoiu ne propune spre lectură o nouă lucrare foarte originală despre istoria neamului românesc, întitulată „ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni”, cu un cuprins de 613 pagini (Editura PRO Universitaria, București, 2022). În contextul dat este cazul de menționat că Domnia sa de-a lungul timpului a reușit să construiască opere istorice cu totul deosebite, printre acestea regăsindu-se monografiile: – „Românii în mileniul migrațiilor (275-1247)”, Colecția Historia Magistra Vitae, Editura Junimea, 2015, pagini 510, lucrare formată din zece capitole și structurată în trei părţi: I (275-602), II (602-970), III (970-1247), suplimentar este suprapus un capitol ce transgresează cronologic perioada abordată şi cuprinde intervalul de timp 1247-1359, de la Diploma ioaniţilor la întemeierea Moldovei, sunt prezente ansamblu de problematici din perioada primului mileniu al istoriei românești, întemeierea statală marcând încununarea luptei îndelungate pentru dăinuire a românilor în spaţiul de la Dunăre și Carpaţi; – „Statele medievale românești (1386-1714)”, Colecția Historia Magistra Vitae, Editura Junimea, 2016, pagini 696, lucrare despre evoluția statalității române în Evul de Mijloc; – „Statele din sud-estul Europei (1804-1999). Ediția a II-a revăzută și adăugită”, Editura Pro Universitaria, Colecția Istorie și Studii Culturale, 2017, lucrare despre istoria politica din Sud-Estul Europei, accentul fiind pus pe primatul politicului în derularea evenimentelor din perioada anilor 1804-1999; –„Întemeierea României (1859-1918)”, Editura Pro Universitaria, Colecția Istorie și Studii Culturale, 2018, scriere care zugrăvește etapele istorice și idealul politic national al daco-romanismului; dar și multe alte lucrări literare de proză și poezie. Respectivele sunt lucrări inedite și de mare pondere pentru cultura națională română, creații literare cu caracter istoric ce reprezintă existența evolutivă a societății românești din diverse timpuri, dar și despre procesul cronologic al altor popoare din Estul Europei. Așa fiind, creația literară realizată de  Ioan Popoiu se identifică prin conceptul cunoașterii despre lume și existența ei – Domnia sa având studii temeinice în domeniul filosofiei, dar și a istoriei, disciplină care cercetează dezvoltarea și procesul evolutiv al unei sau mai multor societăți/ popoare de-a lungul timpului – scrierile corespunzătoare conținând evenimente și fapte concrete ce se încadrează în științele istorice.

Revenind la monografia în cauză „ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni” vom specifica faptul că autorul se expune într-un mod foarte preocupat și cu o mare atenție față de toate  evenimentele istorice ce au avut loc în cadrul României între anii 1848-1947, concomitent fiind radiografiat destinul istoric al românilor atât din cadrul țării, cât și din afara ei. Descrierile sunt argumentate din punct de vedere științific, cuprinzând aspectele sociale, politice, economice și culturale ale ținutului român din perioada susmenționată. Prin intermediul discursului literar-istoric Ioan Popoiu găsește răspunsuri concrete la cele mai importante subiecte pe care dorește să le investigheze. Aceasta presupune o muncă enormă prin arhivele statului, instituții de istorie unde se regăsesc documentele necesare, studiile analitice și științifice corespunzătoare privind evoluția statului român din diverse etape ale timpului. Astfel, în calitate de istoric, de această dată savantul Ioan Popoiu oferă publicului cititor o lucrare de valoareprin intermediul căruia înregistrează, în mod prioritar, segmentul identitar despre unitatea de neam, aspect ce reprezintă modul cum a decurs proiectul Unirii din 1918 la care au participat mari personalități ale națiunii române din acea perioadă. Deci, cum se pronunță autorul: „Dedic această carte marelui eveniment din acest an, CENTENARUL ÎNCORONĂRII (Alba Iulia, 15 octombrie 1922), act istoric și simbolic, ce consacra înfăptuirea României Mari, prin realizatrea Marii Uniri din 1918, marele vis care încununa opera înaintașilor noștri!”.

Monografia „ROMÂNIA 1848-1947 – Afirmarea unei națiuni”, cu o denumire nespus de reușită, deține o structură consistentă care posedă capacitatea de a-și menține într-o formă apreciabilă și frumoasă totalitatea notelor esențiale ale noțiunilor înscrise. Urmând principiul teoriei științifice, Ioan Popoiu abordează cu multă grijă procesele istorice care s-au perindat în timp în cadrul Țării Românești cu începere din anii 1848. În acest mod autorul prezintă evenimentele sociale ce au avut loc în mediul respectiv, concomitent investigând întâmplările cu efecte stabile și instabile în evoluția vieții românești, dar și despre fenomenele ce au cauzat acumulări cantitative treptate care, la rândul lor, au condus la schimbări radicale, nemijlocit la nașterea/ formarea statului român (1859-1866), în cele din urmă, la obținerea unei Românii Independente – războiul ruso-turc și Principatului României din anii 1877–1878 (așa cum se exprimă creatorul acestei opere literare) și, bineînțeles, descrieri despre toate procesele ce au urmat până în anii 1947. Întreaga diversitate a evenimentelor istorice sunt înglobate în douăsprezece capitole, treizeci și șase de subcapitole, note și, firește, bibliografia necesară. Așa cum se cunoaște din literatura de specialitate, Revoluția Română cu începere din 1848 a fost parte a revoluției europene din același an, dar și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale române. Conform acestul temei firesc, istoricul-scriitorul Ioan Popoiu a formulat titlul manuscrisului în cauză cu o denumire foarte adecvată ce corespunde și este în concordanță desăvârșită cu intenția de a relata explicit acțiunile istorice din timp, evident și dorința de a dedicaaceastă carte marelui eveniment din acest an – Centenarul Încoronării (Alba Iulia, 15 octombrie 1922).

            Precum s-a menționat, monografia este compusă din douăsprezece capitole și treizeci și șase de subcapitole, cuprinsul îngemănând succesiunea completă a evenimentelor istorice dintre anii 1848-1947, inclusiv acțiunile și schimbările ce s-au produs în această perioadă de timp în politică internă și externă, viața administrativ-legislativă, economică și culturală din Țara Românească. Despre „Principatele Române din prima jumătate a secolului al XIX-lea” Ioan Popoiu relatează întâmplările în capitolul I, urmând cu subcapitole despre „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821”, „Mişcarea pentru unitate naţională” – formularea conclusivă din partea autorului având următoarea explicație: „La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, odată cu cristalizarea conştiinţei naţionale, se poate vorbi de închegarea naţiunii române, în spaţiul etnic şi cultural al vechii Dacii. În aceeaşi vreme, a fost declanşată lupta de emancipare naţională, avându-şi originile în conflictul dintre domnia fanariotă şi boierimea pământeană”. Însă în capitolul II scriitorul vorbește despre „Unirea principatelor române”, consecutiv istorisind evenimentele încordate despre Războiul Crimeii, Congresul de la Paris (1856), Mişcarea naţională pentru Unirea Principatrlor (1856-1858), Adunările ad-hoc (1857), Convenţia de la Paris (1858), „Replica naţionalistă: dubla alegere”, cât și alte subiecte. O diviziune de o însemnătate aparte este prezentă în capitolul III în care este redată panorama de ansamblu consacrată „Nașterii statului român (1859-1866), nemijlocit cu subcapitolele „Recunoaşterea dublei alegeri”, „Desăvârşirea unirii”, „Marile reforme”, „Abdicarea”, respectivele completând integral obiectul de studiu despre formarea statalității românești. De asemenea lucruri destul de interesante le regăsim și în capitolul patru al monografiei unde se profilează noțiunea de „România Independentă”, iar explicațiile subiectului propriu-zis se desfășoară în diviziunile „11 februarie 1866 – o „revoluţie naţională”; „10 mai 1866 – un prinţ străin”, „Constituţia din 1866”, „Viaţa politică (1866-1876)”, „România şi Criza Orientală (1875-1878)”, „10 mai 1877 – Proclamarea independenţei României”, „Războiul de neatârnare (1877-1878)”, „Plevna”, „San Stefano”, „Congresul de la Berlin”. Cât despre viaţa politică de după anul 1878, afacerile politice externe dintre anii 1878-1914, despre România şi Tripla Alianţă constituită în urma tratatului din 7 octombrie 1879 dintre Germania şi Austro-Ungaria, dar și despre războaiele balcanice care au început la 17/30 octombrie 1912,chestiunile respective sunt integrate în capitolul cinci care se întitulează „România între anii 1878-1914”.

      Discursul analitic al scriitorului Ioan Popoiu traversează prin evenimente istorice de mare însemnătate pentru națiunea română, tematicile abordate reflectând o realitate de o sonoritate intensă trecută prin timp. Este vorba despre „Românii din provinciile istorice subjugate (1848-1914)” – transilvania, Bucovina, Basarabia (capitolul VI); corespunzător despre „Unirea Basarabiei cu România” (capitolul VIII), „Unirea Bucovinei cu România” (capitolul IX),  „Unirea Transilvaniei cu România” (capitolul X). Deci, Marea Unire, care s-a realizat în 1918, a fost un eveniment de importanță vitală pentru poporul român de pretutindeni. Firește este pus în discuție și materia despre „Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)”, inclusiv despre „Anii neutralităţii (1914-1916)” și „România în război” (capitolul VII).  Încheierea monografiei marchează perioada dintre anii 1918-1940, diviziunea cu numărul XI întitulându-se „România în perioada interbelică”, precum și anii 1940-1947 incluși în capitolul XII sub titulatura „Sfârșitul României” – un final ce constituie finalizarea respectivei lucrări, dar în același timp și cu un deznodământ care te predispune la o cugetare adâncă privind denumirea acestui  paragraf.

Ceea ce a scris Ioan Popoiu în paginile acestei monografii sunt lucruri monumentale în domeniul istoric, înregistrările fiind o bogăție inestimabilă pentru cultura și literatura română. Prin urmare, manuscrisul de față poate servi ca obiect de studiu al istoriei în instituțiile de învățământ din România și, evident, din toate ținuturile românești de pe mapamond.Drept vorbind, aceasta este o carte despre Istoria Românilor, nemijlocit despre evoluția Țării Românești dintr-o anumită perioadă de timp. Ca obiect de studiu din științele umanistice, istoria este acea învățătură care te dispune/ invită/ provoacă să-ți cunoști cu adevărat trecutul și prezentul propriei țări, dar și despre procesul evolutiv prin care se dezvoltă lumea din acest univers.  

De specificat, Ioan Popoiu este înzestrat cu un har divin foarte prețios – vocația scriitoricească, care se manifestă prin prezența unei personalități cu intelect distinct, temelia construcției având suportul studiilor filozofice în domeniul teologiei și istoriei, precum și prin studii ce tratează probleme ale vieții social-umane. Este o onoare de a prezenta personalitatea Domniei sale – Ioan Popoiu întruchipând în același timp identitatea marelui Om de cultură spirituală și de teolog creștin în slujba neamului românesc. Domnia sa a îmbrățișat cu mult succes arta literaturii, deci arta scrisului, ideea imaginației și vibrația sufletului fiind redate prin versul liric, proză, eseu de analiză, articole de istorie, sociologie și nu numai. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului, istoricului și filozofului, al unui om de cultură și artă, al unui om ce este menit să fie un slujitor al cultului creștin ortodox.

Galina MARTEA

Cu o istorie orientară către modernism, romanul din perioada interbelică suportă diverse modificări în propriile procedee de afirmare – asemenea situație îi oferă posibilitatea de a se extinde într-un cerc cu mult mai vast în subiecte, însumând în sine preocupări de o diversitate mai mare și cu o pondere multiplă în sistemul de valori. În așa mod creația literară în proză prin contribuția evolutivă a romanului se aliniază la standartele universale. Drept exemplu poate servi romanul „Ion”, cu subtitlul „Glasul pământului, Glasul iubirii” (roman obiectiv), de Liviu Rebreanu, care a zugrăvit foarte bine starea existențială a omului de la sat, evocând condiția social-umană în termeni de analiză psihologică. Pe când romanul „Groapa”, de Eugen Barbu, editat în anul 1957, cu laitmotivul centrat pe epoca interbelică prin descrierea societății urbane din București, masele de rând fiind punctul de reper în derularea acțiunilor, reprezintă opera artistică de o valoare excepțională în literatura română, ulterior aceasta având onoarea de a fi tradusă și publicată la Editura Denoel din Paris. În diversitatea tendințelor romanul din perioada interbelică are direcție și către mitologie prin plăsmuirea imaginației – această tematică se regăsește în lucrările „Nopţi la Serampore”, „La ţigănci” de Mircea Eliade, „Trăirismul” de Emil Cioran; către romantism; către memorialistică – „Dreptul la apel” de Constantin Stere; simbolistică – „La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale. Perioada interbelică pentru literatura română este linia de demarcație dintre două lumi – modernismul și tradiționalismul – modernismul având prioritate cu dreptul de a se plasa înaintea tradiționalismului, astfel fiind promovate valorile culturii universale prin valorificarea genului epic cu caracter obiectiv, prin promovarea tinerilor scriitori și evoluția transparentă a deciziilor în spațiul cultural-literar; prin abordarea semnificativă și vastă a subiectelor literare ce desemnează imaginea existențială a cuprinsului urban, ținutul rural rămânând în limitele literaturii epocale; prin restrângerea dezacordurilor dintre cultura literară a trecutului și cea a viitorului. Necătând la aceste diferențieri, perioada interbelică din literatura română a cunoscut și a fost cuprinsă de un renume și o glorie aparte, iar renumiții scriitori, poeți, prozatori, critici literari precum Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu (întemeietorul romanului istoric), Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu,Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Ion Pillat, Eugen Lovinescu, Marin Sorescu, Vladimir Streinu, Nichifor Crainoic, Șerban Cioculescu, Garabet Ibrăileanu, alții s-au afirmat cu mult succes în cultura națională, cât și în cea universală – valoarea conținuturilor literare ale acestora fiind de actualitate, prezente și cercetate în sistemul de învățământ românesc (în instituțiile de învățământ ale comunităților românești de pretutindeni) până în zilele de astăzi, deoarece totul s-a realizat printr-o scriere nespus de frumoasă, îmbelșugată, de mari dimensiuni, conținând o latură a esteticii prin care este oglindită caracteristica ființei umane de a simți emoția în fața fenomenelor creative și a naturii înconjurătoare.

