(Eugen Dorcescu,

Îngerul Adâncului (Pagini de jurnal. 1991-1998)

Editura Mirton, Timișoara, 2020, 537 p.

Calameo, 2020

7 ani apocaliptici. Nu, nu este vorba de cartea lui Ion Țugui, un best seller care împletește abil realitatea cu ficțiunea, ci de cu totul altceva, menit, după cum se va vedea, să învârtoșeze cultura română (deloc minoră), să producă „zaveră” (indignare, revoltă, suspine, „tandre” invidii colegiale) în rândul breslașilor purtători de condei (și nu numai), să revoluționeze și, de ce nu, să impulsioneze creația de gen. Dar, cum apocalipsă, în termeni biblici, se traduce prin revelație, la fel și jurnalul lui Eugen Dorcescu, Îngerul Adâncului (structurat pe trei mari paliere textuale, tot atâtea forme/trepte de ucenicie spirituală: 1. Moth Tamuth (ebr. „Murind, vei muri”), 2. Abaddón (ebr. „Îngerul Adâncului”), 3. Havel Havalim (ebr. „Deșertăciunea deșertăciunilor”), are un profund caracter revelator. Și, cum îngerii, precum știm, se situează și ei sub umbrela dihotomiei, de lumină și căzuți, la fel și cartea în discuție e vegheată (se supune influențelor) de cele două făpturi-entități eterate. În prima categorie, scriitorul (așa cum îi place să-și spună, nicidecum autor, Autor fiind doar unul – însuși Dumnezeu), în parantezele unei tandre acolade ce deschide prima pagină, o include pe soția Mirela-Ioana (ce-l însoțește, ca și în viața de zi de zi, cu un cuvânt dinainte), grație căreia (și aici antumitatea și literatura română se cuvine să-i fie profund recunoscătoare) jurnalul vede lumina tiparului, într-o blagoslovită împrejurare, contrazicând astfel intenția scriitorului: „Jurnalul va rămâne, mai mult ca sigur, nepublicat, până când mă voi muta la Domnul” (p. 526). Până să se întâmple acest lucru, jurnalul dorcescian produce mutații adânci în conștiința cititorului, tulburat și deopotrivă fermecat de acest op masiv, de peste 500 de pagini, care adună între paginile sale Lumină, suferință, singurătate (atroce) și pătimire, tentația scris-cititului și a abandonului, sfâșiere lăuntrică între Yah Elohim (Dumnezeu) și Abaddón-Avaddon-Apollion-Exterminans (Îngerul Adâncului), angoase, frustrări și neputințe funciare, nevolnicie și depășirea propriilor limite, conjugarea verbului a fi, din perspectiva unuia dintre scriitorii cei mai vizibil marcați de mizantropie din literatura română contemporană.

Însă, dincolo de toate acestea, dincolo de cioranianul neajuns de a te fi născut (asemănările dintre filosoful din Rășinarii Sibiului și Eugen Dorcescu merg până la un punct), răzbate profundul umanism al jurnalului celui din urmă, emoția care se degajă din text (cu mare forță de percutare la cititor), un text de tip descensus ad inferos, pentru care proverbiala stare de lectură, dincolo de grația necesară, reclamă înarmarea cu zăbavă (taman trecerea inexorabilă a timpului este acut resimțită de scriitor), cu infinită răbdare (jurnalul în discuție nu e destinat celor slabi de înger, acelora care se așteaptă la un ton voios, tropăitor, la o lectură facilă sau la un conținut frivol ce se adresează culturii de masă–vom reveni asupra decepțiilor majore pe care societatea românească de consum le produce scriitorului) și cu luare aminte, multe dintre fragmente purtând pecetea pildelor, tainei și sapienței, a cuvântului ziditor, girate fiind de „bucuria Prezenței” (p. 523).

