Faust BRĂDESCU: Ei sunt aceia care vor fi voit-o !

De când ţările din Est au căzut sub lovitura comunistă şi suferinţa  a devenit hrana lor silnică, noi, românii, am încercat să purtăm greul luptei noastre pe o problemă comună: combaterea marxismului şi a sovieticilor.

            Intenţionat, am evitat, pe cât ne-a fost posibil, să ne atingem de probleme care au dus la certuri vechi ce preocupau odinioară natiunea noastră în comparaţie cu alte naţiuni limitrofe şi în raport cu ele. S-a considerat că nenorocirile actuale, care ne privesc şi ne implică pe TOŢI de aceeaşi manieră, aveau o asemenea greutate încât devenea făţiş şi inadecvat a reveni şi, mai ales, a insista asupra acestor subiecte.

            Ne-ar fi fost facil să prindem musca într-o clipă şi să considerăm acţiunile unora sau aluziile altora ca fiind provocatoare şi periculoase pentru viitorul naţiunii noastre. Mai ales că motivele nu lipseau deloc! Au existat adesea, în presă şi în publicaţii de specialitate, aluzii şi afirmaţii lezante şi nefondate la adresa României şi a românilor. Si, culmea deriziunii, toate venite din partea vecinilor noştri, ungurii.

            Aceştia, într-un sort de refren jalnic, nu pierdeau nici ca mai mică ocazie pentru a face să se audă, pentru cine voia să îi asculte, nenorocirea pe care o reprezintă pentru “Coroana Sfântului Ştefan” tratatul de la Trianon, existenţa unei Transilvanii româneşti şi pierderea prestigiului unui popor mândru!

            Mult timp, noi românii, ne-am abţinut să replicăm dintr-un soi de falsă indiferenţă, la subiectul pe tema eforturilor revizioniste şi a repunerii în circuitul internaţional a acestei nostalgii agresive faţă de un trecut pe care aceştia îl purtau în inimă.

            Prin natura noastră, suntem foarte răbdători şi nu înnebunim de fiecare dată cînd bubuie trăznetul. Am mai văzut noi şi altele ca acestea în lunga noastră istorie, plasaţi cum suntem de către divinitate “în calea răutăţilor”, cum spune unul din vechii noştri cronicari.

*  *  *

            De data aceasta, însă, lucrurile au luat o turnură care începe să ne înfierbânte, deoarece spusele vecinilor noştri unguri depăşesc admisibilul şi rezonabilul.

            Cu ocazia Conferinţei de la Madrid, unde soarta românilor şi a ungurilor, precum cea a tuturor naţiunilor de dincolo de cortina de fier, oscilează pe coarda întinsă a unei decizii care ne-ar putea fi fatală, cercurile ungureşti nu au găsit nimic mai bun de făcut decât să preinte aici –ca temă de discuţie- proiectul constituirii unei Transilvanii independente.

            Sub numele, foarte sugestiv de altfel, de “Federaţie Socialistă a Ungurilor din România”, se cere NICI MAI MULT , NICI MAI PUŢIN decât dezmembrarea Statului român şi stabilirea unui soi de “Stat tampon” între Budapesta şi Bucureşti, care se vrea a fi numit “REPUBLICA  SOCIALISTĂ  A  TRANSILVANIEI”. Şi pentru a ajunge să convingă delegaţiile de la Adunarea Madrilenă, autorii acestui “Memorandum” extravagant, au recurs la acuzaţiile clasice aduse în mod cuent împotriva românilor.

            Se pune o întrebare: În ce scop să se creeze o nouă Republică socialistă în cadrul Blucului Socialist, dacă politica revanşardă a ungurilor tinde, teoretic, să refacă “Ungaria Mare”, chiar în detrimentul altor naţiuni limitrofe şi mai ales împotriva adevărului istoric şi etnic?

            Atunci când eşti sigur, convins, de a avea dreprul şi adevărul de partea ta, nu militezi pentru o poziţie îndoielnică şi pentru o realizare factice. Pr, ce ar însemna aceasta DACĂ NU punerea în funcţiune a unei aberaţii politice, INADMISIBILĂ pentru cele patru milioane de români transilvăneni, ai căror strămoşi odihnesc în acest pământ de milenii. Nu există nici un singur român în lume care ar putea să admită o asemenea elucubraţie.