Ținând cond de faptul că în această expunere se discută despre roman, ca specie literară a genului epic, atunci ar urma ca acesta să fie examinat și din perspectiva perioadei postbelice, răstimp care a marcat și dominat literatura română printr-un șir de schimbări radicale cu caracter politico-ideologic unde aspectele sociale trebuiau prezentate prin imagini de o anumită etichetă și cu înfățișăriobligatorii, cu respectarea dură a anumitor formule fixe în exprimare – totul pentru a întortochea realitatea existențială prin demagogia și ideologia caracteristică acestei epoci. Este vorba de situația social-politică de după cel de-al doilea război mondial, în deosebi perioada dintre anii 1948-1965din România, unde prin ideologia și teoria înfăptuirii societății comuniste acest lucru a influențat radical și conținutul creației literare românești. În această durată de timp scriitorii români nu nunai că s-au adaptat la situația existentă, dar unii dintre ei au fost constrânși sau de bunăvoie să reflecte realitatea prin afirmații inexacte, adevărul fiind ocolit până la maximă intensitate. Ca urmare, o mare parte din creația literară a spațiului românesc din această perioadă de timp s-a reorientat din nou către epoca de odinioară care nu avea nimic comun cu politica comunistă, mulți dintre scriitori, prozatori și poeți relatând în operele sale problematici specifice perioadei interbelice, cu orientări în caracteristica identitară a individului, prin polivalența universului și a lumii înconjurătoare, percepția având valoare estetică a etapelor succesive.Conform cercetărilor realizate de criticii literari se consideră că procesul cu caracter istoric al literaturii române, în mod aparte al romanului din perioada postbelică a avut loc prin configurația cu relatare diacronică (tablou care este aranjat în ordinea succesiunii în timp) și estetică (imagine ce ține de esența artei, creației și de raporturile ei cu realitatea). Dacă să ne referim la tabloul diacronic-evolutiv ce este sistematizat prin ordinea succesiunii din timp, apoi acesta include răstimpul care s-a manifestat print-un sistem comunist nespus de politizat și inumancare a durat până în anul 1965; apoi cu unele abateri într-un stil mai recreativ până în anii 1970’ 72; apoi din nou cu multă reprimare social-politică până în 1989 – durată de timp prin care scriitorul român nu s-a putut exprima în mod autentic și liber în propria sa activitate, cu atât mai mult nu a fost posibil să pună în lumină creații literare de amploare fondate deplin pe realitatea existentă, libertatea integrală de exprimare fiind obținută după revoluția din decembrie 1989.

După cum se cunoaște, pentru literatura română din perioada postbelică a modernismului sunt specifice câteva intervale de timp în dependență de curentele literare corespunzătoare – realismul socialist și neomodernismul reprezentând în mod prioritar epoca în cauză; pe când postmodernismul prezent în anii’ 80 este o mișcare după modernism care reflectă schimbări în cultura literaturii române. Raportându-ne la situația din cadrul societății române, după anii 1965 s-a produs o anumită relaxare, o libertate socială în condiții limitate unde scriitorul are posibilitatea de a acționa după propria voință, are posibilitatea de a pune în acțiune creația literară ce reflectă realitatea recentă. Ținând cont de această componentă, romanul, ca specie a genului epic, a revenit cât de cât la viață, astfel literatura română înregistrând în arealul său opere despre teribilul regim comunist din respectiva perioadă – conținuturile literare fiind tratate prin curentul sau din unghiul realismului socialist (anii 1949-1964), numit și proletcultism, moștenitorul culturii „pur proletare” socialiste de la răsărit. Ca urmare, în anul 1968 este pus în lumină romanul lui Marin Preda (scriitor realist), întitulat „Intrusul”, lucrare despre condiția umană din cea mai dură perioadă a comunismului,în același timp fiind și opera care lovește în inima acestui sistem politic ideologizat până la extremă – autorul punând în evidență o dimensiune de timp prin care s-au realizat fărădelegi enorme în societatea română, iar executorii/ realizatorii acestor ticăloșii erau acele persoane care s-au dedicat și au fost slugi ale regimului respectiv. Au urmat și alte romane scrise de Marin Preda cu aceleași tematici prin care este învinuită orânduirea comunistă – „Delirul” editat în 1975; „Cel mai iubit dintre pământeni”, publicație din 1980. Prezent este și romanul „Groapa” de Eugen Barbu, considerat capodopera literaturii române. Exponenții realismului socialist – Marin Preda, Titus Popovici, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu – au încercat să transmită ideea literară prin realitatea care a existat, înregistrând tema dragostei umane în condiții de regim totalitar; subiecte despre cum a exista și supraviețui în împrejurări cu locație urbană și rurală într-un sistem de ideologie comunistă prin care individul nu-și găsește calea spre libertate; cel mai dureros și intrigant aspect fiind despre dorința nemărginită a omului de a viețui într-o societate cu drepturi politice și cetățenești depline, fără a fi marginalizat de clasa politică care domina țara în anii respectivi. În perioada postbelică majoritatea romanelor puse în lumină au aparținut unui curent literar destul de special și anume: acelui prin care realitatea existentă nu putea fi intonată în mod clar și deslușit, esteticul autentic urmând a fineglijat și desconsiderat până la limită de ideologia socialistă.

Luând în discuție generația anilor’ 60, literatura română postbelică cunoaște o schimbare în conținutul său, revenind și promovând stilul de creație originală care se impune prin valoare autentică atât în componentul condiției umane, cât și în arta scrisului. Aceste lucruri se definesc prin curentul neomodernismului, orientare care s-a manifestat între anii 1960 de până la anii 1980 (în societatea română mișcarea neomodernistă și-a văzut începutul în anul 1941 odată cu fondarea revistei Albatros, administrată de Geo Dumitrescu, acțiune prin intermediul căreia se impunea o inovație literară; iar în 1943 purcede o altă fază în continuitatea acestui curent prin punerea în practică a Cercului literar din Sibiu, autorul acestei acțiuni fiind Ion Negoițescu, iar susținătorii în calitate de membri erau Radu Stanca, Victor Ionescu, Eugen Lovinescu, Ștefan Augustin Doinaș – respectivii dorind de a reveni la modelul literar din perioada interbelică prin menținerea cerințelor față de fenomenul ce aparține esteticii) unde scriitorii români doreau să redobândească câte ceva din valorile trecutului interbelic, în același timp de a îndepărta imaginea social-istorică care inspira numai groază din cauza condițiilor ideologice cu caracter comunist, care a dominat și cultura literară românească din deceniile scurse de după al doilea război mondial. În calitate de curent literar ideologic, neomodernismul și-a motivat existența ca atare prin sensul real al evenimentelor din timp și cu referire la realizatorii care au montat perioada postbelică cu efecte destul de distrugătoare; corespunzător, creația literară pusă în lumină conturează faptul că scriitorii români neomoderniști au fost nevoiți să prezinte subiectul propus într-o formă destul de inteligentă sau, mai bine zis, realul să fie transmis printr-o formă de exprimare cu accente distractive, astfel mistuind realitatea dezastruoasă prin prezența unei măști care tăinuia gravitatea lucrurilor întâmplate. Pentru a duce mai departe calea modernismului, neomodernismul literar a fost mișcarea prin care afirmația verbului cuprindea înțelesuri multiple în ansamblu de împrejurări cu un identic eveniment, deci este prezentă compunerea literară cu mărturisiri neclare. Fiecum, însă creația literară specifică perioadei neomodernismului este inedită în felul său și este ca ceva nou în literatura română, în mod aparte genul liric al poeziei este original și cu un specific modern, într-un fel un mod de exprimare cu mult mai greu de înțeles, deci este prezent un nivel intelectual cu mult mai avansat unde cantitatea de informație rămâne deseori netransmisă din cauza structurii complexe și multitudinea de sensuri; scriitorii aplicând astfel tehnici moderne în exprimare, procedee noi de versificație ce formează continuitate în ideea poetică. Exponenții neomodernismului au fost Gellu Naum, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu, Nicolae Labiș, Anna Blandiana, Emil Botta, Ioan Alexandru, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Dan Deșliu, Ștefan Augustin Doinaș. Primul poet neomodernist poate fi considerat Nicolae Labiș, pe când autenticii neomoderniști sunt Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anna Blandiana, Mircea Dinescu – scriitorii care unesc noul cu datinile versului liric din perioada interbelică. Ca exemplu poate fi poezia „Altă matematică” din cartea „Măreția frigului”, de Nichita Stănescu, publicată în 1972, creație poetică din perioada neomodernistă care prin reflectare nemijlocită transmite conținutul obiectiv al reprezentărilor umane, iar fenomenul dragostei fiind înregistrat ca procedeu în a înțelege mai bine universul uman. În epoca neomodernismului genul literar în versuri a ocupat poziția prioritară în literatura română, iar genul epic în proză precum romanul s-a manifestat mai puțin în albia sa. Prozatorii, romancierii neomodernismului sunt Gellu Naum (cu lucrările „Calea Șarpelui”, „Zenobia”), Marin Sorescu (cu lucrările „Iona”, „Răceala”, „Paracliserul”, „Unde fugim de acasă?”), Radu Petrescu (cu romanele „Matei Iliescu”, „O moarte în provincie”, „Ce se vede”), Mircea Horia Simionescu (cu romanele „Dicționar onomastic”-1969, „Bibliografia generală”, „Jumătate plus unu”-1976), alții. Gellu Naum prin romanul „Zenobia” prezintă o lucrare suprarealistă, editată în 1985, aceasta punând în centrul atenției subiectul despre procesul afectiv al omului pentru creația literară în versuri. Iar prin lucrarea „Calea șarpelui”, pusă în lumină de abea în 2002, Gellu Naum cu referire la epoca respectivă prezintă tematici despre existența veșnică, știința metamorfozei, autonomia și independența omului în mediul social.

Trecerea în revistă a perioadei interbelice și postbelice din curentul modernismului poate fi caracterizată ca una cu conținut polivalent, ca una ce aparține unui sistem de idei ce reflectă într-o formulă generalizată interesele sociale și politice ale societății române care au fost determinate de condițiile istorice obiective și subiective ale existenței, respectivele însemnând reperul evolutiv pentru arta literară românească. Curentul modernist susținând principiile inovației este valorificat de marii scriitori și critici literari precum Eugen Lovinescu-critic literar-romancier-scriitor, George Călinescu-critic literar-scriitor, Pompiliu Constantinescu-critic literar, Ilarie Chendi-critic literar, Vladimir Streinu-critic literar-etc, Tudor Vianu-critic literar-etc, George Bacovia, Lucian Blaga, alții, care prin analiză promovează fenomenul de modificare treptată a acțiunilor specifice artei literare, astfel formându-se caracterul inedit în dezvoltarea identitară a literaturii române. Corespunzător, este susținută ideea prin faptul că creația literară românească se perfecționează în raport cu evoluția intelectului uman, iar schimbările de rigoare sunt trecute printr-o construcție ce emit în relief condiția existențială a societății române în dependență de așezarea  rurală sau urbană, modernismul având tendința spre o cultură  cu mult mai complexă despre componentele ținutului urban; precum Lovinescu susține promovarea scrisului prin mijlocirea mediului orășănesc, respectiv, cu reflectarea realității obiective, iar conținuturile să exprime un afloriment deplin al noului, astfel poziția modernismului să se manifeste prin libertate și nefiind condiționată de uzanțele tradiției seculare – simbolismul, ca formă în exprimare, rămânând în urmă. Ca urmare, Eugen Lovinescu a fost scriitorul și criticul literar care și-a dat aportul pentru ca literatura română să conceapă un drum nou sau, mai bine zis, să se afirme prin modernism, noul fiind promovat prin revista Sburătorul, publicație literară cu caracter modernist fondată în 1919 la București; concomitent și prin cenaclul literar Sburătorul (1919-1943), administrat de Lovinescu, mișcare ce a condus la punerea în lumină a tematicilor despre realismul urban care se baza pe reflectarea realității în datele ei esențiale și obiective, dar și mișcarea literară avangardistă care prin activitatea sa respingea integral forma tradițională și recurgea la formule ciudate cu impresia că acestea ar creea condițiile necesare pentru dezvoltarea ulterioară a artei literare românești. Dacă să urmăm teoriile elaborate de Eugen Lovinescu, vom constata că Domnia sa a edificat acele mijloace ale cunoașterii prin care a determinat că cultura unui popor sau cultura artei literare a acestui popor evoluează doar pe principii imitative ce sunt luate de la alte popoare cu culturi mai avansate, în cazul dat este vorba de caracteristici luate din vestul Europei (țări precum Franța, Germania). Așadar, literatura română interbelică s-a afirmat prin modernism, inspirația către acest curent venind din spațiul geographic al Occidentului, iar primii pași ai creației literare românești fiind făcuți prin mișcarea simbolismului, orientare către sfârșitul secolului XIX; George Bacovia a fost primulscriitor care pune în lumină această orientare prin poezia „Plumb”, publicată în revista „Versuri” în 1916. Cu un debut literar împotriva curentului simbolist, poporonist, sămănătorist, Eugen Lovinescu se prezintă în critica literară română din perioada interbelică în calitate de susținător al teoriilor scrise de renumitul scriitor Titu Maiorescu, astfel susținândimuabil principiile pentru o literatură modernă, pentru un gen epic al prozei de analiză psihologică si obiectivă prin redarea conținuturilor despre pătura intelectualității române din sectorul urban, despre păturile sociale indiferent de apartenență; despre clasa socială urbană, așa numita mica sau marea burghezie –  denumită în literatura de specialitate și clasa capitaliștilor deținătoare de capital  ce era formată din micii producători, comercianți, funcționari, care se înfățișau ca reprezentanți ai dezvoltării sociale și culturale românești din acea perioadă. Drept dovadă, Eugen Lovinescu este extrem de fascinat și apreciază nespus de mult romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, publicat în 1920, primul roman obiectiv și de analiză psihologică din istoria literaturii moderne, respectivul redând imaginea unei orientări literare moderniste pentru care criticul literar a susținut în permanență acest principiu. Cele mai semnificative lucrări ale lui Lovinescu în domeniul criticii literare se prezintă prin „Istoria civilizatiei române moderne”, volumele 1,2,3, (apariție 1924-1925) si „Istoria literaturii române contemporane”, volume 1-6 (apariție 1926-1929).