„Eu am murit acestei lumi” (p. 526) este „necrologul” anunțat de Eugen Dorcescu, în viață fiind, extrem de viu și de necesar, o moarte simbolică, echivalentul unei detașări filosofico-spirituale de fojgăiala prin tenebre, de zbaterile absconse și inutile și de mercantilismul ipocrit și mărunt, o înțelegere profundă a Sensului și Rostului existențial, nicidecum marcă a teribilismului avangardist, menit să șocheze la modul gratuit. Neîntâmplător, jurnalul lui Eugen Dorcescu, jurnal-lazaret, are o structură circulară (formele ronde, ființial-matriciale, pozitive prin excelență), debutând cu un pasaj din Regi („Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ […]” – p. 23) și finalizat cu extrem de sugestivul cuvânt „iarnă” (p. 527), ce comportă o serie de interpretări: iarna din conștiințe, iarna sălășluită în suflete, glacialitatea semenilor, iarna vrajbei, „criogenarea” legăturilor cu lumea aceasta și accederea etern primăvăraticei lumi duhovnicești, iarna copilăriei și a tinereții scriitorului (în care Stroieștiul natal și Predealul sunt învestite cu valențe magice, în ton cu basmele și poveștile pentru prunci create odinioară, dar la care renunță la maturitate – odată cu schimbarea paradigmei – fără păreri de rău) etc. La fel de sumbră este discuția dintre scriitor și soția (la vremea aceea) Olimpia-Octavia (Oli), ființă angelică, dorința acesteia de a fi înmormântată singură, având convingerea că ea va pleca prima la întâlnirea cu Dumnezeu. Aparte de atașamentul afectiv, e cel religios, creștin-ortodox, care însoțește textul, desele trimiteri la scrierile sacre.

Eugen Dorcescu nu face paradă de purism sau de afiliere spirituală, ba dimpotrivă, îi repugnă tot ce ține de înregimentare (spirit rebel), plutire în neant, infatuare, irosire și trăit pe sponci. Orientarea sa (nu dintodeauna a fost gemelar legat de dreapta credință, după cum recunoaște) către cele sfinte se produce pe fondul unei situații de criză și al unei rupturi majore, venite dinspre social, dar și parte a pătimirii în plan personal: schimbarea violentă de regim din Decembrie 1989 (numită ironic „marea revoluție capitalistă din decembrie” – p. 173) și evoluția (în fapt, involuție) generală de după 1990, în loc de confirmarea unui orizont imens de așteptări, îi adâncesc starea de schizoidie, laolaltă cu îmbolnăvirea subită a Olimpiei. Deloc de neglijat, sinusoida profesională începe să semene tot mai mult și să basculeze înspre cădere în abis (fosta Editură Facla, ce-l avea ca redactor-șef, devenită, după 1990, Editura de Vest, cu Eugen Dorcescu director, democratic ales, funcție din care demisionează, e în derivă, majoritatea oamenilor care o slujesc ajung furnizori de spleen). E momentul reconversiei, reinventării scriitorului, al renunțării la cale și al apucării Căii. E o autoplasare de bun augur, temerară, dar și cu multe provocări-praguri-inițiatice de trecut, care-l consumă, solicită, hăcuiește (ecorșeu) intens. Se refugiază în scris, exclusiv în poezii metafizice, începe să țină un jurnal, locul în care îl „inventariază” –chestionează zilnic pe Dumnezeu, singurul lui Companion. Rămâne în continuare extrem de lucid, onest, devine intransigent (în primul rând cu sine), respinge compromisurile, jumătățile de măsură, derapajele de la moralitate și lucrurile făcute de mântuială, se ridică virulent împotriva politicii și a ipocriților care o (de)servesc, devine foarte selectiv în alegerea prietenilor, se izolează de lume (chiar apartenența la Uniunea Scriitorilor îl lasă rece), ia atitudine, încetează să mai aibă mari așteptări, depresia îl învăluie adesea, se reconfigurează din mers, compară adesea între „atunci” și „acum” (fără însă a fi un nostalgic), renunță la a mai fi actant într-o farsă existențială de proporții, disponibilitatea sa de a se oferi semenilor scade dramatic, devine intens spiritualizat, renaște, textele sale capătă profunzime. Din punct de vedere medical, clinic, sănătatea i se șubrezește, are momente de îndoială galopantă, conștientizează acut că drumul spre Divinitate e deseori obstaculat de prezența răului. Din ce în ce mai clar, în față i se dezvăluie abisul, Abaddón-ul, adâncul pluriplan: „Un scriitor se naște. Îl cunoști după limbaj. E creator în limbaj. Are fantezie, e imprevizibil, fiindcă simte și gândește imprevizibil. Nu e vorba de exhibiții lingvistice, ci de suculența și originalitatea exprimării, de noutatea și profunzimea asocierilor. X, de pildă, și alții mai mari decât el sunt scriitori, dar numai în planul superficial, al expresiei. Miza lor e măruntă, dar oarecum sigură. Ei pot <<rămâne>>, ca ciudățenii. Se salvează, după ce corabia vieții a eșuat, prinzându-se de scândurelele ce plutesc pe mare, adică de cuvinte sucite și răsucite. Miza marilor, adevăraților scriitori, e abisul. Ei pot câștiga tot, sau pierde tot. Pe ei îi obsedează cuvântul profund, izvorând din tainele lumii” (p. 26). În privința scrisului, Dorcescu desparte apele: „Nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine (p. 122).

