Orele mamei

Orele mamei, nu-s orele mamei.
Sunt orele sferei, sunt orele lamei,
sunt ore de vămi si ore de zbor,
vremi ce înaltă, timpi ce cobor’
Orele mamei…
Cine’ar putea întelege ?
Rebele urlând
sau
închise în lege,
colorate intens
sau fără culoare,
vreme ce râde, timp care doare.
Negre abisuri, explozii de stele –
orele mamei…
Doamne,
îti multumesc pentru ele…

 

Mamă, trecând

Ca un nor plin,
a venit si
s-a dus,
mama
adormind în apus.

In umbra lui:
câmpul cu flori
si ploaie măruntă…
In urma ei
copiii jelind
si crescând,
gând
după gând…
“ Norule,
când o să mai vii ?”
Întreabă pământul.
“Mamă,
esti printe vii ? “
lăcrimază ceara,
soarele, vântul…

 

Tăcerile norilor

Ai trecut, mamă,
ca un nor alb ai trecut…
Nu mai există ‘prezent’
nu ai există ‘trecut’.
Ai fost, nu ai fost ?
In oglindă mă uit.
Pot
să-mi mi amintesc ?
Pot să mai uit ?
De umbre fugind
mă strângeam lângă tine.
‘A fost ziua Intâia…’
Erea cald…Erea bine…
Acum,
mă mai vezi ?
De stiut,
mă mai stii ?
Eream cea mai mică
dintre multii copii,
peltică, firavă,
hai-huie cu gândul,
mă jucam cu luceferi
si soarele bându-l.
Dar ce să-ti mai spun…
De-acum sunt bătrână,
Hai, vino iar, mamă
si ia-mă de mână,
alină-mă iar:
“copilită văpaie
licărind printre frunze
în stropii de ploaie ”.
Sufletului i-e frică.
Trupul se teme.
Povesteste-mi cum este
în fără de vreme
unde un-i moarte
durere si chin
nici fii nu dorm
în somn cu suspin.

 

X

-Taci, femeie nebună !
Mama, învăluită în linisti,
printre raze aleargă
pe câmpul de crinisti ;
n’o atinge prosteste
cu vre-un gând,
un cuvânt…
S-a întâlnit,
în drum,
cu un sfânt
si urcă… si urcă…
si urcă, mereu…
Continue reading „Florica Baţu-Ichim: Mamei (versuri)” →