În critica literară interbelică s-a afirmat George Calinescu, renumit critic literar din toate timpurile ca și Eugen Lovinescu și Titu Maiorescu, care și-a manifestat aptitudinile de analiză prin instinctul de a descoperi lucruri pe baza experiențelor proprii și facultăților individuale de gândire, prin respectivele definind critica literară ca domeniu al artei și al unei discipline ce are drept scop producerea valorilor estetice, corespunzător promovând un mod de exprimare ce redă creativitate inovatoare, individuală și captivantă – abordările în cauză având prezență în descrierile sale despre opera și viața marelui Eminescu, despre viața scriitorului Ion Creangă, dedicații poetului-fabulistului Grigore Alexandrescu și prozatorului Nicolae Filimon, precum și în renumita sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până in prezent”, editată în anul 1941, operă ce se încadrează prin convingerile realizate de Benedetto Croce (critic și filosof italian, care și-a expus părerile în filosofia istoriei și a esteticii), stilul creației având un caracter nespus de inteligent ce dovedește cunoștințe vaste și aprofundate în a elucida transformările literaturii române din timp. George Calinescu a fost și romancierul care în maniera lui Balzac s-a pronunțat cu atitudini obiective, dar și discuții contradictorii precum în „Arca lui Noe” (1934), „Enigma Otiliei” (1938), „Scrinul negru” (1965), „Bietul Ioanide” (1953), „Cartea nunții” (1933); deci cum se pronunță și marele critic literar Nicolae Manolescu în studiul despre romanul românesc „Arca lui Noe”: „Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice…”. Opinii de analiză literară cu referire la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, de George Călinescu, au fost expuse în lucrarea „Istoria literaturii române moderne”, editată în 1945, autori Vladimir Streinu (după modelul lui Titu Maiorescu, Domnia sa prin noțiunea esteticului a întreprins acțiuni în a susține arta literară și ca aceasta să nu fie invadată de pătura mediocră și politică a societății române), Tudor Vianu (distinsă personalitate a culturii române; lucrarea „Arta prozatorilor români”, editată în anul 1941 și una dintre cea mai răspândită și citită, este modelul de creație literară unde cercetarea se bazează pe stilistica mijloacelelor de exprimare prin intermediul căreia este prezent adevărul exact despre aspectul formalismului, concepție care distruge forma unui conținut și aspectul structuralismului, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române este un curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale ce se condiționează reciproc), Șerban Cioculescu (mare critic literar pentru opera lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Tudor Arghezi). Tudor Vianu, personalitate de etichetă academică, cu studii profunde în arta esteticului, filosofie, analiză literară în literatura universală și istoria literaturii române,se prezintă cu creații literare de mare valoare precum „Influența lui Hegel în cultura română” – editată în1933, „Istoria esteticii de la Kant până astăzi” – editată în 1934, alte. Este prezent în critica literară interbelică și Dumitru Caracostea – reprezentant al cercetărilor privind mijloacele de exprimare ale limbii române prin așa numita stilistică literară,ca și Tudor Vianu este considerat unul dintre cei mai mari stilisticieni în literatura română. Dacă să ne referim la perioada inițială a modernismului, atunci îl vom menționa pe criticul și istoricul literar Garabet Ibraileanu (își realiza scrierile pe procedee de analiză amănunțită) și pe marele scriitor, istoric, critic literar, Nicolae Iorga (unul dintre administratorii revistei Sămănătorul), care s-a manifestat profund și inteligent în arta istoriei literare, răspândindu-și cunoștințele specializate printr-un sistem de documentare perfectă, George Călinescu afirmând „Nicolae Iorga în primele decenii ale secolului XX a jucat în cultura românească „rolul lui Voltaire”.

Cât despre perioada postbelică a modernismului, se observă că creația literară românească în proză (inclusiv romanul – specie a genului epic) și în poezie a fost definită de o realitate ce a existat printr-un șir de constrângeri dure de tip comunist dintre anii 1948-1989, acțiunile reale afirmându-se prin etape de timp puțin mai liberalizate sau destul de severe, controlul de stat fiind exercitat aproape în totalitate asupra conținuturilor tuturor publicațiilor elaborate și înaintate spre publicare, scopul principal se poziționa de a împiedica sau stopa propagarea altor idei cu caracter occidental-democratic. Referindu-ne la specia genului epic precum romanul din perioada postbelică, vom stabili că în unele cazuri semnele particulare ale acestuia se încadrau în imaginea specifică sistemului politic existent, iar subiectele abordate se plasau deseori într-o lume contradictorie realității, respectiv conexiunea dintre personaje în raport cu mediul social se înregistra printr-un indicator fals ce ascundea realul care era prezent prin asuprirea și intimidarea individului; corespunzător acestora unii scriitori prin lucrările elaborate glorificau sistemul peceristdin acele timpuri– exemplu poate fi Anatol E. Baconsky care prin poezie onora orânduirea comunistă, dânsul la vârsta de doar 25 de ani fiind promovat în funcția de redactor-șef al revistei „Almanah literar”, întitulată ulterior „Steaua” din Cluj, anii de activitate 1953-1959; cu toate acestea Domnia sa ulterior s-a dovedit a fi un personaj ce este împotriva curentului realist socialist cu ideologie proletcultistă, afirmația scriitorului având loc în cadrul Congresului Scriitorilor din România din anul 1956. Pe când acei scriitori care nu au dorit să se implice în discursuri legate de starea social-politică și onorarea sistemului existent din acea perioadă au recurs din nou la trecutul interbelic, oferind subiecte corelate cu mediul rural, continuând și cu cel urban, și cu cel intelectual; însă indiferent de tematicile abordate și de stilul înregistrat oricum din imaginea integrală a literaturii se discifreazădestul delimpede faptul că identitatea societății române de după anii 1945-1948 a fost modificată într-o manieră defavorabilă. Dacă să ne referim la critica literară a perioadei postbelice, atunci se va menționa doar o formulare expusă de doctorul în filologie Alex Goldiş, comunicarea despre „Constituirea canonului impresionist în critica românească postbelică”, care sună astfel: „De-a lungul realismului socialist instaurat oficial în 1948, critica literară a avut, într-un fel, mai mult de suferit decât literatura propriu-zisă. Dacă oaze de literatură necontaminată mai pot fi identificate timp de aproape două decenii, în critică, nimic din ce s-a scris între 1948 și 1965 nu poate fi înțeles în afara ecuației realist socialiste. Făcând tabula rasa dintr-o întreagă tradiție culturală, stalinismul adusese critica românească într-o triplă criză: a obiectului (dacă toată literatura română era pusă la index, criticii nu mai aveau practic despre ce să scrie), a instituției (domina o structură oligarhică în care nu conta mesajul, ci poziția din care era enunțat; Stalin trona ca referință supremă și în critică) și a modalității de manifestare: critica orală era superioară criticii manifestate în scris, având rolul de a îndruma scriitorul pe calea realismului socialist.”.

Galina MARTEA

Literatura a fost și va fi mereu arta socială care stimulează în mod favorabil acțiunea realizată în ansamblul de valori spirituale, parte integrantă a fenomenului de cultură – cultura influențând pozitiv orice domeniu de activitate publică și, în același timp, motivând continuu procesul civilizației umane. Regăsindu-se prin conținutul culturii, literatura își raportează acțiunea în afirmare la necesitățile sociale și idealurilor generate de acestea, în cele din urmă însumând în sine identitatea și personalitatea valorilor social-umane. Cu această imagine literatura, în general, se prezintă ca un mijloc de exprimare ce se infiltrează cu o puternică influență atât în cultura omului, cât și în societatea acestuia. Corespunzător, omul și societatea acestuia se definesc ca valori sociale, distingându-se prin merite și realizări în diverse activități culturale. Urmând efectul realizărilor, literatura, condiționată de cultura sa, se dezvoltă neîntrerupt și se autoreglează în dependență de nivelul său intelectual raportat la nivelul culturii autohtone. De-a lungul timpului arta literară a avansat și ca domeniu social, adecvat și cultura literaturii s-a afirmat ca domeniu în propria artă – ambele contribuind nespus de benefic în evoluția umană, ambele contribuind enorm în nivelul de dezvoltare materială, spirituală, economică a oricărei națiuni. Ca urmare, afirmându-se identic în viața umană, literatura română prin culturalizarea sa formează un singur tot, având un rol esențial în cultura poporului român, dar și în cultura altor popoare – identificându-se de a fi un capital public nespus de rentabil care produce plusvaloare în evoluarea societății române.

Făcând parte din cultura neamului românesc, literatura română și-a conceput rădăcinile încă din anii 1521, primul document fiind înscris sub o formă de scrisoare în care se specifică o categorie de poezie lirică cu caracter filozofic (trimisă de Neacșu de la Câmpulung demnitarului Hans Benkner din Brașov), conform surselor în vigoare. De la începuturi cultura română a fost puternic influențată de curenții creștinismului, ca mai apoi și literatura să fie influențată de aceste idei, printre primele manuscrise în română fiind traducerile din limba slavonă cu texte bisericești ale cultului creștin slavon din secolul XV. Între timp apar și alte lucrări religioase, cu traducerile corespunzătoare; iar Biblia completă din Vechiul Testament a fost tradusă și publicată în limba română spre sfârșitul secolului al XVII-lea, această perioadă de timp având o încărcătură pentru literatura religioasă. Pe parcurs literatura română se definește și prin curenții umanismului, secolul al XVII-lea; secolul al XVIII-lea prin curenții clasicismului și iluminismului; apoi secolul al XIX-lea cu orientare în realism, romantism, simbolism, cât și în junimism și latinism – orientări autohtone; secolul al XX-lea caracterizându-se cel mai mult prin curentele literare de realism (ce este asociat cu acțiunea de a promova etern tradiționalismul din toate timpurile, cât și teoria literară cu elementul de a reflecta realitatea în limitele ei esențiale și obiective) și modernism, dar și postmodernism ce presupune în sine lumea modernă și preocupările ei de a se remarca prin cerințele destul de complexe ale contemporaneității, astfel fiind privilegiate aspectele culturii umane în general, accentul forte punându-se pe remodelarea culturii literare în raport cu necesitățile și dificultățile existențiale din epoca modernă, pe regenerarea conținutului literar prin crearea de noi condiții și modele inovatoare care să exprime noul în cuprinsul literaturii de astăzi – concluzia afirmând: literatura română din toate perioadele istorice caracterizându-se ca o componentă eficientă și calitativă atât în cultura națională, cât și în cultura universală; concomitent reprezentând mișcarea literară de amploare ce constituie o rezultantă integrantă în valorile social-umane.

Referindu-ne la modernism, dar și postmodernism, invocăm acele curente artistice care sunt caracteristice literaturii contemporane din secolul XX și XXI, nu este exclusă nici perioada dintre sfârșitul secolului XIX, respectivele promovând arta noului în scopul de a produce și reproduce valorile estetice prin intermediul cărora se pronunță efectele literare în raport cu modificările ce au loc în societate și în existența individului. Prin realitatea lumii contemporane este prezent realismul, curent literar care a fost stimulat structural de modernism, modernismul însemnând curentul care a exercitat și valorificat influența asupra a tot ceea ce exprimă însușire și caracter modern. Drept urmare, modernitatea a transformatatât lumea, cât și cultura literară, în rezultat orientarea scriitorilor fiind centrată pe corelația dintre realitate și armonia creației umane, într-o viziune nouă și originală, mesajul artistic redându-se prin poezie, proză, eseu, roman, critică literară, nuvelă etc. Privind din unghiul poeticii oricărui gen literar, curentul modernismului (așa cum se cunoaște din literatura de specialitate) – principiul acestei mișcări fiind contestarea existenței tradiționalismului și de a regenera dificultățile creației române în raport cu progresul universal – însumează în sine activitatea literară redată prin multiple orientări și anume:expresionism,constructivism,suprarealism,dadaism,integralism,realism socialist, feminism, parnasianism, teatrul absurdului, optzecism literar, neomodernism, ermetism,  avangardism, șaradism, simbolism, naturalism, tradiționalism (inclusiv: poporanism, gândirism, semănătorism) etc.; toate având anumite forme de expresie unde în literatura română au fost cunoscute începând cu sfârșitul sec. XIX și întreaga perioadă a secolului XX. Spre exemplu, primii pași ai modernismului în literatura română au fost concepuți prin simbolism, orientare regăsită în volumul de poezii „Plumb”, editat în anul 1916 de George Bacovia; concomitent făcând pașii literari și avangardismul, orientare din perioada interbelică care se manifesta printr-o conduită ieșită din comun, chiar extravagantă ce respingea integral rânduielile artei tradiționale, tradițiilor naționale consfințite de-a lungul timpului.