Cât câștig și câtă pierdere e în conversia spirituală a lui Eugen Dorcescu, ne-o spune chiar el: „Sunt mult mai util celorlalți și-mi sunt mult mai util și mie acum, când pot trăi și lucra potrivit firii mele” (p. 27). E o fire hipersensibilă, contradictorie (ce experimentează toată gama de trăiri, de la pacifism la mânie fără prejudecată), cu care nu se împacă de fiecare dată și pe care, într-un acces de sinceritate cu sinele, și-o repudiază sau lapidează simbolic, care nu râvnește la măriri și la glorie literară, care-și trăiește pe deplin (uneori contondent, dureros) propria-i metamorfoză, cu o uluitoare capacitate de muncă și de sinteză, pe care, invariabil, o pune pe seama harului cu care a fost învestit: la 49 de ani, în numai două săptămâni, reușește performanța de a versifica 50 de psalmi, într-o primă lucrare de căpătâi ce-i marchează intens existența. Subtil observator, alergic la mișcările browniene, minciună, spoială de cultură și la disoluția valorilor, Dorcescu suferă cumplit când își vede poporul dezbinat și speranțele năruite: „Cățărătorii n-au scrupule, n-au sensibilitate, n-au, probabil, nici prea multă minte. Au doar dorința de a pune mâna pe o funcție. Suntem prea dezbinați, spre nenorocirea noastră…” (p. 31). Țintă fixă predilectă, cel supus oprobriului continuu din partea scriitorului e omul abject, infect, duplicitar, cel care, provenind dintr-un mediu fundamental toxic, underground, conturează atât de bine „imaginea șobolanului lăuntric” (p. 32), contracarat cu succes de „Zimbrul românesc” (Ibidem).

Îngerul Adâncului are ceva dostoievskian și deopotrivă agârbicean în conținut. La fel de bine, omul-șobolan e psihanalizabil din perspectiva Omului cu șobolani freudian. În ceea ce-l privește însă pe Eugen Dorcescu, el atinge doar tangențial aceste posibile interpretări hermeneutice, originalitatea ce se degajă din propriul jurnal, aureolat de „Prezența Înțelepciunii Eterne, care ne știe și ne conține” (p. 33), fiind incontestabilă. Din perspectiva adresabilității, dacă e să facem abstracție de cititorul cu care încearcă un dialog monologat (iată o primă încălcare a regulilor intimismului, aceea de a face publică scriitura de gen) – și aceasta în momentele în care e convins că va ajunge în mâna potențialului lector, după numeroase încercări de abandon și de retragere totală în sine, echivalentă cu bacoviana ridicare a podurilor de la mal –, „receptorul” suprem e însăși Divinitatea: „Aceste rânduri sunt o cronică lăuntrică, un dialog cu mine însumi și, mai ales, o confesiune în fața Celui Veșnic” (p. 34), o confesiune directă, liberă, abruptă, fără ocolișuri și fără intermediari. Ceea ce respectă totuși Dorcescu, un mare rănit din dragoste de viață, din cerințele jurnalului intim (el, cel greu de strunit, cel care se sustrage sistematic oricăror forme de claustrare-limitare-închistare) este fragmentarismul (notațiile zilnice, însă nu seci, telegrafice, ci pline de miez și de încărcătură spirituală), spontaneitatea, adevărul (simplul adevăr, cel lumesc, nu-l mai încântă la un moment dat, de aceea năzuiește spre Adevăr, fapt care-i complică serios existența, fiindcă Adevărul nu e pentru orice muritor).

