Domnul Oiţerman s-a întors nu de mult dintr-o călătorie de afaceri din Extremul Orient şi ne-a invitat la o seară între prieteni. Suntem, de fapt, o parte din foştii vecini cu care, dintr-un motiv sau altul, a rămas în legătură amicală. Atmosfera este foarte bună, întreţinută şi de câteva gustări pregătite de nevastă-sa, dar mai ales de elegante băuturi cu etichete scoţiene şi ruseşti.

– Nici orientul nu mai e cea ce era, afirmă dentistul Kleinergrois care a fost pe acolo anul trecut, într-o excursie de două săptămâni. Vietnamul unde au câştigat războiul comuniştii, e mai capitalist acum decât vă închipuiţi. In Birmania unde a fost ani de zile dictatură militară, conduc acum democratic budiştii şi negustorii de pietre preţioase. În China…

-Despre China o să vă povestesc eu, că vin de acolo, spune Oiţerman şi toţi suntem gata să-l ascultăm. In China sunt cele mai grozave schimbări, mai ales dacă ne referim nu la vremea din urmă, ci la două sau trei sute de ani…

– Păi, acum totul se importă din China, chit că de calitate mai bine să nu vorbim, spune Boris Israelovici.

– Nici n-o să vorbim, precizează gazda. Acum sunt legături, mai ales comerciale, cu toată lumea, dar acum două sute de ani, China era o ţară închisă, iar negustorii englezi şi olandezi nu reuşeau nici să cumpere ce vroiau, nici să vândă.

Era dictatura imperială. Ce era de făcut? Au apărut mandarinii… Aţi auzit de mandarini?

– Da, spune timid Şlomo Brodiciche, la noi le zice clemantine.

Domnul Oiţerman nu se lasă întrerupt şi continuă.

Continue reading „Dorel SCHOR: Piața liberă” →

Cu toate că Leopold Gurnişt e un om foate simpatic, discuţiile noastre sunt destul de banale şi nu deosebit de cuprinzătoare. Leopold este, de felul lui, o persoană modestă şi taciturnă. De data asta însă ne-a vizitat puţină vreme după ce doamna Gurnişt abia plecase de la noi. Doamna, ca să respectăm adevărul, ne acordase cu largheţe câteva ore bune din timpul ei şi mă întrebam, amuzat dar şi plictisit, dacă va trebui să-mi petrec întreaga zi în compania cuplului, pe… fragmente.
– Tocmai a plecat doamna dumitale! i-am spus politicos, dar rezervat.
– Ştiu, ştiu…, a făcut el discret. De aia am venit.
Mi-am exprimat, mai mult prin gesturi, nedumerirea.
– S-a întâmplat ceva?
– Depinde, a oftat Leopold. O să-ţi explic…
L-am poftit să ia loc şi iată ce mi-a explicat domnul Leopold Gurnişt.
– Ştii că Matilda vorbeşte şapte limbi şi ruseşte. Şi că este o cititoare pasionată. De când l-am logodit pe băiat are mai mult timp liber şi, dacă nu croşetează, ce să facă după amiezele? Citeşte. În câteva limbi…
– Şi eu i-am împrumutat uneori.
– Ştiu, ştiu…, m-a asigurat dânsul. De aia am venit. Matilda e o fiinţă foarte sensibilă. Şi influenţabilă! Când a citit cum a murit împărăteasa Sisi, a plâns o săptămână şi nici nu a gătit, am mâncat numai iaurt şi sendviciuri cu marmeladă. Îmi amintesc că altădată a împrumutat de la Rozica lui Menaşe o carte de bucate întitulată „Bucătăria exotică”. Nu mă întreba ce perioadă neagră a urmat. Era decisă să-mi pregătească coadă de crocodil, stridii în sos de ananas, pulpe de broaşte, ficat de gâscă cu mirodenii rodeziene, ouă de struţ, ciuperci cu sos de Andaluzia…
– Ce-i asta?
– De unde să ştiu? M-a costat o mulţime de parale, am mâncat ca dracu’, mă durea burta şi regretam marmelada. După ai, cineva i-a dat cartea cu note de drum întitulată „Hai hui prin Europa”. Nu s-a lăsat până ce nu am plecat într-o excursie organizată prin toate capitalele şi n-a vizitat toate muzeele şi toate magazinele continentului şi, poate n-o să mă crezi, a început un jurnal de călătorie cu impresii, preţuri, reţete culinare, biografii de pictori şi arhitecţi, date ale bătăliilor, starea vremii, buticuri şi adrese ale unor cucoane din grup.
– Înţeleg, am rostit cu tristeţe.
Continue reading „Dorel SCHOR: Setea de cultură” →