Pentru a prezenta unele tendințe literare, inițial ne vom referi la tradiționalism, orientare care a fost mereu în contrastcu mișcarea modernistă. Tradiționalismul din perioada anilor 1921-1944 naște din necesitatea menținerii în cultura română a datinelor/ tradițiilor populare fondate istoricește de-a lungul secolelor, curentul respectiv fiind în contradicție totală cu modernismul și care, totodată, se prezintă într-un stadiu tot mai avansat de dezvoltare în cadrul societății române din acel răstimp. Astfel, reprezentanții mișcării tradiționaliste – cum ar fi Constantin Stere, Nichifor Crainic, Alexandru Vlahuța, George Coșbuc, Nicolae Iorga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Ion Pillat – se opuneau în mod categoric asupra procesului de renovare a artei literare românești către modernism, evident și față de modificarea culturii literare. Pentru tradiționaliști raportarea sau orientarea literaturii române către cultura occidentală era inacceptabilă, tendința acestora abordând în mod direct condiția de a subordona aspectele etice și estetice celor etnice; deci de a păstra conținutul clasic întruchipat prin totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, religie, obiceiuri, tradiții populare, fără a accepta modernismul cu achizițiile și acțiunile novatoare. Mișcarea tradiționalistă (compusă din trei direcții: gândirism, sămănătorism și poporanism), prin acțiunile sale, a dorit să păstreze în orice fel specificul național românesc al unui trecut îndepărtat; iar folclorul, etnografia, istoria, religia, conținutul patriarhal, cultura autohtonă – considerându-se cele mai importante surse în promovarea ideilor pentru domeniul literar român; deci trebuia menținută o orientare către populația zonelor rurale unde cultura se exprima prin folclor și etnografie etc., însă prin nerecunoașterea culturii moderne din zonele urbane. Așadar, gândirismul, ca orientare socială și literară(inițiator fiind revista „Gândirea” din Cluj, administrată de Cezar Petrescu), și-a promovat opiniile din primele decenii ale secolului XX, dar și după anii 1930, înclinare către un tradiționalism integru în cultura română, spre autohtonism, spre naționalism și unitate națională sub egida Ortodoxiei, către starea de înapoiere din sectorul rural ce se corela cu tradițiile creștine și cele populare; teoriile acestui curent se bazau pe poziția dușmănoasă în raport cu conceptele  modernismului sau ale culturii moderne; în calitate de reprezentanți ai acestei tendințe se considerau Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Radu Dragnea, Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Mateiu Caragiale, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ovidiu Papadima. Ca urmare și sămănătorismul (la bază existând revista „Sămănătorul”, administrată de George Coșbuc, Nicolae Iorga, Alexandru Vlahuță, Ilarie Chendi) se înregistra ca un curent ideologic și social-politic  din primul deceniu al secolului XX, ideea mișcării fundamentată pe ținutul rural care trebuia să-și păstreze valorile arhaice/ autohtone, esteticul fiind redat prin pasteluri ce prezenta viața umană de la sate în corelație cu farmecul naturii înconjurătoare; în rândul scriitorilor ce promovau aceste idei aflându-se Octavian Goga, Spiru Haret, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Duiliu Zamfirescu. Iar dacă să ne referim la poporanism (la bază se afla revista „Viața românească” din Iași, coordonată de Garabet Ibrăileanu), atunci curentul în cauză avea o orientare populară care considera că populația mediului sătesc este temelia și valoarea societății române, pe când intelectualitatea urma să fie orientată în a proteja exclusiv nevoile și drepturile țărănimii, acest lucru regăsindu-se în scrierile literare ale lui Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Spiridon Popescu.

Prin analiza curentelor literare se presupune de a specifica și de a pune în evidență însușirileculturale de bază, dar și cine sunt reprezentanții acestora. Dacă să abordăm, spre exemplu, orientarea expresionismului,aceasta este oadoptare literară apărută la începutul secolului al XX-lea în Germania, caracterizându-se prin amplificarea intonației și intensitatea expresiei, astfel făcându-se o tentativă asupra curentului realist. În arta literară română printre reprezentanții acestei mișcări s-au înscrisLucian Blaga – cel mai de seamăscriitor al expresionismului, Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, Felix Aderca, Horia Bonciu, Ion Călugăru, Eugen Relhis, cât și alții. Iar dacă să vorbim despre simbolism – orientare care poate fi considerată parte a curentului modernist – acesta s-a impus ca omișcare în arta literară universală către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, unde cu ajutorul simbolurilor s-a experimentat să se determine legătura reciprocă dintre fenomenele naturii și intelectului uman sau, mai bine zis, morala umană; astfel dând libertate versulului prin melodie și armonie verbală, fără a fi dependent de exactitatea tradiționalismului clasic; în literatura română cu aceste idei este prezent Tudor Arghezi, Alexandru Macedonski, Mateiu Ion Caragiale, Ion Minulescu, Ion Vinea, I.M.Rașcu, Felix Aderca, George Bacovia, Luca Caragiale, Iuliu Cezar Săvescu, Mircea Demetriade, Dimitrie Anghel, Ștefan Petică. Cât despre naturalism, curent care de fapt a prezidat la fondarea realismului, acesta este simbolul care tinde de a reface realitatea în modul cel mai exact și devotat, până și în limita fenomenelor neesențiale, considerându-se acea noțiune filozofică  care tratează că în afara naturii nu există nimic altceva; orientarea literară respectivă și-a făcut apariția în Franța în a doua jumătate a secolului XIX și era stăpânită de ideea pozitivismului unde aspectul binelui se considera în afara moralei umane; în calitate de reprezentanți ai naturalismului românesc sunt considerați Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Eugen Barbu. O altă tendință literară ce impesionează prin conținutul ei este suprarealismul (reprezentând perioada interbelică până în anii patruzeci), care se caracterizează prin libertatea integrală în modul de redare a ideilor; accentul fiind pus pe acțiunea bruscă și irațională a imaginației, astfel contestând existența gândirii logice. Suprarealismul a luat naștere în prima jumătate a secolului XX, iar în calitate de reprezentanți în literatura română regăsindu-se Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Gherasim Luca, Sașa Pană, Paul Păun. Efectiv, tendințele literare precum simbolism, suprarealism, expresionism, dadaism fac parte din curentul modernismului, mișcare ideologică care neagă valorile trecutului ce sunt redate prin fenomenul tradiționalismului – obiceiuri și rânduieli comune unui popor, stabilite prin tradiții populare. Evident, lucruri cunoscute în literatura de specialitate.

Explorând cele expuse mai sus, observăm că fiecare orientare literară se bazează pe o anumită idee, pe anumite concepții filozofice, aspecte morale sau religioase, etc., astfel reflectându-și conținutul prin diverse forme de exprimare. Pentru a înțelege mai deslușit înțelesul acestei lucrări care dorește să se pronunțe asupra curentului literar modernist, ca parte a secolului XX, atunci ar urma să ne centrăm pe acele ideologii prin care au activat scriitorii români din perioada interbelică, cât și postbelică. După cum se cunoaște, în majoritatea cazurilor scriitorii români din perioada interbelică și-au orientat creația literară prin mișcarea tradiționalismului, avangardismului, constructivismului,integralismulului; iar cei din spațiul postbelic s-au afirmat mai mult prin realism socialist, structuralism, poststructuralism, feminism, optzecism literar, deprimism, postmodernism,în cele din urmă literatura română manifestându-se prin acele curente literare care nemijlocit auslujit într-o măsură oarecare pentru necesitățile poporului român sau, mai bine zis, pentru interesele/ aspirațiile unor categorii sociale dintr-o anumită perioadă de timp. Luând în considerație că în literatura română curentul modernismului s-a perindat de-a lungul secolului XX, atunci analiza creațiilor literare puse în lumină se vor cerceta în dependență de două perioade – interbelică și postbelică, iar genul literar ar urma să fie divizat cu referire la poezie, proză etc, cu precădere fiind în vizor romanul.

Modernismul, în calitate de curent propășitor și care a dorit în orice fel să rupă relațiile cu tradiționalismul, este mișcarea și tendința inovatoare ce susține fondarea unui nou principiu de creație literară și fondarea unui nou concept pentru cultura literaturii. Avându-i ca protagoniști pe criticii literari români (cei mai de vază – George Călinescu, Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu) care în timp și-au exspus teoriile despre întreaga diversitate a acestui curent, literatura română de specialitate rămâne a fi o sursă demnă de atenție în totalitatea acestor aspecte. Drept urmare, conform constatărilor, modernismul se remarcă prin opoziție față de tradiționalism, fiind contradictoriu în viziune și conceperea acțiunilor. Evoluția modernismului, în timp, s-a manifestat în dependență de epoca istorică, marcându-se printr-o anumită stare de lucruri și evenimente corespunzătoare. Așa fiind, curentul literar modernist se identifică prin perioada interbelică și postbelică, ambele perioade având între ele diferențieri de atitudine în raport cu conceptele abordate,prin tematica și forma de exprimare, și, nu în ultimul rând, prin cultura ce se raportează la ansamblul de valori sociale cu care masele vin în contact prin participare pentru a percepe arta creației umane, care se numește literatura română.