Gâlceava lui Eugen Dorcescu cu sinele, rezultantă a gâlcevii cu „celălalt” (unde rezultatele benefice întârzie să apară), are ca element de referință insul superficial, lipsit de metafizică și de însușiri (opus celui musilian), parvenitul ordinar, ticălosul agresiv, prostul cu metodă, oportunistul, veleitarul, agramatul vindicativ, față de care îl încearcă o serie întreagă de sentimente contrarii, ce trec de la repulsie, la compasiune, de la scârbă, la ignorare deplină (notoriu e cazul Iovescu, falimentatorul Editurii de Vest, ins caragialian, „uns” de la Centru, asupra căruia revarsă un potop de invective: „Limbricul de director de tip nou […]” (p. 176), „O mizerie de om” (p. 177), „un animal, un dobitoc necioplit, un om rău, primitiv” (p. 190), „o sinteză foarte expresivă între șobolan, căpușă și păduche” (p. 218), „avortonul de Iovescu” (p. 240), „o dejecție, o scârnăvie”, „mutantul Iovescu” (p. 267), „un rebut desăvârșit” (p. 268) etc.

Legat de adevăr, de adevărul profan („mediul social atât de demoralizant” – p. 37), Dorcescu e un justițiar incurabil, un mare deziluzionat (în genul lui Octavian Paler, de care-l despart însă aspirațiile transcendentale), pentru care decepțiile procurate/furnizate de lumea în care trăiește n-au leac, orișicât ar încerca reconcilierea sau îmblânzirea atitudinii sale rebele sub influența mesajului hristic (acela ce vizează smerenia și legătura cu aproapele, carențe pe care și le reproșează mereu), în ciuda încrederii nețărmurite în Dumnezeu și a unicei Mize pe care Atotputernicul o reprezintă: „nu am aderat niciodată la nerozii și «conspirații» literare, la «mafie» […]” (p. 35). În postura de cruciat (templier) al Adevărului, „singur împotriva tuturor”, Eugen Dorcescu duce o luptă inegală. Deziluziile sale se manifestă pe toate palierele: social-politic (un decembrie 1989 ratat), profesional (în ciuda zbaterilor sale, asistă neputincios la falimentarea Editurii de Vest și a celorlalte instituții de bază ale statului român), cultural (găștile, discordia, mâncătoriile, amatorismul, setea de înavuțire, blazarea, compromiterea statutului de creator, defilarea pe podium a caracterelor abjecte, lipsa de talent), intim (prieteniile de conjunctură, declinul familial, autocăderea în neant, fragilitatea ființei) etc. Haosul postdecembrist îl copleșește, irită și destabilizează, pedagogii de școală culturală nouă îl oripilează, detractorii lui Eminescu îi dau fiori (p. 109), punerile moderne în scenă a marilor clasici (Caragiale, de pildă), într-o manieră discutabilă, plină de aluzii pornografice și fiziologice, îl scandalizează până la îngrețoșare, luarea-n zeflemea a unor valori naționale, precum Toma Caragiu, de către inși calpi, erijați în mari apărători ai culturii, îi accentuează dezgustul și spleen-ul: „se insinuează în toate un duh al discordiei, al urii și al nemerniciei, care te doboară” (p. 43).