– Numai dentist să nu fii, spune amărât Kleinergrois, dentistul, adresându-se lui Boris Israelovici Glazpapier.

– Nu? Şi de ce, mă rog? se miră fals acesta. Îţi plâng copiii de foame? Ori trebuie să lucrezi în schimburi şi-ţi întârzie autobuzul? Ori familia nu vrea să aibe nici o legătură cu dumneata pentru că ţi-ai ales o meserie ruşinoasă?

– Familia mea, să nu fie de deochi, nu rupe nici o legătură cu mine, îl asigură Kleinergrois. Ba chiar, dimpotrivă. O mulţime de rude şi-au adus aminte în ultima vreme că suntem rude.

– E-te-te! se miră Boris Israelovici. Dar ce le-a venit?

– Le-a venit… Unuia i-a căzut o plombă, altuia i-a ieşit o carie, un al trelea vrea o coroană sau i s-a năzărit să-şi cureţe măselele… Când ai un dentist în familie, e foarte convenabil… Te anunţi în vizită, apari cu nevasta şi o cutie de bomboane ieftine şi, după ce stai frumos la masă, cam pe la vremea cafeluţei, aduci vorba, apropo de schimbarea vremii sau de situaţia internaţională: „Trăim într-o lume nebună, nu poţi să ştii ce o să fie mâine… De exemplu eu am o carie, poţi să ştii dacă mâine nu o să-mi cadă dintele?”…

– N-are decât să-i cadă, e de părere Glazpapier.

Continue reading „Dorel SCHOR: O soluție de milioane” →

– Domnule, aş avea o rugăminte… Tot scrii matale la ziar, te-aş ruga să scrii şi despre o nuntă, ar fi foarte interesant. Aşa o nuntă la care am fost eu alaltăieri încă nu am văzut, cu toate că am mai fost în viaţa mea la câteva nunţi…

– Să vă fie de bine. Şi ce v-a impresionat?

– Vezi? Asta-i întrebarea! Poţi să scrii că m-a impresionat şi meniul, şi câţi invitaţi au fost, şi orchestrele, că erau două, şi florile care atârnau din tavan, şi ce toalete aveau doamnele, şi ce frumoasă era mireasa, şi ce înalt şi zâmbăreţ era mirele, şi cum s-au dat cadouri sub formă de cecuri cu multe zerouri, şi cum s-a servit întâi un fel de compot şi mai la urmă friptura, şi câte altele. Era o nuntă de milionari!

– Aha, părinţii mirilor sunt milionari?

– Numai ai ei. El e un băiat bun, cu armata făcută, e numai salariat. Dar ce contează e faptul că mai există romantism şi patriotism. Îţi spun asta aşa, în particular, pentru că probabil nu înţelegi ce cred eu prin asta.

– Chiar aşa, ce crezi dumneata prin asta?

Continue reading „Dorel SCHOR: O nuntă de milionari” →

Nu de mult, m-am întors dintr-o expediţie în Himalaya. Reuşisem o mică performanţă urcând pe toate cele paisprezece vârfuri de peste 8.000 de metri ale acestui uriaş sistem muntos. Bineînţeles, mă mândream cu escaladarea dificilului Chomolugma, dar nu-mi era ruşine nici cu înâlţimile Karakorum, cu uriaşii Makalu şi Kanken Junga, şi nici cu coborârea pe valea Alaknadei.