Din totalitatea operelor puse în lumină de către scriitorii români vom menționa creația literară expusă prin genul epic al prozei, proza având în subordine o multitudine de specii literare precum basme (expuneri cu elemente fantastice supranaturale),biografii și autobiografii, memorii, mituri (povestiri fabuloase cu caracter sacru) , nuvele (specie literară mai mare decât schița, dar mai scurtă și mai simplificată decât romanul), romane, povestiri, schițe jurnaliere, parabole (povestiri alegorice cu un cuprins religios sau moral). Astfel, cu prioritate, va fi pusă în discuție specia literară valorificată prin romane – creație a genului epic de întindere mare și cu conținuturi complexe care se desfășoară în cadrul unei întâmplări și de-a lungul unei anumite perioade, subordonată în limite de observație socială și analiză psihologică. Ca urmare, dacă în perioada interbelică creația literară în proză are tendința de a se exprima prin genul epic de întindere vastă cum ar fi romanul, oricum la bază în mare parte rămân și scrierile redate prin nuvele, povestiri etc. Însă romanul a fost acea artă artistică care a revoluționat literatura română și sub acest aspect aceasta a fost motivată de concepții moderniste unde prin cultura sa, ca mijloc spiritual al existenței sociale, s-a impus ca formă și metodologie în stimularea creației literare românești. Romanul din perioada interbelică s-a evidențiat prin acțiuneade a relata starea emoțional-interioară a individului român și despre trăirile/ condițiile acestuia din perioada respectivă, despre spiritul național românesc cu capacitatea de inteligență/ deșteptare în procesul evoluției, despre societatea română în întregul ei areal cu toate preocupările vieții cotidiene și stărilor sufletești, etc. – Mihail Sadoveanu fiind reprezentantul distins în acest gen de creație literară, considerat ca cel mai de vază narator care a relatat în linii mari poziția umană a omului simplu din societate, mediul rural descris prin tot realul naturii înconjurătoare, iar istoriografia ținutului și datinilor românești din zonele rurale valorificată prin conținutul de gândire socială. Pe când în perioada postbelică romanul cuprinde o gamă de proprietăți care divizându-se în mai multe categorii se plasează în limitele de idee generală ce reflectă corespunzător realitatea, astfel fiind pusă în lumină creația cu conținuturi politice, psihologice, ideologice, social-istorice propriu societății românești; totodată, un loc însemnat îl ocupă specia genului epic în proză cu componente eseistice, deci literatura eseurilor, exemplu ar fi „Moromeții”, vol.II, de Marin Preda – ideea de existență socială găsindu-și loc în zona rurală a societății. Necătând la aceste diferențieri, oricum creația literară în proză din perioada interbelică are o cotitură imensă către renovare și valorificarea noului din modernism, evident de a adapta exigențele literaturii la cerințe noi cu orientări moderne și către un segment al civilizației care își exprimă caracterul în termeni de cultură socială/ spirituală/ intelectuală/ morală sau emoțională; iar literații timpului să producă efecte cât mai frumoase în produsul scriitoricesc. După cum se cunoaște, orientarea se plasa către viața spirituală, către trăsăturile morale ale omului și către stările emoțional-sufletești ale poporului român, în mod aparte din localitățile rurale – romanul cu înclinare propriu psihologiei umane îi determină pe prozatorii români să elaboreze o tematică sau, mai bine zis, o operă literară de analiză social-psihologică, aceasta fiind într-o măsură oarecare influențată de bergsonism (doctrina filozofică a lui Bergson care afirmă că adevărul nu este accesibil cunoașterii științifice) prin recompunerea trecutului ce are la bază curentul de  memorie afectivă; astfel creația din epoca interbelică are și un caracter sentimental ce predispune la melancolie și contemplație, înclinată să idealizeze realitatea în mod romantic. Ca atare, romanul din perioada interbelică se prezintă prin caracteristica omului din societatea română, centrul de referință având tangență cu spiritualitatea și conduita umană, accentul explorând conotațiile culturii morale și spirituale – subiectele respective fiind prezente în opera lui Mihail Sadoveanu, Anton Holban, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Ion Slavici, Ionel Teodoreanu, Garabet Ibraileanu, Mihail Sebastian, Constantin Stere, Gib I.Mihăiescu, Duiliu Zamfirescu, Mateiu Ion Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Nicolae Filimon, Ion Biberi, alții. Criticul literar Garabet Ibrăileanu a susținut ideea prin existența romanului de analiză și de creație, astfel romanul de analiză fiind un lucru care capătă viață în mai multe ipostaze, la bază având ființa viabilă care se manifestă prin acțiuni reale, prin afirmații multiple cu facultatea de a exprima un grai însuflețit; drept urmare prin analiză – ca metodă științifică de cercetare a realității – este examinată structura sufletească proprie individului, deci psihologia ființei umane cu întreaga complexitate a stărilor emoțional-sufletești; se menționează că romanul psihologic este și romanul de analiză, reprezentanțiii acestuia fiind Camil Petrescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu. Însă prin romanul de creație individul este descris prin ansamblul manifestărilor prin care se exteriorizează viața psihică a acestuia, drept care este vorba de conduita umană. Prozatorul și dramaturgul Liviu Rebreanu, care a evocat starea țăranului/ omului de la sat prin romanul „Ion”, cu subtitlul „Glasul pământului, Glasul iubirii” (roman obiectiv), lucrare de condiție social-umană și analiză psihologică, a fost romancierul cu scrieri realiste, punând în lumină romanul „Răscoala” (primul volum editat în 1932, al doilea volum în 1966), pătruns de evenimentele țăranilor din 1907 – din analiza lui George Călinescu fiind considerat un roman al gloatei, respectiv considerat capodopera literaturii române din perioada interbelică. Apoi continuând cu romanul „Pădurea spânzuraților” (roman obiectiv) de atitudine psihologic-umană în vreme de război (1922), apoi au urmat și alte romane „Amândoi” – din nou o lucrare reală, de tip polițienesc, inspirată din fapte criminale. Iar scriitorul Mateiu Ion Caragiale în romanul „Craii de Curtea-Veche”, cât și „Remember”, descrie viața umană în limitele întunericului, adică după ce se lasă noaptea pe pământ; iar acțiunea exprimă însușirea prin tot ceea ce este suav și plin de atenție, și grija pentru individul pământesc. Așadar, tema mediului rural este evocată de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ion Slavici, cât și alții, expunerile acestora fiind înzestrate de o pondere înaltă și cu variații proprii. Dacă să ne referim la Ion Slavici, scriitorul abordează tema cu privire la existența omului în anturajul rural, descrierile conținând elemente despre conduita umană, cuprinzând până la cele mai mici detalii conținuturi despre totalitatea obiceiurilor și deprinderilor ale unui grup social; despre cum se aplică limba vorbită în procesul de comunicare dintre membrii unei anumite colectivități; despre totalitatea obiectelor care îmbracă corpul omenesc, deci se are în vedere vestimențația – în viziunea criticului literar George Călinescu, Ion Slavici este privit și comparat ca un  „instrument de observație excelent al mediului rural”. Referindu-ne la scriitorul Duiliu Zamfirescu, romancierul a prezentat în scrierile sale tabloul real și complex din societatea română către sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, astfel subiectele au fost relatate în romanele „Anna”, „Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări”, toate din seria de producții literare „Ciclul Comăneștenilor” – trăirile emoțional-sufletești și existența omului fiind caracterizată în dependență de poziția socială pe care o ocupă acesta în comunitate. Duiliu Zamfirescu este primul scriitor român care a pus în lumină romanul cronică (prin analiza cât mai profundă a acțiunilor și întâmplărilor), redând prin acesta imaginea vieții din societatea română de la sfârșitul sec.XIX, prin care menționează despre simplitatea moravurilor și a traiului în patriarhat, așa zis, în spiritul tradițiilor străvechi. Pe când prin intermediul romanelor lui Camil Petrescu cunoaștem o tematică ce aparține de domeniul intelectualității, o categorie socială de oameni a cărei activitate ține și se desfășoară în sfera vieții spirituale. Totodată, Camil Petrescu este scriitorul și promotorul care pune bazele romanului modern, astfel făcând un sfârșit pentru romanul tradițional. Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicat în 1930, reflectă opera dramatică a omului intelectual care înțelege lucrurile în deplinătatea facultăților mintale; în prima parte a lucrării scriitorul Camil Petrescu infiltrează acțiunea individului prin procesul afectiv al dragostei care, în același timp, acesta este cuprins de situații incerte și neîncredere în sine; pe când în partea a doua se înregistrează faptul că omul în asemenea împrejurări de nesiguranță este capabil să purceadă la alte aspecte existențiale și cugetări, și anume la acela de a conștientiza limpede necesitatea și utilitatea lucrurilor în dependență de anturajul nou creat, în cazul dat fiind anturajul stării de război – în linii generale, tabloul integral al romanului are o clasificare atât reală, cât și imaginară, cu tangență directă la sentimentul de responsabilitate morală a ființei umane față de propria sa conduită. Romancierul Ionel Teodoreanu prin trilogia „La Medeleni”, editată în 1925, zugrăvește destinul unei familii, respectiv existența copiilor din această familie, nemijlocit despre relația reciprocă dintre aceștea, esența fiind bazată prin redarea caracterului, emoțiilor și legătura contradictorie dintre aceștea, echilibrul emoțional având o semnificație aparte, în cele din urmă este pus în joc aspectul ce ține de sentimentul dragostei umane care se dovedește a fi procesul afectiv-autentic specific omului din astă lume. Referindu-ne și la prozatorul/ dramaturgul Gib I.Mihăiescu, romancierul de analiză psihologică, lucrările Domniei sale sunt tratate cu o claritate deosebită în gândire și sunt considerate de o pondere aparte în literatura română.

Galina MARTEA

Cu treizeci de ani în urmă poporul român basarabean și-a dorit foarte mult să instaureze în cadrul propriei țări fenomenul democrației și al unei conviețuiri civilizate. Cu treizeci de ani în urmă poporul român basarabean a avut deplina încredere în faptul că în sfârșit este obținută acea libertate socială de care are nevoie fiecare om din astă lume. S-a dorit, s-a crezut, s-a obținut acea libertate și suveranitate, însă, în timp, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta, de altă natură – fiind nespus de dură, dureroasă și nefericită. În cele din urmă, s-a dovedit că fenomenul democrației este oformă de organizare și de conducere greu de realizat în societatea moldavă.

Dacă unele țări din fostul lagăr comunist, precum țările baltice și prin inteligența lor, au reușit pe parcursul acestor trei decenii să obțină ceea ce și-au dorit și ceea ce și-au propus din start după destrămarea imperiului sovietic, atunci R.Moldova (stat independent de după anii’ 91) nu a izbutit nici pe aproape să se încadreze în limitele obiectivelor dorite de către popor. De-a lungul timpului s-a promovat o cultura politică de tip haotic și nespus de incompetentă în administrare, într-un final instaurându-se în cadrul țării o stare reală de dezordine totală, de haos și, nemijlocit, de atitudine nesatisfăcătoare a individului față de propria colectivitate. Însă ca să nu generalizăm, această nepăsare cu accent pe „atitudinea nesatisfăcătoare și intolerabilă a individului față de propria colectivitate” a fost specifică pentru clasa de guvernare și politică. Prin respectiva stare de dezorganizare și ignoranță din partea clasei politice și de guvernare, în cele din urmă țara s-a pomenit în pragul unei crize sociale fără precedent. Cu precădere, după anii 2000 în societatea moldavă a fost neglijată în cel mai real mod libertatea de voință a concetățeanului, drepturile civile umilite, egalitatea omului în fața legii a lipsit integral, fiind imuni la ilegalități și infracțiuni doar cei din clasa politică și de guvernare. Iar dacă să ne referim la componenta democrație, atunci noțiunea respectivă este lipsită complet de valori fundamentale. Drept constatare, în modelul de democrație moldovenească, realizat pe parcursul celor treizeci de ani de independență, a lipsit esențialul și anume: fenomenul de conștiință națională, de conștiință politică și de moralitate umană din partea clasei politice și de guvernare, respectivele reliefând vizibil mentalitatea primitivă și comportamentul dominant al omului putere. Prin acțiunea comportamentului dominant și nespus de obraznic al clasei politice s-au produs acele procese care au motivat constant nelegiuirile și crimele la nivel de stat, firește, prin nerespectarea obligațiunilor morale și funcționale, acestea însumând în sine fenomenul corupției, manifestare care s-a răsfrânt numai și numai în detrimentul întregii societăți. Nelegiuirile provocate de către clasa politică și de guvernare au cuprins în sine fapte ce contravin legilor juridice, astfel dându-se naștere unui proces de „corupție imună/legală”, inechitate și injustiție socială, dar cel mai grav, inegalitatea cetățenilor în fața legii. Deci, dacă să privim lucrurile cu atenție, atunci se înțelege de la sine cât de grav a fost afectat și umilit cetățeanul acestei comunități timp de trei decenii de la independență, iar dacă să ne referim la dreptul civil atunci lucrurile devin și mai tragice. În prim plan a fost ignorat dreptul civil al omului la o jurisprudență democratică, organele de drept fiind cel mai nesigur domeniu al societății. Realitatea și faptele respective demonstrează în nenumărate rânduri că deciziile judecătorești au fost realizate în baza veniturilor bănești, adică cine oferă mai mulți bani în formă de mită acela și câștigă procesul. După o astfel de abordare a lucrurilor, în consecință a suferit o armată întreagă de oameni care a fost implicată în procese de judecată civilă, penală etc; evident că în acest joc au fost prezenți cetățeni cu deplină dreptate, însă fără bani și fără ocrotire judiciară și socială corectă, rezultatele pozitive fiind în majoritatea cazurilor de partea celor cu bani – faptele reale de-a lungul anilor au demonstrat acest lucru. În așa mod, statul moldav a existat și, din păcate, mai continuă să existe încă în baza unei democrații nespus de fragile și, respectiv, a unui sistem judiciar destul de corupt, deoarece sindromul în cauză este înzestrat cu o mare și adâncă putere de rezistență.

Societatea moldavă a fost și este încă foarte bine cunoscută în plan mondial la capitolul „statul cu o democrație fragilă”, nemijlocit, „țara cu cea mai înaltă rată a corupției, nedreptăților și inechităților sociale”. Sunt cunoscute acțiunile din acești ani, cel mai vizibil la capitolele violență și crime, trafic de ființe umane, sărăcie și degradare socială la nivel înspăimântător, democrație imitată etc.; însă nu au fost evidente acele lucruri care ar fi trebuit să contribuie pozitiv la înlăturarea tuturor nelegiuirilor instaurate în cadrul țării și anume: punerea pe picioare a unui model de existență civilizată, în mod aparte, instituirea un sistem democratic și transparent în administrare și coabitare socială. La ziua de azi speranța pentru o viață mai bună se întrevede odată cu venirea la putere a noului președinte de țară Maia Sandu (alegerile prezidențiale din 15 noiembrie 2020), personalitate pro-europeană care pledează pentru corectitudine, bunăstare socială, egalitate între cetățeni, stat incoruptibil și democratic. Însă, ca dovadă, pagina tristă a acestor treizeci de ani de independență va rămâne în istorie, iar cele mai problematice aspecte vizând: libertatea de exprimare, de insecuritate și neprotecție socială a cetățeanului; modelul de comunicare din partea clasei politice în scopul de a intimida și dezinforma constant masele, acestea existând cu sentimentul de frică și supunere, lipsa curajului de a protesta împotriva nedreptăților sociale sau contra procesului populist nedemocratic; migrațiunea forțată în afara țării din cauza lipsei locurilor de muncă și a veniturilor financiare foarte mici, cetățenii apți de muncă emigrând în masă; corupția și hoția care a distrus, sărăcit și vandalizat statul până în talpă; cât și despre multe altele. Ca urmare, totul denotă faptul cât de nedemocratică a fost societatea moldavă în toți acești treizeci de ani de independență statală.

La ziua de azi poporul îndură consecințele dezastruoase ale acestor treizeci de ani –   poziție economică, socială și politică catastrofală; existența cetățenilor împânzită în totalitate de o sărăcie și degradare socială halucinantă, cuprinsă în plasele corupției și a celor grupări criminale care au dezvoltat și instaurat în stat o putere dominantă ce au pus stăpânire pe sistemul financiar (urmează de a obține reîntoarcerea miliardului de dolari furat și nu numai), cât și o influență specială exercitată asupra întregii societăți; puterea politică și socială deținută încă de persoane care știu cum să manipuleze societatea prin cele mai murdare, populiste și periculoase mijloace de propagandă, scopul principal fiind de a influența cât mai negativ opinia publică prin mass-media sau prin diverse metode persuasive; societatea arhiplină de oamenii puterii din modelul oligarhiei, a corupției, a crimei organizate, a intransparenței, a unei lumi frauduloase unde totul se bazează pe rea-credință și înșelăciune; sistem judiciar nespus de coruptibil; etc. Însă un lucru este pozitiv, lumea începe să înțeleagă cu mult mai bine procesele ce decurg în societate, reapare încrederea în clasa de guvernare, schimbarea având o altă direcție, românii basarabeni sperând cu adevărat la o nouă viață și un nou început pentru a restabili demnitatea poporului, pentru a contura o cultură decentă în dezvoltarea zilei de azi și de mâine. Ca urmare, numai prin asemenea deziderate va funcționa și fenomenul democrației, care, cu certitudine, se va încadra în cel mai decent mod în valorificarea identitară a poporului român basarabean și a societății moldave, în conviețuirea și relația umană dintre puterea statală, om, societate. Deci, cum s-a pronunțat președinta Maia Sandu, la festivitatea de aniversare a treizeci de ani de la independență, 27 august 2021: „schimbarea în bine este posibilă”, iar guvernanții trebuie să fie „în slujba poporului”… „statul „trebuie reconstruit pe baze democratice și incluzive”.