Pus în fața unei astfel de realități dure, pe care nu și-a dorit-o sau imaginat-o vreodată, refugiul lui Eugen Dorcescu în credință e pe deplin justificat, părând unica soluție viabilă de supraviețuire demnă, imaculată, unica soluție de ieșire din impas. Pentru aceasta, alege solitudinea, își restrânge drastic cont(r)actele sociale (și cota de participare socială), menținându-le doar pe cele fundamental-necesare (oamenii de lumină, providențiali, medicii, cărturarii de o aleasă noblețe sufletească, dascălii care i-au jalonat existența), își face datoria cu același simț de răspundere cazon, care l-a caracterizat dintodeauna, însă cât mai departe și mai detașat de semeni. Într-un atare context tulbure, înstrăinarea și „simțământul inutilității” (p. 87) ating cote alarmante, dezgustul ia loc disponibilității de a se mai dedica semenilor, concesiile sunt anulate, planurile de viață puse la index: „Nu știu dacă merit mai mult sau mai puțin de la contemporani, dacă voi fi recompensat sau nu de posteritate. Nu mai aștept nimic de la oameni” (p. 47). Constatările la care ajunge sunt amare, au gust de pelin, „o vomă psihică” (p. 88) îi concurează hűbris-ul, ura viscerală (reacție ce intră în contradicție cu preceptele biblice): „Oamenii nu se schimbă” (p. 50), „Omul e o paiață ridicolă, planurile lui, niște himere, eternitatea lui, o discutabilă nădejde. Ca o negură, vai mie!, îndoiala îmi bântuie sufletul. Ajută, Doamne, necredinței mele!” (p. 68), „Mulțimile? Poligon de încercare, banc de probă, în beneficiul oligarhiei. Al oligarhiei ce n-are convingeri, ci doar interese.” (p. 76), „Lume oribilă, lipsită de orice omenie, de orice farmec” (p. 118). Cu sinele se poartă onest: „sunt totalmente sincer” (p. 56).

Onestitatea lui Eugen Dorcescu se regăsește și în radiografiile sociale fidele, la rezoluție maximă, pe care le face societății în care trăiește, semn că democrația mioritică nu-i priește (Dorcescu este omul care nu poate fi prins cu himere, nu se lasă destabilizat de iluzorii glasuri de sirenă). De criticismul său virulent nu scapă nici cei care au întinat idealurile Revoluției din Decembrie, „ciurucuri care s-au bulucit să profite de pe urma Revoluției și să se identifice cu ea” (p. 62), inițiatorii și făptuitorii mineriadelor din 1991 și din anii care au urmat și care au frânt aripile fragilei democrații românești (p. 83), ascensiunea nepermisă, în funcții cheie, a emanaților postrevoluționari, „Mârlani cu bani și burtă – iată emblema acestei vremi” (p. 99), „O lume plebee de dughene și de inși fără căpătâi” (p. 108). Luările sale tranșante de poziție, fără echivoc, nedispuse la a face concesii, conferă textelor sale valoare de manifest. Toate acestea pregătesc terenul ruperii poetului de o lume abisală sordidă, care începe să capete contur și să fie numită explicit abia în consemnările din jurnal din perioada 1993: lumea Abaddón, lumea subteranelor, populată de omul-Abaddón, genotip sumbru, vanitos, insalubru din punct de vedere moral, văduvit de noblețe și de apartenență la sacru: „Mahalagismul nu mi se potrivește. Prefer singurătatea mea (ne)orgolioasă” (p. 112), „Eu fac și-acum ce-am făcut întotdeauna: trăiesc în spirit, în legea morală și în literatură” (p. 108), „Eu sunt stihuitorul Psalmilor și atât” (p. 141).

Integral sau în „rate”, Eugen Dorcescu își trăiește infinitul (care-l atrage irezistibil, dar îl și înspăimântă – e aici pregnantă vocea omului plămădit din țărână, a acelui adamah originar, model multiplicat până-n contemporaneitate), senzație dată de scrierile sale cu caracter religios, contrabalans la rătăcirile „într-o lume de umbre carnivore…” (p. 89). E interesant însă că propensiunea lui Dorcescu spre spiritual (drum presărat cu numeroase capcane, pe care nu întotdeauna are abilitatea să le anticipe și să le ocolească) e în măsură să îi afecteze, pe lângă încrederea în sine, încrederea în puterea izbăvitoare a scriiturii sale, puternic amprentată de duh, care pălește însă în vecinătatea Scripturilor: „Cred cu tărie în cuvintele sacre” (p. 59), „Textul sacru are, între altele, puterea de a te elibera de idoli: oameni, îndeletniciri, obiecte” (p. 70).