            Însă, în condiţiile actuale, această propunere incongruentă – lansată într-un moment patetic pentru Estul european – arată indubitabil că “inteligentzia” maghiară consideră PRIMORDIALĂ problema revendicărilor sale teritoriale, în pofida tragediei politice şi umane care ne ameninţă pe toţi.

            Ne-am obişnuit să vedem apărând în presă articole şi studii revendicative, pline de ură, de minciuni şi de ameninţări la adresa românilor. Le-am luat drept ceea ce erau, în slăbiciunea lor de argumente şi probe, care nu mai impresionează pe nimeni.

            Astăzi, vecinii noştri,ungurii, fac prosteşte jocul sovieticilor şi se arată mai naivi decât s-ar cuveni.

            Prin intervenţia lor intempestivă, ei au zdruncinat unitatea de acţiune şi de protestare a naţiunilor aservite, uitînd că situaţia noastră (români, unguri, polonezi, cehi, croaţi etc.) este ASEMĂNĂTOARE. Ne aflăm toţi angajaţi într-o luptă cu moartea, pe care avem datoria să n-o slăbim prin probleme excentrice care nu privesc aspectul comun şi urgent al chestiunii.

            Suntem TOŢI sub influenţa comunistă.

            Suportăm TOŢI aceleaşi consecinţe atroce.

            Avem TOŢI, într-un fel oarecare, ACELAŞI DESTIN.

            Pentru noi, ca locuitori ai acelor ţinuturi, nu există SALVARE IZOLATĂ pentru a scăpa de cnutul sovietic.

            Vom trăi din nou sau vom înceta să existăm împreună!

*  *  *

            Iată pentru ce conduita ungurilor ne apare odioasă şi neinteligentă. Ea pune în postură minoră orice coaliţie de voinţe şi de acţiuni concertate.

            In plus, ceea ce propun ei actualmente depăşeşte cu mult pretenţiile magalomane ale unui popor mic care vrea (cel puţin în visele sale) să redevină stăpânul altora. In acţiunea prezentă ei nu mai cer o simplă “autonomie” locală a minorităţii maghiare şi nu ating nici măcar în treacăt problema “Ungariei milenare”. Ei sugerează bine de tot MODIFICAREA  TERITORIALĂ  A  STATULUI  ROMÂN, împărţirea sa în bucăţi mici, începând cu detaşarea Transilvaniei  de ansamblul naţiunii române, pentru a constitui un Stat aparte…

            Rar se poate găsi mai multă perfidie faţă de poporul român şi indiferenţă faţă de lupta  pe care o duc naţiunile din această parte a Europei pentru a supravieţui şi a ieşi din capcana mortală pe care le-au întins-o inconştienţa şi egoismul unora. Se torpilează atâtea eforturi şi se aruncă îndoială, dacă nu suspiciune, în rândurile tuturor organizaţiilor anticomuniste catr se zbat pentru a contracara presiunea sovietică. Căci nu sunt numai românii cei pe care ipocrizia ungurească îi vizează şi îi atinge direct!

            Această atitudine singulară arată două lucruri:

            Viclenia lor cusută totuşi cu fir roşu, pune în faţa unei dileme dezagreabile poziţia oficială română la Conferinţa de la Madrid. Dar în acelaşi timp. Ea pune în defensivă organizaţiile patriotice ale românilor din exil. Şi aceasta este o nedreptate.

            Pentru aceşti domni revizionişti, puţin importă lupta comună, eforturile pe care ei le sabotează. Ceea ce vor ei este să detaşeze Transilvania de trunchiul românesc. Restul NU ARE IMPORTANŢĂ! Probabil, ei speră să se poată înţelege cu sovieticii – dacă nu cumva sunt deja de acord cu aceştia – pentru a slăbi insula de latinitate orientală…

            Spunînd aceasta, noi facem abstracţie totală de regimul comunist care domneşte la Bucureşti. Nu avem nici o intenţie de a-l sprijini.DAR PROBLEMA PRIVEŞTE TOATĂ NAŢIUNEA ROMÂNĂ şi ne atinge pe toţi, ca români, oriunde ne-am afla.

            Mai mult, această propunere cu un caracter atât de insolit, făcută cu ocazia unei Conferinţe internaţionale, unde se joacă soarta omului în sine şi din toată Europa de Est, demonstrează o inconştienţă lamentabilă din partea unui popor care îşi spune “partiot” şi se crede”lucid” şi “politic”. A face o asemenea propunere revelează o indiferenţă totală faţă de ungurii din Transilvania care, în acest caz, nu vor reveni deloc la Ungaria, ci vor face parte dintr-un alt Stat, mereu în calitate de MINORITARI alăruti de mai mult de patru milioane de români care locuiesc acolo.

