De curând am primit o carte remarcabilă – Furtuna din suflet –, semnată de George Teodor Dincă. Autorul știe că arta înseamnă creație de oameni și de viață. Toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață, mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anumit moment. Opera scriitorului se constituie ea însăși ca o realitate animată de o viață proprie, cu legile și determinările ei de o rigoare misterioasă și fascinantă. Poetul scrie despre bradul însângerat de Crăciun, despre viața, botezul, logodnica, vidul, elitismul, păsările: ”O pasăre-n cioc cu-n vis/ Mi s-a oprit pe umăr/ Venind din paradis,/ Iar eu fără să am astâmpăr/ Zbor din vis în vis”.
În carte nu lipsesc metaforele, imaginația, puterea cuvintelor, florile din grădina inspirațiilor, raporturile umane, organismului viu și unitar ce atrage atenția cititorilor, pulsul vieții reflectat în versuri, ritmul și structură prin care știe să ofere înfățișarea unei lumi unde începutul se confundă cu sfârșitul. Cartea lui Dincă este o realizare monumentală, realistă, obiectivă, cu o faună bogată și exemplificată de numeroase aspecte ale timpului și vieții, un leac bun pentru suflet, inimă și literatură. Autorul face legătura între lumea reală și lumea imaginară, prin care intrăm și ieșim ca printr-o poartă. În opera lui George Dincă figura grafică devine expresia concentrată/metaforică a structurilor imaginate. Acțiunea trăirilor spirituale se înscrie într-un univers închis și rotund, ca în romanul lui Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraților), unde „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l.” Iată un exemplu similar din opera poetului Dincă: ”Sufletul poate călătorii/ Fără nevoia născută de autoapărare,/ Având curiozitatea unor noi tărâmuri,/ Devenind un elitist lipsit de nonvaloare.”
Poetul scrie despre vraja, gravitația, îngerul, visurile: ”Visurile sunt frumoase/ Când visezi la ele,/ Eu în visul tău, / Tu, în visurile mele.” Dumnezeu se manifestă în om când spiritul a ajuns la o cunoaștere totală a ființei! Calea cunoașterii de sine este un drum care duce spre iluminare. Nu devii cu adevărat om decât atunci când spiritul îți este pur, ca al unui copil, De aceeam poezia metafizică, în general, poezia intuiței (care este foarte greu de scris) duce spiritul spre cele mai înalte clipe de grație, trăite în interiorul ființei, pentru că spiritul este atât de pur, încât ființa se manifestă ca un copil care nu știe să mintă. Sufletul este o energie veșnică, nemuritoare, personală, care vine de la Dumnezeu și se întoarce la El, prin împlinirea Voii Lui, sau în Iad prin răutate și împotrivire, spune Părintele Ștefan din Domnești.
Trăind într-un univers aparte, acea ființă trăiește clipe de încântare, ajungând la pacea divină. Clipa veșniciei este sensul oricărui muritor, pentru că este intrarea în moartea ființei: Iată Eternitatea lui George Dincă: ”Pleci în viață cu zâmbetul pe buze/ Faci totul ca oamenii să se amuze,/ Lupți cu eșecul din tine,/ Domnul îți este alături și te susține./ Gândurile îți pot fi uitate,/ Faptele, de alții vor fi visate/ Și sufletul pleacă în eternitate.” O alternare a simțurilor cu sensibilitatea, dând naștere a ceea ce se cheamă stare pură, sau o metafizică pură a ființei, pentru că profanul lasă în urmă răul, iar sacrul acaparează ființa în sineși. Ceea ce denotă că omul este una cu Dumnezeu!
O contopire a ideilor lumești cu cele sacre, dând naștere unei singuri idei: aceea a eliberării spiritului de rele și suferinți, ajungând la origini, la cunoașterea morții prin atingerea sacrului, acolo unde primordialul apare ca un foc viu, cunoscând totul! Spiritul trăiește pe niște culmi neimaginate, pentru că totul este fericire. Sunt stări care nu pot fi descrise în cuvinte! Un extaz mistic, la care ajunge doar cel ce are un suflet nobil. De aceea, poezia lui George Dincă atinge stări mistice, pentru că este în căutarea absolutului! Trăiește din plin stările sufletești, ajungând la un dialog lăuntric, dialog al cunoașterii de sine. Parcă o voce lăuntrică îi spune că fericirea vine dinlăuntru nu din afară!
Această voce vine și din partea lui Lucian Blaga prin poemul Sufletul satului: Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ / Aici se vindecă setea de mântuire/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut./ Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Baki Ymeri