Desele forme de autoidentificare ale lui Eugen Dorcescu, abundența de „eu” (tirania eului), nu sunt nicidecum forme de infatuare, de epatare, răbufniri egocentrice, teatralitate, ieșiri gratuite la rampă sau exhibarea unor complexe de inferioritate, ci confirmare a vocii din oglindă care se întoarce înspre/se răsfrânge asupra emitentul(ui) său, modalitate prin care scriitorul, în dialog cu sine, încearcă să se convingă în permanență de justețea demersului său, că ține dreapta cale, că nu se abate cu o iotă de la autosituarea pe Cale: „Eu – o declar cu tărie – am caracter. Eu sunt scriitor, cărturar. Eu nu mă pot asocia decât cu cei de teapa mea. Eu nu accept orice și nu sunt prieten cu oricine” (p. 108), „Eu sunt scriitor, atât. Și nu am nevoie de compania cuiva” (p. 118), „Sunt numai singurătate și refuz” (p. 120), „eu țin la demnitatea și la principiile mele” (p. 125), „eu sunt lup, nu javră de câine…” (p. 215), „Eu sunt poeta genuinus și poeta doctus, prea puțin poeta artifex. Eu sunt poet, nu acrobat. Și, deasupra tuturor distincțiilor […], nu sunt poet religios” (p. 253), „O umbră sunt, o himeră, o algă în genunea mării, o incertitudine, sub singura certitudine: Yah Elohim” (p. 254), „Sunt independent. Și sunt meritocrat” (p. 271), „Eu sunt, cum s-ar zice, ins duhovnicesc, nu ins firesc” (p. 282), „Sunt un interlocutor răbdător, supus. Pot conversa cu mine însumi chiar prin tăcere” (p. 298), „eu nu pot urî” (p. 337), „Eu sunt artist, eu sunt poet, adică un suflet cercetat de Mnemosyne, de Memorie, de Amintire” (p. 341-342), „eu nu cultiv pe nimeni, nu lingușesc, nu fac politică, nu sunt gășcar” (p. 362), „Eu mă încred în Dumnezeu, nu mă tem de nimic. Ce-mi pot face niște oameni?” (p. 380), „Eu nu mă fălesc cu poezia, e un har pe care l-am primit. Încerc doar să pun în lucrare acest har. Și atât”, „Eu sunt una, opera mea este alta. O intimitate și o înstrăinare ciudate s-au așezat între noi. Opera mea nu mă păzește și nu mă vindecă de suferință” (p. 388), „Eu literatură mălăiață nu pot scrie” (p. 431), „Sunt artist. Inteligent, sensibil la teorie și concepte, dar artist” (p. 461), „Nu sunt mizantrop. Nu sunt nici filantrop” (p. 470), „Eu sunt un anahoret între poeți – un ascet încărcat de amintirea grea, amară, și de regretele greșelilor sale. Casa mea e, în fond, o chilie de schivnic” (p. 482), „Eu sunt creștin. Eu sunt poet. Eu sunt poet creștin. Eu sunt poet mistic” (p. 487), „Eu sunt poet creștin de rit ortodox” (p. 489).

Retractil, nonparticipativ în treburile Cetății (o Cetate în ruină), măcinat de propriile defecte, dar și de cele ale semenilor săi (micimi sufletești), uneori idealist (visează la o lume serafică, pentru toți), însă, mai de fiecare dată, ancorat în realitatea sumbră, cu o alură aristocratică (în înfățișare și în scris), boem și bonom, derutat și confuz de noua (dez)ordine socială, personalitate puternică, demn, vertical, debordând de grijă și de afectivitate atunci când Olimpia e în suferință și pentru care e în stare de sacrificiul suprem („mi-aș schimba soarta cu a ei fără nicio ezitare” – p.130), „ins nerătăcit” (p. 126), „spectator al neantului uman” (p. 123), ins cerebral, rațional, om al datoriei împlinite, Eugen Dorcescu își face din Dumnezeu un Aliat, poate singurul viabil, în care poate nădăjdui.

