Solilocviu cu umbre
Răsunau poeziile
deasupra interminabilelor întinderi de frunze veștejite ale inimii,
păreau un muget de dezrobire din neclintire al stâncilor,
clopote fisurate pe interior
de atâta solilocviu încapsulat în surzenia zeilor,
viermuiala dezmorțită a adâncurilor
de-a se înălța într-o zi o floare în lumina soarelui,
albastrul blând al cerului mușcat de umbre bolovănoase,
ecoul melancolic al fâlfâitului de aripi al păsărilor, al amurgului, al toamnei,
tălăngi la gâtul iubirii… ostenite.
.
Continue reading „Francisc Edmund BALOGH: Incertitudine”