            Cred, oare, gânditorii unui asemenea proiect că  cei 1.500.000 de unguri şi secui din această regiune  vor avea forţa să domine şi să facă să basculeze în orbita Budapestei autohtonii români care se află aici. Slabă judecată!… Să fi uitat ei patriotismul valahilor care, timp de secole, au rezistat tentativelor de deznaţionalizare ucigaşe ale strămoşilor celor ce azi propun asemenea insanităţi?

*  *  *

            Continue reading „Faust BRĂDESCU: Ei sunt aceia care vor fi voit-o !”

România-Provence

România-Provence

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

Faust Brădescu nuvelist

Între psiholingvistică  și  psiholiteratură 

Publicistul Buzinschi   

Inaugurarea întâlnirilor cu scriitori

Ne-a iubit

Biblioteca Pedagogică Națională

Ne-a iubit

Aromân în China

 Orfeu în literatura română şi universală

 

“Oucitanio Padanio: mume coumbat?”/“Occitanie-Padanie: meme combat?” (“Occitania-Padania: aceeaşi luptă?”) articol în provensală şi franceză apărut în numărul pe ianuarie al revistei “Me Dison Prouvenco”/ “Mon nom est Provence”, sub semnătura lui Remi Venture, eufonizează – şi în Română? – sufixul comun al unor toposuri prinse între globalism şi autonomism: Occitania-Padania (cf. Transilvania), -nio, -nie, -nia. În cometariul său, autorul vocalizează, de fapt, sufixul: “io”, “ie” (“ia”). Marşul nu către, dar contra Romei al Padaniei (pe Pad) şi “globalismul occitan” (d’Oc), “aceeaşi luptă”, se complică prin “ecumenismul” chiar al unor “compagnons de route” provensali tocmai întru suprimarea frumosului nume “de Provence”. De altfel, motto-ul revistei este “Uno Regioun, Uno Identita, Uno lengo” – Pentru recunoaşterea limbii provensale codificate de Frederic Mistral, acest nr. 12 fiind dedicat oraşului Avignon, faimos prin Universitatea sa şi Palatul Papilor.

De departe, cel mai la timp şi, discret, îndătinat tezaur Român-provensal este Albumul Macedo-Român, din 1980, publicat de V.A. Urechia, o vastă antologie incluzînd sonetul România de Frederic Mistral. Murnu, Capidan, Papahagi s-ar trage din sutana călugărului Averchie – „Şi eu sunt (a)Român” –, este de părere Emil Bratu, editorul Caietelor Şcolii de la Sfinţii Apostoli.

Păcat că unii aRomâni privesc România cum priveşte Provenţa Occitania, i.e. Franţa, iar Şaguna e folclorizat antisinodal pentru „un Ardeal” via Sibiu. Vandaluzia, Longobardia, Sibilia? Tot la hazard am inclus versurile mele „provensale” în cartea Maroc după tată, altfel dedicată d-nei Annie Mauron (maur…)

Provence (în absolut, dar în franceză) şi (pentru) România, sunt toposurile unei convenţii pe care am semnat-o împreună cu poetul Remi Venture, între Biblioteca Municipală Naţională din Saint-Remi-de-Provence şi Biblioteca Pedagogică Naţională din Bucureşti, ţintind spre: căutarea şi strîngerea documentelor scrise (manuscrise, corespondenţă, opere literare) referitoare la relaţiile dintre Provence şi România, coediţii trilingve (în limbile Română, provensală, franceză) ale acelor documente etc. De fapt, punctul de plecare a fost organizarea unei expoziţii cuprinzînd corespondenţa dintre Frederic Mistral şi scriitorii Români. La Maillane, printre cele 60 000 de scrisori primite de laureatul premiului Nobel se află şi cele Româneşti, mai ales de la Vasile Alecsandri şi Carmen Sylva, pentru „francezi”/provensali atracţia constituind-o fondul epistolar mistralian de la Biblioteca Academiei Române. Se dorea şi o publicaţie bilingvă a corespondenţei.