Pletora de stări prin care trece (adevărate fișe clinice, radiografii sufletești) și pe care nu se rușinează să și le etaleze în jurnal (athanor de multiple experiențe sufletești), sunt mărturisiri și anateme de mare tensiune și frământare lăuntrică, expresii ale vulnerabilității și fragilității sale, criză existențială extinsă, de care se face responsabilă lumea înconjurătoare ingrată, care pare să-și fi epuizat (re)sursele, originalitatea, frumusețea, spontaneitatea, care e insuficient motivantă încât să-l determine pe scriitor să fie, să se comporte „altfel”: „îmi port și îmi îndur patimile” (p. 140), „mă cuprinde iar cețoasa disperare nocturnă”, „sufletul mi-e torturat de spaime” (p. 142), „disperarea ce mă doboară la venirea nopții” (p. 143), „melancolia îmi blochează orice elan […]” (p. 146), „Una dintre acele zile în care viața pare, în întregime, absurdă, tristă, înnebunitoare”, „Mă întreb, de fapt, când am murit” (p. 148), „Nu neg că și eu sunt, poate, hipersensibil. Orice mă atinge și mă rănește adânc” (p. 150), „Gustul de viață, la joie de vivre, mi-a dispărut” (p. 152), „Sunt singur, singur. Atât de singur și atât de cu mine însumi, de parcă am fi doi” (p. 153), „presat de teroare lăuntrică” (p. 154), „Orice, oricine, și prezentul, și amintirile, îmi trezesc o tristețe fără margini”, „sunt sufletește incapabil să mai conduc fie și o jumătate de om…” (p. 155), „Am obosit. O cumplită lehamite mă nimicește” (p. 156), „nu am tragere de inimă pentru nimic. Planează, încă, pe cerul coșmarului, vulturul negru al morții subite”, „Aidoma unei imense sepii, moartea a tulburat cu otrăvita-i cerneală orizontul existenței mele” (p. 158), „Încep să mă detest. Prea multă introspecție și confesiune. Prea mă compătimesc” , „stăruința îmi lipsește” (p. 163), „Eu – acasă. Eu – niciunde” (p. 174), „Mă încearcă, din când în când, un simțământ acut al catastrofei” (p. 183), „plutesc în caruselul zilelor” (p. 184), „râsul, veselia, buna dispoziție mi se par de neînțeles, absurde, complet nemotivate” (p. 190), „E vremea ticăloșilor” (p.197), „O lume câinoasă, turbată” (p. 211), „Obosesc, îmi epuizez rapid resursele de duioșie” (p. 273), „Nebunia și deșertăciunea – iată înțelesul lumii acesteia” (p. 343), „Mi-e sufletul zdrobit” (p. 356), „Simt nevoia de aer, de văzduh, de duh” (p. 360), „între mine și lume crește distanța, se instituie starea de spectacol” (p. 389), „Simțământul acut, exasperant, al caducității oricărei întreprinderi omenești…” (p. 384), „Provizorat prelungit, chinuitor. Asta e viața” (p. 394), „Privesc în mine însumi. Nimic” (p. 397), „Viața e un rău. Ferice de cei nenăscuți, de cei ce nu vor apuca să se nască” (p. 430), „Suntem o turmă de viitoare schelete, în goană disperată, învălmășită, spre abis” (p. 467), „Nici eu nu mai exist” (p. 478), „Prostia se lăfăie la lumina zilei” (p. 499).

În compensație, trece și prin momente de acalmie temporară, care-i induc vremelnica stare de bine, însă, din păcate, puține (în economia jurnalului predomină stările rele, „blestemate”, ca și toposurile blecheriene): contemplarea unui crâmpei din natură (fire artistă), dialogurile cu Dumnezeu, citirea avidă a Bibliei (unde caută neîncetat răspuns la spaimele sale), îmbunătățirea stării de sănătate a Olimpiei (care reaprinde în el licărul speranței), nașterea nepoților, puținii oameni din preajma sa pe care poate conta, vacanțele de iarnă la Predeal, Stoieștiul-Axis Mundi, scris-cititul etc. În privința scrisului, Dorcescu are reacții fluctuante: când se agață cu disperare de el, când îl repudiază, nemaigăsindu-i rostul și sensul (scrisul ca binecuvântare, dar și ca pedeapsă): „La ce bun să mai lucrez? Ce să scriu și pentru cine?” (p. 149), „Nu pot să scriu și asta mă amărăște uneori […]. Rămâne însă fervoarea metafizică. Știu că vindecarea e numai la Dumnezeu” (p.152), „Cât despre scris, ce și pentru cine să scrii? Textele mele, multe dintre ele, sunt parcă tot mai sumbre. Eu știu, scrisul meu, tipologic vorbind, are noblețe, are ținută, are altitudine. S-ar putea să nu aibă, întotdeauna, suficientă căldură. E mizantrop” (p.158), „încerc să exprim trăirea mea în universul metafizic” (p.161), „poezia nu mai interesează aproape pe nimeni […] Nici la proză nu se gândește nimeni […]” (p.174-175).