Galina MARTEA

Un eveniment editorial de mare importanță pentru cultura și literatura română – apariția Dicționarului Enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea – MILENARIUM, volumul I, coordonatorul acestei lucrări de excepție fiind neobositul editor și talentatul scriitor Gheorghe A.Stroia. Publicat la Editura Armonii Culturale din România, 2021  (pagini 538), volumul în cauză este elaborat în baza unui nou proiect al Revistei Armonii Culturale din Adjud, obiectivul având menirea de a înregistra, promova și a face mai bine cunoscut publicului cititor despre opera literară și biografia unor scriitori români contemporani de pretutindeni (poeți, prozatori, eseiști, romancieri, publiciști, critici și istorici literari, exegeți, monografiști, etc.), atât din țară, cât și din afară – Diaspora română. Inițiativa acestui nobil proiect cultural a luat ființă din motivul de a comemora amintirea față de unii scriitorii care și-au pierdut viața în perioada pandemiei Covid-19 – o complexitate de evenimente deprimante ce au avut loc în existența întregii omeniri de pe mapamond. Astfel, marcându-se faptul că anume prin intermediul dicționarelor se pot înregistra lucruri despre activitatea literară, aprecierile critice, datele biografice și meritele scriitorilui din toate timpurile, omului de artă și cultură, etc.; respectiv de a trece în actualitate extrase din opera literară a acestuia. În contextul dat, în prefața volumului Gheorghe A.Stroia (coordonator MILENARIUM) și George-Nicolae Stroia (editor și director al Editurii) au semnalat: „Am considerat necesară o astfel de consemnare, pentru a da o mărturie despre faptul că, în această bătălie cruntă, România a pierdut valori incomensurabile ale artei și literaturii, pierderi care ne-au marcat viețile, trăirea, sufletele, dar care ne-au motivat să mergem mai departe, să le cinstim memoria și activitatea. Printre ei, scriitorul Paul Goma, academicianul Nicolae Dabija, poeta Mariana Gurza, promotorul cultural Ligya Diaconescu, sunt doar câteva dintre numele pe care vom continua să le rostim cu drag. În bogata și vasta istorie a literaturii române, dicționarele au ocupat, fără îndoială, un rol important în consemnarea datelor bibliografice, referințelor critice și, mai rar, extraselor din operele scriitorilor, cel mai firesc, din dorința logică de a realiza o frescă a literaturii perioadei selectate. MILENARIUM – Dicționarul Enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea s-a născut tocmai dintr-o astfel de nobilă dorință, am putea spune.” (vezi „Milenarium: un izvor de lumină, într-un timp al tenebrelor”, pag.7-8).

Într-un format A4 și cu o structură internă și externă foarte frumoasă, bine îngrijită și  sistemată, efortul maxim în această muncă editorial-intelectuală fiind asigurată de eminentul scriitor și om de cultură Gheorghe A.Stroia, Dicționarul MILENARIUM include în sine un număr de 64 scriitori români din întreaga lume, în modul acesta reprezentându-se/regăsindu-se coeziunea și armonia națiunii române; corespunzător coperta volumului redăimaginea sub aspectul mondial în care este prezentă intelectualitatea română din mai multe state. Printrescriitorii prezenți în volum se regăsesc personalități de mare valoare, cu renume literar, dar și condeieri mai puțin cunoscuți în literatura română, ca urmare numărându-se: Constanța Abălașei-Donosă, România – poetă, prozatoare; Magdalena Albu, România – dr., poetă, prozatoare, eseistă; Sibiana Mirela Antoche, România – poetă; Mioara Baciu, România – poetă, poetă bilingvă; Liliana Badea-Cârstea, România – poetă; Mihai Batog Bujeniță, România – poet, prozator, romancier, dramaturg; Bogdan Boeru, România – poet, nuvelist, romancier, eseist; Elena Bolânu, România – poetă, prozatoare; Elena Buică-Buni, Canada – prozatoare, eseistă; Victor Burde, România – poet, poet bilingv; Mihai Caba, România – poet, prozator, romancier; Elena Căpățână, România – poetă, prozatoare, eseistă; Timur-Vasile Chiș, România – poet, eseist, prozator; Iuliana Ciubuc, România – poet, dramaturg, eseist; Pompiliu Crețu, România – cercetător științific, poet, eseist; Aura Dan, România – poetă, prozatoare; Ligya Diaconescu, România-Canada – poetă, poetă bilingvă; Nicolae Dina, România – eseist, prozator; Eugen Dorcescu, România – membru al USR, poet, prozator, eseist și critic literar; Mirela-Ioana Dorcescu, România – dr., conf.univ., membru al USR, prozator, eseist, romancier, hermeneut, semiotician; Dumitru I.Găleșanu, România – poet, poet bilingv, eseist; Stelian Gomboș, România – dr., poet, prozator, publicist, eseist; Constantin Gumann, Austria – jurnalist, publicist, eseist, romancier; Nicolae Mătcaș, R.Moldova-România – dr., prof.univ., membru al USR și USM, lingvist, poet, publicist, eseist; Florica (Bațu) Ichim, Canada – poetă, prozatoare; Dumitru Ichim, Canada – doctor în teologie, poet, eseist; George Ioniță, România – poet; Tudosia Lazăr, România – poetă, prozatoare; Ionel Marin, România – poet, eseist, publicist, editor, membru al USR; Victor Marola, România – dr., poet, eseist, publicist; Galina Martea, Basarabia-Olanda – dr., prof.un., poetă, eseistă, publicistă, critic literar, membru al Societății Regale pentru Literatură din Marea Britanie-Londra; Corina Matei-Gherman, România – membru al USR si USM, dr., poetă, prozatoare, eseistă; Viviana Milivoievici, România – dr., poet, prozator, eseist, romancier; Milena Munteanu, Canada – poetă, prozatoare; Costache Năstase, România – poet, eseist; Corneliu Neagu, România – dr., poet, prozator; Ion N.Oprea, România – istoric și istoric literar, poet, prozator, eseist; Mioara Oprișan, România – poetă; Mariana Pâșlea, România – poetă, prozatoare; Florica Pațan, România – poetă, prozatoare, eseistă, critic literar; Luminița Postolache, România – poetă; Marilena Răchinaru, România – poetă, prozatoare; Calistrat Robu, România – poet, eseist; Mariana Rogoz Stratulat, România – poetă, eseistă, prozatoare; Vasile Rușeți, România – poet, prozator, eseist, jurnalist; Olimpia Sava, România – prof., editor, poetă, prozatoare; Al. Florin Țene, România – Președinte al Ligii Scriitorilori Români, poet, prozator, eseist, romancier, publicist, critic literar, jurnalist; Ionuț Țene, România – dr., istoric, poet, eseist, publicist, critic literar, prozator; Titina Nica Țene, România – poetă, prozatoare; Nadia Urian, România – poetă, prozatoare, eseistă; Cornelia Ursu, România – dr., medic, prof.univ., prozatoare, eseistă; Mariana Vicky Vârtosu, România – poetă, prozatoare, romancieră, nuvelistă; George Vlaicu, România – dr., jurist, eseist, prozator, romancier.

Dacă să ne referim la Domnul Gheorghe A.Stroia, coordonatorul Dicționarului Enciclopedic MILENARIUM, atunci despre această personalitate distinctă a neamului românesc ar fi necesar de menționat câte ceva din meritele sale scriitoricești realizate în domeniul literaturii, științei, artei editoriale, cât și în alte activități cu caracter intelectual. Așa deci, redutabilul om de cultură Gheorghe A.Stroia (n. 22 mai 1970, Adjud, județul Vrancea) este bine cunoscut în societatea română, dar și în afara ei, în calitate de scriitor, poet, prozator, eseist, critic literar, cercetător și redactor literar, editor, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte, membru al Ligii Scriitorilor Români și al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română, altele. Cu o impunătoare carte de vizită, Domnia sa de-a lungul timpului a pus în lumină opere literare de mare pondere, scrierile sale fiind publicate în volume ca autor unic (versuri, proză, roman, literatură pentru copii, dicționare enciclopedice, antologii); cât și cu prezență în publicații relevante – antologii literare de poezie și proză, enciclopedii, reviste și ziare naționale și internaționale. Inginer de profesie, Gheorghe A.Stroia deține în palmares multiple premii de valoare la secțiunile poezie, critică și eseistică literară; iar în anul 2019 este decorat cu medalia VIRTUTEA LITERARĂ pentru merite culturale și editoriale, de către Liga Scriitorilor Români. În scopul de a promova valorile naționale  românești, versatul scriitor și editor fondează activitatea Revistei Armonii Culturale – publicație universală de creație și atitudine culturală (2010, Adjud); pe când în anul 2011 înființează, sub egida Asociației Geocosynus Educațional Group, Editura Armonii Culturale. Până la ziua de azi Gheorghe A.Stroia a publicat patru cărți de Literatură pentru copii, cinci volume cu genul de poezie japoneză Haiku (dintre care unele traduse în limba franceză și engleză),  22 volume de poezie (inclusiv cu traducere în mai multe limbi străine), 8 volume de eseuri – critică și exegeză literară, etc. De specificat, în timpul apropiat Domnia sa urmează să pună în lumină volumul doi al Dicționarului susmenționat. Cât despre creația literară a domnului Gheorghe A.Stroia s-au pronunțat mulți scriitori români consacrați: Victor Sterom – membru al USR; Cezarina Adamescu – membru al  USR; Gheorghe Postelnicu – membru al USR; Marin Ifrim – membru al USR; Cristian Petru Bălan – membru al USR; Georgeta Minodora Resteman, alții. Printre altele, Victor Sterom (critic literar, poet, prozator, publicist) a scris: „Inteligenţă modernă, analist-reflexiv Gheorghe A. Stroia consemnează în – notele sale de lectură – cu sentimentul moderat – în volumele de poezie ori în cele de proză, fenomenul literar dintr-o perspectivă diferenţiativă, delimitând modurile specificităţii, în vederea descoperirii unor – tipuri – de sensibilitate. Printre acestea, amintesc: pasiunea, simţul compoziţiei, intuiţia şi clara viziune a fiecărui creator. Un lucru este de-acum verificat, cum că: în tot ceea ce a consemnat aici, Gheorghe A. Stroia n-a pierdut din vedere – întregul – şi n-a căzut în absolutizări metafizice. Aşadar, în concepţia criticului literar Stroia, critica în sine sau în subsidiar devine o problemă de conştiinţă şi nu în ultimul rând, meditaţie pe marginea operei literare ca efect al sondării interiorului ei, dar şi o continuă confruntare, revelare şi evaluare a dimensiunilor şi semnificaţiilor.” (extras din recenzia la volumul de critică și eseistică literară „Dincolo de vitralii”, autor Gheorghe A.Stroia, Ed.Armonii Culturale, 2011). La cele rostite de Victor Sterom, la rândul meu aș completa cu următoarele, în linii generale: „Întreaga diversitate a scrierilor realizate de Gheorghe A.Stroia (poezie, proză, alte genuri literare) sunt lucrări inedite și prețioase, care, cu siguranță, vor rămâne înscrise pentru totdeauna în tezaurul cultural românesc. Iar cugetările scriitorului, fiind redate printr-un conținut filozofic, transmit înțelepciuneumană, sensibilitate accentuată asupra lumii spirituale, ca urmaretotul având menirea de a forma sursa de lumină autentică necesară ființei umane în existență”.

Revenind la Dicționarul Enciclopedic MILENARIUM, vol. I, putem afirma că intenția acestui proiect minunat a fost de a conceptualiza într-o nouă formă/perspectivă personalitatea scriitorului român de pretutindeni, în centrul atenției fiind pusă și creația literară a acestuia. Deci, proiectul Revistei Armonii Culturale, întitulat „MILENARIUM – Dicționar Enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea, vol. I, coordonator Gheorghe A.Stroia”, fără ezitare, reprezintă, mai întâi de toate, respectul față de cultura și literatura română; respectul față de scriitorii români, aceștea reprezentând intelectualitatea română; și, nu în ultimul timp, această operă de artă simbilizând respectul enorm față de neamul românesc – un popor care este demn de a produce mereu lucruri nespus de frumoase și indispensabile, precum Dicționarul în cauză. Așadar, talentatul/neobositul scriitor și editor Gheorghe A.Stroia a reușit și de această dată să pună în lumină o operă literară de o valoare aparte pentru cultura și istoria românească, o lucrare realizată cu multă ardoareumană și inteligență spirituală, cu multă dragoste față de semenul său și propria țară.

Galina MARTEA

Neobosita scriitoare și jurnalista Veronica Balaj de această dată prezintă publicului cititor o lucrare cu totul deosebită și anume: despre schimbările cu caracter deprimant parvenite brusc în viața omenirii, fiind vorba despre pandemia Covid-19. Apărut la Editura Castrum de Thymes din Timișoara, în colecția Corindon (colecțiune înființată odată cu editarea acestui volum), 2021, pagini 187, romanul-jurnal se întitulează „Tatuaj interior”. Prin titlul cărții descifrăm o stare de lucruri care emană de la sine înțelesul cuprinsului, acesta înregistrând întreaga complexitate a evenimentelor nespus de triste ce au avut loc în viața tuturor țărilor de pe mapamond în perioada pandemiei recente, accentele centrându-se pe condiția emoțională, demoralizată și înfricoșată a omului în situații de izolare și singurătate totală; nemaivorbind de acele persoane care au trecut prin această boală teribilă și, spre fericire, în cele din urmă au supraviețuit. Drept urmare, întâmplări nefericite/ cumplite pentru deceniul doi al secolului trei.

Acțiunea romanului, plasându-se în limitele de timp 23 februarie 2020 și 12 decembrie 2020, ilustrează perioada în care omenirea s-a aflat sub un zbucium emoțional continuu, sub o grea încercare de a face față lucrurilor împotriva unei epidemii globale – forța interioară a individului fiind încolăcită și dependentă de o aventură a sorții, care le-a minimalizat activitatea profesională și mersul normal al vieții cotidiene; cu atât mai mult că în aceste condiții mulți angajați și-au pierdut locurile de muncă – o componentă foarte dureroasă. Astfel viața umană s-a împotmolit între pereții cugetărilor și al frământărilor, iar timpul devenea tot mai stresant în spațiul său lăuntric. După cum înregistrează autoarea cărții, manifestările existențiale se înrolau prin „Încordarea corpurilor”, „Imaginația ce dormitează cu aripile  strânse”, prin „Scapără clipa când trece prin mine”/ „Întrebarea și o subtilă neliniște se încolăcește peste întunericul nopții”. Între aceste exteriorizări și sentimente scriitoarea Veronica Balaj plăsmuiește acea imagine literară ce corespunde realității, existența efectivă având tangență cu noua orânduială publică, sanitară, economică, culturală etc. În rezultat, totul devine o istorisire reală despre lumea care se confruntă cu supraviețuirea, aceasta înțelegînd că noul stil de viață trebuie acceptat.