„Cele două părţi – continuă Convenţia – vor studia posibilităţile de realizare a coediţiilor bilingve sau trilingve (în limbile provensală, franceză şi Română) a operelor literare realizate de scriitori sau poeţi în viaţă şi avînd rezidenţa în sudul Franţei sau în România”. Se preconizează întîlniri bianuale, intervenţii solidare pentru sprijin pe lîngă organismele competente din Franţa şi România, pe lîngă cele internaţionale (Europa, Unesco).

Ne întîlnim, oricum, în francofonie, în context cu belles etrangeres franco-Române, forumul „Nouvelles Technologies et Francophonie”, Timişoara, 22-23 martie 2006 (am propus o intervenţie „Spre o tehnologie a re/cunoaşterii”), un proiect franco-Român, dedicat literaturii pentru copii cu participarea d-nei Genevieve Patte, la iniţiativa d-nei Marina Debattista din Seatle.

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

 

“Scrisoare divină” este traducerea eminesciană pentru numele alfabetului devanagari. Dacă valabilitatea caracterelor tipografice respective  fusese o problemă, la începuturi, pentru înşişi urmaşii lui Gutenberg, lui Eminescu i-a fost dat să rescrie, de mână, după tiparul berlinez ‘In der Nicolaischen Buchandlung’, editorul cărţii Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung von Franz Bopp, Zweite Ausgabe, 1845, devenită, în înscrisul lui I.Nădejde, “ Compunere/Traducere De Mihail Eminescu. Gramateca sanscrită. Vol.1.  Iaşi, 1886. În biblioteca de Iaşi”. Soarta a vrut ca publicarea, pentru prima oară, în 1983, să se facă în facsimil (însoţit de transliterarea, tipărită, în alfabet latin) – M. Eminescu, Opere, XIV.Traduceri filozofice,istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 509 – 896 (unele citate, în continuare, vor indica, în paranteză, pagina la care se află în această ediţie). Editorii, Petru Creţia şi Amita Bhose, au introdus cercetătorii şi cititorii în laboratorul, cu totul surprinzător pentru cultura română, al lui Mihai Eminescu, traducătorul. Preocuparea pentru sanscrită apărea, misterios şi poate terapeutic, drept un final de operă în eternitate, dacă nu un accident, o curiozitate, cum se perpetuase în percepţia eminescologilor vreme de peste un veac. Cum să (nu) fi încununat sanscrita opere de căpătâi de istorie naţională, artă dramatică, filosofie transcendentală, paleoslavă, traduse de Eminescu din germană în română?

În afara tiparului devanagari, poate că nu lipseşte nimic din gramatică în varianta din ediţia critică naţională menţionată mai sus. Luăm parte chiar la un spectacol, o leela, (‘lela’ lui Budai-Deleanu?) româno-sanscrită. Deschizând volumul la paginile manuscrise în devanagari ale lui Eminescu, profesorul Satya Vrat Shastri a avut o revelaţie, din care şi-a revenit parcă anume pentru a-i relata, pe nerăsuflate, soţiei sale, Usha, specialistă, ca şi dânsul, în sanscrită, ce a văzut. Devanagari fiind un alfabet numai de majuscule, scrisul lui Eminescu îi va fi apărut ca un tipar empatic. Se va întâmpla la fel oricărui indian care va avea cartea aceasta tipărită în mână, iar orice român care se va alfabetiza în devanagari cu ajutorul lui Eminescu va fi la înălţime, ca să spunem doar clasa.

Atât pentru Bopp cât, crede Amita Bhose, şi pentru Eminescu, utilizarea alfabetului devanagari ţine, la ei, de vizual, pronunţia corespondentă neinteresând în aparenţă. Acelaşi Satya Vrat Shastri, aflat în România cu prilejul conferirii doctoratului honoris causa al Univerităţii din Oradea, a oferit, prin viu grai, ore întregi, echivalenţe sanscrite la cuvintele romanes dintr-un dicţionar pregătit de Luminiţa Cioabă, pe care aceasta i-l rostea ca într-o transă.

