Port coroana grea pe frunte ,
sângele se scurge-n tălpi…

 

Să nu uit că n-am să mor
de călcâiul lui Ahile

 

Într-o viață cu Lumină
dobândită pe parcurs ,
L-auzeam pe Dumnezeu
cum mă bombănea de Sus ,
să nu uit că n-am să mor
de călcâiul lui Ahile ,
de-o livadă fără meri ;
să-mi dor zbuciumul pe file
dar să nu mă-ntorc în „ieri”!
Citesc ploi de unul singur
și războaiele din suflet ,
unde pierd pe rând din lupte
dar sub scut sunt numai eu !
N-a rămas nici un răspuns
la dilemele din ploi ;
mi-o răspunde … Dumnezeu !

 

Doar cu palme mă-nvelește
ori de câte ori ți-e dor

 

Se-mprimăvăra prin muguri

 

Auzeam cum dintr-un cer
cădeau ploi pe soarta lumii
să îmblânzească un calvar ,
mi-era gândul tot la el !
Se-mprimăvăra prin muguri ,
dorul dintr-o altă toamnă ,
numai de n-ar da un ger
peste mugurii din Ană ,
s-o zidească pe-un alt cer !
Auzeam doar plânsul ploii
peste gările din piept ,
rapsodie din alt timp ;
dor în ploi și il aștept …
Auzeam chemări din bucium,
diminețile-mi râdeau ,
eram roua de pe fluturi ;
soare tot pe el îl vreau !

 

Nici c’un secol mai târziu

 

Nici cu’ arcanul n-o să scoateți,
nici cu tolba cu săgeți,
petecul de amintire
ce-am rămas în ochii lui !
Il mai doare când dă bruma
și când lupii-n haită merg ,
n-am să pot nici la icoane
amintirea să i-o șterg .
Când nechează caii-n grajd
ca să-i vândă la vreun târg ,
îi închide într-un soare ,
ochii lui ,în mine plâng ,
semn că amintirea doare.
Nici cu slujbe -n mănăstiri ,
nici un secol mai târziu
n-o să-i treacă și nici mie ,
foc sub coastă ca să-i fiu !

Când mi-oi coborî prin minte

 

Când mi-oi coborî prin minte ,
n-am să-mi iert nopțile lungi
când urlam ca lup la Lună ,
prin troiene să-mi ajungi.
Când oi coborî prin mine
să zidești altar iubirii ,
poate n-o să te mai știu ;
noaptea ce zidești strici ziua
și devreme ți-e târziu.
De cobori cu iadu-n pagini
mănăstirii dintre denii ,
cu ispitele din post ,
mână-ți murgii mai departe ,
să te-nchini unde-ai mai fost !

Te chemam în fiecare noapte

 

Te chemam in fiecare noapte
când ningea cu fluturi peste porți ,
dar erai străin ca o cometă
care lumina potecile la morți.
Te strigam in fiecare gară
călător spre alte săli de așteptare ,
te pierdeam mereu la ‘nvălmășeală ,
dar din rugul ce-ți eram ,
tu erai grăbit s’ aprinzi …o lumânare !
Te iertam plângând si-atunci si-acum ,
tâmplele-mi sunt ninse de zăpezi ,
mi-au rămas doar cuiele din răni
și credința că te-ntorci în gară să mă vezi.

Sufletul, nu-l pun că doare

 

Pun destinul in poeme
ca o stea ce-a ars în grabă
și-a căzut mult mai devreme.
Pun zălog singura viață ,
pentru lacrima din ploi ,
ca să pot să învăț din nou ,
primavara dintre noi .
Pun și nevenita vară ,
cu nuntașii ei de maci ,
ca să uit cum către seară ,
steaua mea cu spini o taci.
Pun și trupul de pământ
(sufletul ,nu-l pun că doare)
ca să-ți fiu ce numai sunt ,
să nu aflu cum se moare !

Tot în gândul meu te culci

 

Când te bântuiesc himere
și prinzi zmei în ape dulci ,
îmi scriu sufletul pe stele
și-mi plâng ploaia peste cruci.
Și când pleci cântând din fluturi
prin nisipul din deșert ,
mi-nham calul și-i pun ciucuri ,
să nu vreau să te mai iert !
Dar sătul de zmei cu aripi
și Ilenele-năluci ,
vii mâncând jar pe tipsie ,
tot în gândul meu te culci !
O să-mi vând calul și șaua ,
ca arabul din deșert ,
toate morile de vânt ,
să rămân sărac și prost
doar cu hamul din cuvânt,
ca să uit să te mai iert
și să uit cât rug mi-ai fost !

Utopii pe-un colț de viață

                                                  „Nu este îngrozitor să aștepți ceva.
                                                   Îngrozitor este să nu ai ce aștepta !”Erich Maria Remarque

 

Mă silesc să urc agale
pe-o golgotă ce-o tot sui ,
grea mi-e truda greu și pasul;
am rămas doar cu rămasul,
cu povara dorului.
Port sub pleoape, atâtea vise,
utopii pe-un colț de viață ,
răni în coasta unei ciute;
acum știu cum se învață
cu abisul și căderea
pietricica dintr-un munte!
Port în mâini, atâta rugă,
cât un post fără sfârșit,
mi-e copacul buturugă,
crucea, inimă de fag,
ca să uit cât mi-a fost drag …

 

O să mă cunun cu înstrăinarea

                           „Toată viața, inima mea a tânjit după un lucru pe care nu-l pot numi;
                                                                       unii îi spun…fericire.” Andre Breton

 

Mai hoinărim străini de noi
prin poezie,
mai batem câmpii despre ploi,
cireșii-și plâng petalele
horite de furtuni,
mai doare încă, apa ta sălcie,
călcâiul iernii înfipt în noi
și toată neuitarea, genetică
dinspre străbuni.
A strigat prin noi potop
de săptămâni,
soarele e mazilit printre coperți,
beau doar sarea adunată-n pumni,
de la verile pe care nu le ierți
când strigam la capete de rânduri
viforul ce-mi sigila
iubirea-n muguri.
O să mă cunun cu înstrăinarea
și cu rugii murilor de pe poteci,
martori îmi vor fi
doar rănile și zarea,
ca să nu mai poți prin viața mea
să treci .

Cu raiul tău, mă înrudesc când dau cireșii-n floare

 

Cu raiul tău m-am înrudit demult ,
când fulgerau în mine curcubee
și nopțile mi-erau poeme
ce-mpodobeau Calea Lactee .
Iar cu iubirea, am încheiat un pact parșiv,
de când aversă o simțeam prin pori ,
să-mi ia ce vrea ,dar să nu dori !
A invocat durerea și nu știu ce motiv,
a încălcat și pactul,a răvășit poeme,
prin gări ,a nins doar amintiri
și toate rănile mi le-a mutat în vene …
Cu raiul tău , mă înrudesc
când dau cireșii -n floare,
când macii ard într-un solstițiu declarat
de vară
și când cobor din tren și mi te simt
pe tine înflorindu-mă-ntr-o gară !