Cu o structură bine definită, romanul-jurnal „Tatuaj interior” cuprinde diversitatea întâmplărilor ce s-au produc în viața omului din cauza pandemiei Covid-19. Un jurnal care marchează, precum un tatuaj, anumite zile trăite în alt mod de întreaga omenire. Acțiunile se desfășoară în cadrul mapamondului, cât și cu referire la viața privată și stările emoționale ale unor indivizi și, nu în ultimul rând, ale autoarei, unde totul este pus sub un experiment vital, sub o tentativă de a suporta necazul instaurat, respectivul fiind sosit în astă lume, posibil, în mod intenționat, după cum argumentează Veronica Balaj: „ȘTIRI EXTERNE. Britanicii și belgienii au refuzat să intre în China. Cetățenii altor țări importante de pe glob au, la fel, restricții… Wuhan. În 2014, s-a terminat aici construcția unui laborator de nivel 4, autorizat să manipuleze viruși letali pentru om… Toate acestea mă bulversează. La ce le vor fi trebuind oamenilor iubitori de viață, viruși letali? Creați special să distrugă alți semeni??! Mă depășește înțelegerea unei asemenea ipoteze.” (vezi „Teorii, Motivații, Argumentări. 27 februarie, același an”). În termeni calendaristici, peisajul interior al unei lumi speriate și intimidate este văzut din unghiul întunericului, impasul moralizator devenind tot mai traumatic. Disperarea umană persistă în tot ceea ce mișcă și staționează, dăinuiește în tot ceea ce se numește teamă – o stare de neliniște sufletească cauzată de un pericol mortal, unde chiar și în privirea primăverii totul se pierde fără nicio umbră. La astfel de fenomene distinsa scriitoare relatează lucrurile în mod metaforic-fabulos: „Îmi vine să cred că sunt pe un tărâm invadat de monștri care suflă pe nări duhoarea fricii”; însă sentimentul pentru sărbătoarea românilor „Mărțișorul”, marcată odată cu sosirea primăverii, este descris sub o imagine de-a dreptul melancolică: „Mărțișorul, sărbătoarea primăverii la noi, a ajuns scofâlcită, pipernicită de frig și temere,  stă la un colț de stradă. Se mai mută de colo, colo. Atât. Mărțișoarele sunt fragile, fără strălucire ca altă dată. Cavalerismul bărbaților s-a topit și el printre degetele  fricii.” (v. „Falșii talanți ai primăverii. 1 martie 2020”). Înregistrările jurnaliere cu toate evenimentele se produc sub cupola unor condiții de viață limitate, intensitatea dramatismului rămânând singurul mijloc prin care se poate exista.

Istorisirile redate în volumul Tatuaj interior, de faimoasa scriitoare Veronica Balaj, sunt lucruri cu adevărat foarte interesante care transmit mesajul alarmant despre noua ordine mondială în legătură cu pandemia stabilită în întreaga lume. Așa fiind, autoarei îi reușește de minune să transmită alocuțiunea narativă în proză, deconspirând cu multă claritare, precizie și cercetare analitică comportamentul uman, faptele și acțiunile acestuia în vremuri de grea cumpănă. Între aceste circumstanțe se regăsește și însuși autorul în calitate de spectator, dar și în calitate de actor al spectacolului ce s-a derulat pe parcursul celor zece luni din anul 2020. În această reprezentație teatrală se încadrează diverse roluri, partitura scenică revenind mai multor personaje, dar și întregului public – figura umană reprezentând nucleul tuturor întâmplărilor din perioada susmenționată. Fragmentele succesive ale romanului-jurnal înregistrează zeci de titluri expresive precum „Cercul cotidian”, „În camuflajul poveștilor”, „Duminica și-n restul zilelor port masca bleu”, „Erori… precauții… dispute”, „Între terapie și donații”, „Măști și singurătate în diferite culori”, „Filozofia clipei”, „Iubire și sfinți în pandemie”, „Complicități la speranță”, „Semnul focului nemeritat”, „Viața online”, altele – , în respectivele tabloul existențial fiind redat prin realitatea care a dominat și supus lumea la mari încercări, experimentându-le trăirea prin mijlocirea tatuajului interior, în cele din urmă identificând și recunoașterea de sine în condiții restrânse de viață. O asemenea situație socială cu modificări esențiale în comportamentul uman se suprapune și în relațiile de cuplu, în cazul celor înregistrate de autoare este vorba de doi tineri îndrăgostiți care își urmează calea vieții prin ipostaze și situații nedorite, aceștea fiind nevoiți să accepte un mod de prietenie amoroasă de la distanță, respectiva abordare impunându-se prin restricțiile impuse de pandemia în cauză, drept urmare izolarea la domiciliu fiind măsura cu caracter profilactic, iar legătura între personaje având loc prin intermediul internetului și  telecomunicației, astfel invocându-se: „Oare-i vom mai recunoaște când va fi să fie revederea? Iubirea noastră pământească nu le este nici apă. Nici drum. Nici foc. Nici ardere, căldură sau extaz. Nimic. Trăim într-o covârșitoare stare de alertă. Ne apărăm într-o tranșee imaginară, construită de fiecare dintre noi” (vezi: „Singurătatea cu dublu sens”).

Așadar, lucrarea Tatuaj interior, realizată de talentata scriitoare Veronica Balaj, este o istorisire reală despre cele întâmplate de la începutul pandemiei Covid-19, evenimentele armonizându-se cu mediul înconjurător, cu acțiunile dramatice ce se desfășoară în cadrul sistemelor naționale de sănătate, cu trăirile sufletești ale omenirii care este încadrată la direct în acest val al tragismului instaurat. Autoarea caută explicații la acțiunile ce au avut loc, astfel angajându-se să informeze cititorul despre cum individul în vremuri de grea cumpănă se adaptează voluntar și involuntar la condițiile limitate de viață, în deosebi despre faptul cum în asemenea situații acestuia îi este afectată starea emoțională. O lucrare cu adevărat demnă de atențieși necesară publicului cititor, care neapărat ar trebui să reprezinte și evenimentul editorial de mare importanță – Veronica Balaj fiind scriitoarea și jurnalista de o valoare aparte în cultura și literatura națională română.

Galina MARTEA

Cu o impunătoare carte de vizită, scriitorul Ionuț Țene de această dată se prezintă în fața cititorului cu un nou volum de versuri „Solitudini”, cu un subtitlu „100 de poezii”, apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021, pagini 131, prefață realizată de Constantin Cubleșan (scriitor, critic și istoric literar, prozator, dramaturg, poet).

Foarte activ în producerea de valori culturale și estetice, cu prioritate prin punerea în lumină a producției literare de diverse genuri – poezie, proză, eseu, publicistică, știința istoriei – , în ansamblu, Ionuț Țene își exprimă mesajul artistic prin imagini expresive, pline de sens, pline de farmec scriitoricesc ce emană numai încântare și frumusețe autentică.

Scriitorul și istoricul clujean, născut la 23 februarie 1972, în orașul Drăgăşani, județul Vâlcea, de-a lungul timpului a adunat în palmaresul său literar și științific lucrări de mare valoare, care s-au remarcat prin conținuturi calitative și inovative, având esență de fond în cultura națională română.

Astfel vorbind, în literatura română este prezent un scriitor matur care demonstrează aptitudini reale în arta scrisului, climatul intelectual fiind format din studii universitare (Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai, licenţiat în 1995), studii de masterat (Master în Istoria Contemporană şi Relaţii Internaţionale, aceeași universitate, 1996), studii de masterat cu dublă specializare (Master în Dreptul Muncii, Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2010), studii de doctorat (Doctor în Istorie, Universitatea Babeş-Bolyai, 2008), precum și multe alte calificări în diverse domenii sociale.

Pe lângă activitatea științifică, cu precădere în domeniul istoriei, Ionuț Țene este un minunat și talentat scriitor și în domeniul literaturii, acumulând în realizările sale mai mult de 20 de volume de versuri, eseuri, publicistică, aprecieri critice: „Bal ca-n iad” (versuri, 1993), „Roşi de lună” (versuri, 1997), „De izvoare” (versuri, 1999), „Manifestaţii studenţeşti anticomuniste la Cluj în 1946” (istorie, 1999), „Suflet dac” (versuri, 2001), „Reflecţii critice despre o Teologie a Istoriei” (istorie, 2001), „Capitala în Ardeal” (eseuri, 2002), „Cronici de istorie românească” (eseu istoric, 2003), „Poezia noastră cea de toate zilele” (critică literară, 2004), „Viaţa mea, clipele” (versuri, 2007), „Clujul Universitar, 1944 – 1948” (2008), „Biografii Universitare Clujene. Mărturii orale” (2013), „Contra Curentului” (2015), „Valeriu Gafencu. O biografie teologică a Sfântului Închisorilor” (2016), „Ridurile pietrei” (2018), „Solitudini” (versuri, 2021), altele.

Ca urmare, despre creația literară a domnului Ionuț Țene au scris și s-au pronunțat mulți critici literari și personalități eminente din cultura română, unul dintre ei fiind scriitorul și criticul Ion Cristofor care spune: „Ionuț Țene este un apostol al poeziei postdecembriste”. Deci, în circuitul public românesc sunt prezente lucrări remarcabile în versuri, proză, eseistică, critică literară, iar autorul acestora fiind Ionuț Țene – poet, eseist, publicist, prozator, critic literar, istoric și, nu în ultimul rând, inspector superior în cadrul Serviciului Învăţământ, Cultură, Culte al Primăriei municipiului Cluj-Napoca; director editorial, NapocaNews.ro; redactor-colaborator Jurnalul Românesc din Viena; preşedintele Fundaţiei Culturale Sarmisegetuza din anul 1997; membru fondator al Ligii Scriitorilor din România, 2006 etc.

Referindu-ne la volumul de față „Solitudini” – 100 de poezii” vom scoate în evidență faptul că avem de-a face cu un scriitor-poet de o mare sensibilitate – intensitatea afectivă, emotivitatea și multe alte însușiri de excepție specifice autorului se perindă prin capacitatea expresivă în a transmite și a provoca intens emoția artistică sau, mai bine zis, receptivitatea literar-artistică.

Este ceva uimitor în acest sens, respectiva abordare văzându-se prin „În ziua de azi oamenii nu se mai văd/ Și nu se ating/ Acum clipele închid ochii pe stradă/ Iar întunericul flămând aleargă ca leul în junglă/ Să înghită păcatul care eliberează/ Doar această zi fără mâine şi ieri/ Fără o frângere de pâine și pahar cu vin la cină” (Înșelare); însă perceperea asupra fenomenelor ce aparțin existenței umane din acest univers este o viziune plină de sensibilitate accentuată asupra lumii pământești prin intermediul căreia se resimt și se desprind constant stările sufletești ale autorului, în centrul subiectelor fiind în mod prioritar suferința și îndurarea sufletească, dar și indolența semenului său „Poate într-o zi am să zbor doar cu aripa frântă/ În văzduh va rămâne amintirea păsării/ Și aripa care mângâie cerul până la asfințit/ Poate nu va mai fi atunci izvorul de aer// Noaptea înnebunită de singurătate/ Va spăla pe față oglindirea stelelor din fântâni/ Și oamenii vor căuta doar acea măiastră/ Care nu va fi descoperită” (Niciodată).

Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poetul Ionuț Țene are un mare spirit de imaginație, în cele din urmă având capacitatea de a reda cu multă iscusință mesajul artistic printr-o formă concretă, evident, reprezentând un conținut literar arhiplin de sentimente inocente față de băștinașii săi, ținutul natal, univers, față de tot ceea ce este firesc în viața pământească și propriu omului din astă lume: „Un colț de rai este acolo/ Unde se apune în genunchi/ Și soarele se închină/ E răsăritul acestui pământ/ Plămădit de rugăciuni și mori/ Care macină lacrimi/ Care coboară zborul măiastrei lui Brâncuși/ Unde firele de iarbă dansează înnebunite/ Ciocârlia pe rapsodia lui Enescu/ Iar cerul paște urmele pașilor Mioriței” (Colț de rai).

Pe lângă meditațiile pline de zbucium și încordare pentru epoca și timpul necăjit, pentru omul și societatea acestuia care sunt mereu în decădere, pentru idealuri și năzuințe existente și inexistente, poetul prin arta cuvântului dorește să fie transferat și în limitele tăcerii și a singurătății, a liniștii și a împăcărilor sufletești, astfel declarând credință deplină în tot ceea ce este divin și sublim: „Ești singur cu singurătatea/ Și nimeni nu bate la ușă/ Doar vorbele/ Se reîntorc tăcerile aspre/ Și lacrimile nu mai dor/ Și aerul se aude cum se frânge-n dor/ În trup de flori ce ofilesc durerea/ Și depărtarea picură clipe de vis/ Dintr-un robinet de mult închis” (Însingurare).

Aceste lucruri despre autorul cărții le menționează și Constantin Cubleșan, care scrie astfel: „Viziunile sale sunt nu atât sumbre, cât mai ales marcate frisonat într-o atitudine a decepției și a lamentoului singurătății ori a însingurării: „Traversează orașul noaptea sălcie/ Singurătatea cântă undeva departe/ Undeva se aude cum rupe acordeonul/ Inima din oamenii străzii sau poate/ Lacrima iubirii căzute pe asfaltul de catifea” (Orașul alb).