În cazul lui Eugen Dorcescu, are loc o „scurt-circuitare” între felul (abrupt, abisal) în care trăiește și chemarea credinței, de unde și imposibilitatea de a le „regla” din mers, de a ajunge la pacea cu sinele, ca prim-pas spre pacea cu „celălalt”. Marea problemă a scriitorului e, așa cum am mai spus, gâlceava cu sinele. Dacă din fața semenilor se poate sustrage, autoizola, fără prea multă zbatere și regrete, de propriul sine-umbră-abțibild nu poate fugi. Falia dintre credință și neputință care se deschide înaintea sa e pe punctul de a-l face prizonierul Abaddón-ului, de unde, odată împresurat, nu mai poate evada. Cotropit de oboseala de a fi, lui Eugen Dorcescu îi lipsește prea adesea o motivație existențială puternică: în Dumnezeu crede necondiționat, însă nu cu suficientă tărie pentru a nu se mai lăsa pradă alunecării în neant. Entuziasmul (gr. entouziasmous, „îndumnezeire”) și extazul (gr. ékstasis, „transport”) sunt extrem de rare stări de grație: „Azi-noapte, înainte de a adormi, cred că am cunoscut acea stare care se numește extaz. Am mai avut eu, în lungul vremii, momente de exaltare calmă, lăuntrică (aidoma celei de azi-noapte), dar acelea au fost, mai degrabă, fulgerătoare iluminări. De data aceasta, trăirea a fost durativă, nu instantanee” (p. 157).

Om aidoma, om al crucii și al răscrucii, scindat între fizic și metafizic, răstignit între drame personale și neputința de a le depăși, între cantonarea în profan și nevoia omenească de a accede transcendentul, supraviețuind între Chin și Amin, Eugen Dorcescu nu-și cosmetizează viața. Recursul la tranchilizante și la somnifere e semn al unei existențe încordate, ulcerate, a unui trup care nu-l mai ascultă. Din prea multă dezamăgire (troagării și mojicii îi fac viața un iad), scriitorul refuză angajarea socială. Existența unei labilități emoționale (din dorul de a fi) îl face incapabil să dureze în jurul său un zid impenetrabil, care să-l protejeze de vicii, imoralitate, trădări, lupte inutile, de omul „dezertor”. Paradoxal însă, cu toate strădaniile (Ecce homo!), Eugen Dorcescu nu ajunge la sine, nu-și ajunge sieși, e priponit, ce este el ca ființă din țărână nu îi este îndeajuns ca să fie cu adevărat, de unde și imensa carență ființială, încremenire în proiect, drum obstaculat către și dinspre sine: „Mă simt ca priponit, ca fixat cu o lance în perete, ca o acvilă străpunsă de un fulger, pe stâncă” (p. 161). Dezolantă panoplie!

Cantonarea lui Dorcescu în starea de angoasă, rămânerea în starea de devălmășie sau de nevolnicie îi aduce o puternică destabilizare-furtună interioară. De aceea, „străinul” cel mai periculos și mai perfid sălășluiește, e de localizat în interiorul său. Încercările repetate de îmblânzire/domesticire a eului, a sinelui rebel, recalcitrant și interogativ se soldează, mai de fiecare dată, cu un eșec de proporții. Greșeala majoră pe care o face poetul constă în așteptările prea mari pe care le are de la „celălalt” (fapt ce-i declanșează și hrănește tumultul interior), un „celălalt” cu care nu rezonează deloc, imatur duhovnicește, insuficient evoluat. Iată de ce, în absența concordiei, Eugen Dorcescu experimentează din plin starea intermediară, starea de provizorat-prizonierat (captiv în propriul trup, captiv în „cetate”, captiv în încercările ratate de a-l modela pe semenul din imediata apropiere după chipul și asemănarea sa). La fel de dureroase sunt dificultățile majore de autoplasare în context (social, cultural, cărturăresc etc.). Paradoxal, lipsa resorturilor interioare îl îmboldește să caute Resortul Suprem: Dumnezeu.

Continue reading „Florin-Corneliu POPOVICI: Și eu am fost în Abaddón” →