Dacă transcrierea porţiunii în devanagari din gramatica sanscrită acoperă o zonă grafică enigmatică în biografia scrisului eminescian, în orice caz manuscrisul se poate citi şi ca o partitură, ştime psiho-poetice ale propriului melos indo-european, iar tipărirea lor, făcându-le poate mai greu, pentru români, de decriptat ori de omologat acordurilor propriei poezii şi poetici, ne poartă în sacristia sanscrită a ştiinţei paniniene a gramaticii, via Franz Bopp. Întârzierea, până acum, a tiparului şi a punerii separate, în volum, la dispoziţia mult mai multor interesaţi decât s-ar crede, a acestei gramatici sanscrite eminesciene adaugă, prin nelămurirea misterelor marilor întâlniri întru logos-vac, o atractivitate proaspătă, o descoperire redimensionată la standarde globale în care India lui Eminescu, reimaginată cosmic, româneşte, abia se confirmă, contrapunctic, prin traducerea finală, ca însăşi viaţa lui nestrăină universului, peste moarte şi avatar.

Am asistat, câţiva ani, în India, la confirmări, în “traducere”, ale lui Eminescu. Mahendra Dave se credea chiar un avatar, în…gujarati. Ascultând traducerea proprie, Divyagrahah, incantată de Urmila Rani Trikha, Sergiu Al-George a murmurat, fără cea mai vagă ostentaţie: parcă aud pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu. Departe de a fi fost un sacrilegiu, acea întoarcere la scrisoarea divină, în palimpsest de sonorităţi, va fi simfonizat în auzul indianistului nostru – specialist în foniatrie! – scriitura eminesciană, românească şi totdeodată, în auz, sanscrită. Avatarurile – mai multe în România – ale versiunii în devanagari, tipărite oarecum în ‘samizdat’, neincluse în ediţiile ‘oficiale’ încă, se vor fi însumat amânărilor publicării gramaticii.

În India, traducerea Luceafărului a circulat ca o operă a locului, lansările bucurându-se de tonalităţi irepetabile. Parcă în replică la transcrierea paradigmelor gramaticii sanscrite, mai mulţi poeţi indieni au recompus poeme de inspiraţie indiană ale lui Eminescu. Imnul originii, din Rigveda, tradus în germană, de aici în română, de către Eminescu, rescris în începutul Scrisorii I, (re)tradus în sanscrită de Rafik Vihari Joshi, se regăseşte într-o spirală, într-o singularitate ce poate decima constelaţii.

Geniului de gramatician al lui Bopp, traducătorul său, Eminescu, i-a răspuns cu ultimele eforturi, testamentare, retrospectiv şi premonitoriu. Ne aflăm în faţa unui cod supragramatical, o comunicare între începutul şi sfârşitul limbilor, cu punerea în vedetă a recunoaşterii, abhijnana (Kalidasa), de sine a culturilor prin celălalt, prin cel dintâi, acelaşi cu cel din urmă: “împresurat din toate părţile de boală, redus prin forţa lucrurilor la o funcţie subalternă, devenit incapabil de o activitate creativă, Eminescu a avut totuşi energia, disciplina şi elanul intelectual de a se confrunta cu o lucrare dificilă între toate şi, biruindu-şi şi încheindu-şi soarta, de a-şi apropia într-un chip admirabil limba ideală a aspiraţiilor sale cele mai adânci” (Petru Creţia, ed.cit. p.62). “Grija şi exactitatea cu care a tradus Gramatica lui Franz Bopp dezvăluie că, cel puţin în perioada traducerii, Eminescu poseda cunoştinţele teoretice despre limba sanscrită la cel mai bun nivel al ştiinţei vremii sale” (Amita Bhose, în ediţia citată, p. 1017). Or, ‘perioada traducerii’ este fie între 1874-1876, după unii, fie 1884-1886, după alţii, în aceeaşi fatidică bibliotecă ieşeană, azi “Mihai Eminescu”, cât s-ar putea grafia şi în devanagari cum îşi plănuise cartea de vizită, alfabet în care i-au cunoscut numele sute de studenţi indieni.

Să fi rămas Eminescu ‘copist şi sufleor’ şi în sanscrită? Tocmai când se îndreptăţeşte  “ocupaţiunea mea, care întotdeauna va rămânea ştiinţifică şi literară”, cum i-a scris lui Maiorescu, dar şi-o va fi spus-o mai ales sieşi, precum i s-ar fi putut adresa şi lui Kalidasa, poet-kavi dar şi almkarika (poetician, ca şi Eminescu).

Tema-rasa şi sunetul-dhvani străbat sanscrit întreaga creaţie a lui Eminescu, de la plânsul antropomorf al izvorului-naşterii la dorul-avatar al solului către Zalmoxis, blestemat de formă în Nirvana/Rugăciunea unui dac.

Continue reading „România-Provence”