Creația poetică a domnului Ionuț Țene este o construcție perfectă despre viața lumească cu toate subtilitățile și preocupările ei existențiale; despre realități umane, dar și imaginare ce sunt corelate prin conținuturi spirituale și materiale, corespunzător fiind desemnată structura internă și externă a unui subiect sau a unui proces vital. Urmărind cu multă atenție mijloacele de expresie pe care le aplică autorul, remarcăm că acestuia îi reușește foarte bine să pătrundă în cadrul tuturor acțiunilor și întâmplărilor care se vor istorisite.

După cum ne mărturisește prefațatorul cărții Constantin Cubleșan „Volumul Solitudini, datorat lui Ionuț Țene, impune în peisajul literar clujean, și nu numai, un poet matur, cu o voce distinctă în galeria poeților generației sale, marcat profund de actualitatea timpului său căruia îi dedică emoționante versuri de o sinceritate frapantă” – , la rândul nostru putem confirma că poetica lui Ionuț Țene din volumul „Solitudini” se axează pe factorul uman al existenței, mesajul având o intensă vibrație sufletească ce se asociază și se încadrează atât în limitele comunicărilor științifice și folosofice; cât și în limitele unor cercetări de cugetare metafizică sau cosmologică, care definesc conținutul lumii înconjurătoare prin natură și cu prezența puterii divine, spiritului, nemuririi.

Galina MARTEA

Galina MARTEA

Cine să dezvolte cultura națională?

Referindu-ne la termenul cultură înțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul
căreia se prezintă manifestările și activitatea cotidiană a individului. Moștenită din strămoșii noștri,
cultura are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii,
valori naționale, etc., respectivele toate încadrându-se în disciplina sau definiția culturii.

Cu rădăcini
universale, cultura, în esență, cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului,
necesare unui popor în existența de zi cu zi. Lucruri prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la
justa valoare de către individ, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă
civilizată. Astfel, prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv cultura acestuia,
concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. În acest caz, prin nivelul
de dezvoltare al propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi
este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, respectiv
oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Raportându-ne la expresia de
necesitate, atunci aceasta, prin categoria sa filozofică, reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui
individ. Ca urmare, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.

Fiecare popor își are cultura sa și nivelul său de dezvoltare, o diversitate enormă de aspecte care
deseori și în anumite perioade istorice se completează reciproc. Prin aspectul globalizării, în lumea
contemporană acest lucru e benefic pentru unele popoare care încă se află la un nivel inferior de
dezvoltare, având și o cultură mai inferioară. Așa fiind, unele popoare cu o cultură mai puțin civilizată
ar putea ușor apela și la alte forme de culturi, adică la o cultură plină de cunoștințe și de valori
spirituale prin care masele ar urma să fie în contact mai activ cu viața creatoare în scopul de a-și forma
un nivel intelectual multilateral sau un nivel mai ridicat în dezvoltare. În asemenea cazuri este nevoie
doar de dorința individului, dar mai ales de dorința societății acestuia care ar urma să fie mai deschisă
la transformări evolutive, la schimbările ce aduc numai profit material și spiritual vieții umane. Lucruri
și acțiuni frumoase, însă, cu mare regret, nu fiecare ființă umană, nu fiecare popor rămas în
subdezvoltare înțelege toate acestea. Este nevoie de timp, de voință, de recunoaștere de sine și de
mediu, în mod aparte, este nevoie de o schimbare radicală a mentalității. Este nevoie de multe alte
lucruri pe care omul încă nu reușește să le sesizeze în de ajuns, cu atât mai mult că aceste aspecte nu
sunt înțelese nici de oamenii ce stau în capul puterii și administrează țara/ societatea.

Componente
dureroase și triste care se răsfrâng asupra întregii societăți, componente specifice și societății
basarabene de astăzi – un mediu social inhibat de trecuturi, cu o stare de înapoiere și lipsă de cultură.
Necătând la faptul că la ziua de azi îi sunt deschise drumurile către o lume civilizată, oricum societatea
moldavă este încă ținută în subdezvoltare cu tendința de a ține în întuneric o lume, un popor ce are un
comportament umil și supus. Totul se întâmplă din cauza că mentalitatea clasei dominante este destul
de depășită, aceasta fiind adeptă încă a unui trecut primitiv. În modul respectiv, o colectivitate de
oameni îndură și rămâne în subdezvoltare economică, socială, culturală, neavând la bază acel stimulent
de care are nevoie.
Dacă prin expresia cultură se definește înțelesul de a respecta, de a onora, de a instrui și educa,
etc. – totul reducându-se la conținutul valorilor și normelor comportamentale decente ale omului;
atunci prin expresia incultură definim componente precum lipsa de cultură elementară, ignoranță,
decădere, neștiință – totul reducându-se la tendința omului/ comunității de a se izola și îndepărta tot
mai mult de tot ceea ce este civilizat. Evident, fiecare societate își are cultura sa formată de-a lungul
timpului, corespunzător și normele de comportament uman sunt interpretate sub influența culturii
respective – întreaga diversitate fiind ghidată sub influența mediului înconjurător.

Este o corelație dintre fenomene și ființe care depind între ele condiționat, fără a realiza vreo abatere oarecare, ca să nu
generalizăm. Sub această formulă are loc procesul de contaminare a omului cu factori negativi sau
pozitivi, astfel formându-i existența reală în cadrul unei colectivități vulnerabile sau decente. Cu mare
regret, însă, spre exemplu, omul din societatea moldavă cade sub influența factorilor negativi care le
îngreunează atât dezvoltarea, cât și existența. Astfel societatea există prin termenul de subdezvoltare și
subcultură, dacă să spunem așa, identificându-se uniform prin limitele obscurantismului, fenomen ce
scoate în evidență o stare de înapoiere culturală sau, mai bine zis, o atitudine retrogradă față de
răspândirea culturii și a progresului în mase. Ne întrebăm: de ce și cum poate avea loc un asemenea
proces într-o societate din epoca contemporană, cu atât mai mult că această epocă se definește prin
modificări esențiale în politicile culturale, economice, sociale? Tendința spre o cultură cât mai avansată
este spațiul prin care ființa umană încearcă să se realizeze evolutiv pentru a crea bunăstare, dezvoltare,
erudiție. Iar prosperitatea unui popor sau a unei societăți nu poate fi concepută fără fundamentul unei
culturi sigure, aceasta fiind bogăția cea mai de pret. Însă, ne întrebăm din nou: care este cea mai de preț
bogăție în cadrul societății basarabene de astăzi? Răspuns la această întrebare, credem, ar fi doar una:
trăind printr-un haos apocaliptic de neconceput unde la orice pas persistă mizeria morală/ mizeria de
conștiință/ mizeria în administrarea statală (o realitate cunoscută și la nivel internațional), poporul
basarabean pur și simplu există/ supraviețuiește prin destin pentru a înfrunta timpul, iar aspectul culturii
este pur și simplu lăsat în voia soartei.

În contextul dat, putem atribui cuvintele spune de Emil Cioran:
„… Nu cunosc în Europa un alt țăran mai amărât, mai pământiu, mai copleșit. Îmi închipui că acest
țăran n-a avut o sete puternică de viață de i s-au înscris pe față toate umilințele, de i s-au adâncit în
riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viață ar dovedi el, impresia nu este totuși a unei prospețimi
biologice. O existență subterană este ființa lui și mersul lui lent și gârbovit este un simbol pentru
umbrele destinului nostru. Suntem un neam care am ieșit din văgăuni, din munți și din văi. Am privit
cerul din umbră și-am stat drepți în întuneric…” (vezi, Schimbarea la față a României). În esență, totul
se reduce la termenul cultură, o asociere perfectă și pentru poporul român din Basarabia cu un destin
istoric ratat. Un popor care încă nu a izbutit să se afirme prin noțiunea autentică a identității, dar a
izbutit să se afirme pe deplin prin noțiunea suferinței, care, în timp, le-a creat și existența plină de
incultură. În acest caz nu ar trebui să criticăm realitatea existentă a poporului, dar ar trebui să analizăm
cu luciditate care au fost motivele ce au contribuit la crearea unei asemenea stări de dezvoltare, totodată
ar urma ca la momentul dat să oferim soluții în a salva poporul basarabean care continuă să fie înglodat
până-n gât în teascul nedreptăților sociale și nedreptățilot istorice, construite intenționat de clase
dominante din trecut și prezent – totul fiind o consecință nefastă a trecutului istoric (prezența unor
imperii cu o cultură străină neamului românesc). În contextul dat, Valentin Tomuleț (scriitor, istoric,
istoric literar) scrie: „Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare
prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”,
continuând cu: „Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru
o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele
dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare
ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”(vezi, monografia „Ţinutul Hotin în surse
statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”). De-a lungul timpului s-au comis erori
grave față de poporul român din Basarabia, erorile fiind și astăzi prezente în cadrul societății. La ziua
de azi societatea basarabeană este inhibată de minciună, lașitate, corupție, criminalitate, sărăcie, etc –
totul creat din incultura oamenilor ce stau în capul puterii. Clasa dominantă/ clasa politică a societății,
neavând nivelul corespunzător de cultură, își manifestă comportamentul moral prin cele mai inferioare
forme. De aici se strecoară și conținutul unei culturi insuficiente care, la rândul ei, amenință sau, mai
bine zis, stopează procesul autentic de dezvoltare culturală (și nu numai) în cadrul întregii societăți. Din
aceasta este clar că și prosperitatea poporului este pusă în mare pericol din cauza omului-putere, iar
cultura, ca formă spirituală în existență, își are urmările sale nefericite. Poporul nu poate fi învinuit de

nimic, dar nici societatea, însă vinovăția urmează a fi atribuită doar clasei dominante/politice care
dictează regulile de joc ale existenței sociale. Toate erorile vin de sus, de la cei mai înalți demnitari din
stat, poporul fiind doar acel care ascultă și există în tăcere (aproape majoritatea populației, dar mai ales
cea din zonele rurale). Un lucru este cert, poporul basarabean conștientizează (o bună parte din
populație) consecințele dezastruoase ale trecutului și prezentului, dar nu poate face nimic, deoarece
incultura omului-putere este cea mai periculoasă armă în a distruge un popor, în a face să nu mai existe
nici într-un fel evoluția culturală, socială, economică. Drept urmare, identitatea culturală a societății
basarabene este ignorată în cel mai real mod, pe când clasa politică în asemenea împrejurări își
fundamentează și mai mult puterea în a manipula și subjuga poporul. Deci, cultura națională, prin
manifestările ei actuale, reprezintă stagnare, degradare, involuție. Cauza insucceselor se datorează cel
mai mult lipsei de respect pentru propriul popor, clasa politică și cea dominantă distrugând și neglijând
în mod barbar cel mai sacru lucru – cultura, fenomen ce ar urma să însumeze în sine dezvoltarea
umană, economică, modul decent de conviețuire socială, libertatea individului în acțiuni, cultura
profesională, transparența și autonomia decizională, puterea limitată a guvernatorului față de individ,
echitatea socială între păturile sociale, etc. O gamă întreagă de acțiuni sociale ce trebuiesc reglate cu o
anumită atenție, cu atât mai mult dezacordurile enorme între păturile sociale ce sunt transpuse prin
cultura basarabeană de astăzi. Anii de independență, 1990-prezent, și-au spus cuvântul decisiv în
existență, iar omul s-a format în această perioadă cu o multitudine de complexe, depinzând în mare
măsură de tansformările economice și politice. Populația urbană s-a adaptat mai flexibil la schimbări,
însă populația din sectorul rural este cu mult mai închisă la modificări, aceasta continuând să aprecieze
încă vremurile din trecut și anume: perioada socialismului sovietic care îți asigura minimul de
existență. Consecințele trecutului vorbesc și astăzi, iar omogenitatea culturii basarabene există printr-un
interval de timp care nu este absolut deloc benefic omului în dezvoltare. Valorile culturale, valorile
sociale sunt abandonate așa cum este abandonat și interesul statului față de problemele concetățenilor.
Din aceasta rezultă și modul de viață actual ce este afectat de schimbări radicale, de schimbări
demografice ce au condus la exodul în masă al populației în afara țării, o situație fără precedent.
Transformările ce au loc în societatea moldavă, mai mult cu efecte negative, țin de comportamentul
inadectat al clasei politice care a transformat existența și cultura națională într-o stare de mare confuzie,
iar viața omului într-o asemenea societate a devenit o greutate nespus de apăsătoare, o povară ce
îngustează viziunea și spiritul. Astfel și identitatea națională a societății moldave se subestimează ca
factor în existență.
Ce-i de făcut, ce putem face atunci când ne este ignorat sau strangulat cel mai sacru și cel mai
de preț lucru – cultura? Să devenim mai tăcuți sau să ridicăm cât mai sus capul pentru a vedea mai bine
lumina zilei, lumina divină dăruită întegral omenurii? Credem, doar cu capul sus și cât mai sus spre
lumină și nicidecum cu capul în jos spre obscuritate! Trebuie să avem curaj în lupta cu nedreptățile
sociale, trebuie să avem mai multă demnitate în conștiința națională, corespunzător vom identifica mai
bine politicile promovate de guvernanți în administrarea țării, cursul pentru o dezvoltare personală și
socială, orientarea conștientă spre un anumit scop și anume: în a crea o societate deschisă pentru lucruri
nobile și evolutive. Iar elementele comune precum comportamentul social, limba de vorbire, religia și
alte virtuți ce țin de obiceiurile neamului românesc se vor dezvolta de la sine, ținând pasul cu
schimbările de conștiință și mentalitate, cu modul de a cunoaște mai bine lumea și existența ei în limite
civilizate. Epoca contemporană este predispusă către schimbări radicale în viața omului, schimbări ce îi
motivează dezvoltarea prin cultură. 
Galina MARTEA