Continue reading „Dorel SCHOR: Aventuri incredibile” →

Zilele trecute, discutând cu un prieten care locuieşte acum in Germania, a venit vorba de împăratul Wilhelm al doilea şi de împărăteasa Augusta Victoria. Despre împărăteasă ştiam mai puţine lucruri, dar despre kaiserul acesta foarte ambiţios cunoşteam o întâmplare amuzantă. Wilhelm al doilea era dominat probabil de personalitatea puternică a lui Bismark, cancelarul de fier, şi a simţit nevoia să se înconjoare de artişti şi scriitori.

Printre aceştia, umoristul Safir îşi făcea veacul, inclusiv masa şi casa, la curtea imperială. Şi atunci, ca şi acum, puternicii zilei simţeau nevoia imperioasă să se dovedească spirituali cu… umoriştii. Împăratul, om şi el la urma urmei, a făcut o glumă. S-a sculat într-o zi mai devreme decât obişnuia, s-a deplasat discret şi a scris cu creta pe uşa de lemn lucios a umoristului:

„Safir este cel mai mare măgar. Primul din lume”.

Apoi a aşteptat să vadă reacţia respectivului… Numai că respectivul nu a reacţionat în nici un fel, nu a pomenit de inscripţie, nu a întrebat nimic şi nici măcar nu s-a obosit s-o şteargă de pe uşă.

Aşa au trecut o zi, două, trei… O săptămână… Împăratul fierbea de ciudă…Şi cum umoristul nu spunea nimic, l-a oprit el într-o zi.

– Am văzut nişte cuvinte scrise pe uşa ta… Nu-ţi pasă că eşti jignit în felul acesta?

Continue reading „Dorel SCHOR: O glumă împărătească” →

Nu de mult, într-o dimineaţă, Menaşe l-a ajutat pe unul Benedict, care stătea neputincios pe marginea drumului pentru că i se descărcase bateria. Deşi se grăbea şi cu toate că nu-l cunoştea nici măcar din vedere pe individ, Menaşe a oprit, a deschis capota automobilului şi l-a „încărcat” pe respectivul. Mai târziu s-a adeverit că gestul fusese mai mult decât salvator, întrucât acest Benedict era proprietarul unei reţele de magazine de desfacere a salatelor şi tocmai se grăbea la o importantă întâlnire de afaceri.

Degeaba se spune că nu mai există recunoştinţă şi că în ziua de astăzi toată lumea e egoistă. Nu-i adevărat! Ca dovadă că nu au trecut nici două zile şi la Menaşe acasă a apărut un băiat care i-a transmis Rozicăi o cutie mare, cu două kilograme de salată de icre de scrumbie şi un bucheţel de garoafe, din partea domnului Benedict. Se înţelege că prima impresie a fost favorabilă. Rozica şi Menaşe au apreciat întâi gestul, apoi au evaluat contravaloarea şi abia după aceea şi-au pus problema ce ar putea face cu o cantitate atât de mare de icre de scrumbie…

– Să punem o parte la congelator! a opiniat Menaşe, dar s-a lămurit repede că soluţia este contraindicată.

– Să ungem sandviciuri pentru serviciu, felul întâi la prânz şi cina din icre! a încercat din nou, dar a înţeles şi singur că ideia nu rezistă probei practice.

– Atunci să facem o petrecere şi să-i servim pe toţi cu icre!

– Bine, a consimţit Rozica, dar trebuie să le spunem de la început că va fi o trataţie modestă, nelegată de niciun eveniment special. Îi chemăm la un pahar de vorbă şi o tartină…

Chestiunea fiind stabilită, Menaşe a pornit să achiziţioneze ceapă verde, ridichioare şi gogoşari pe post de garnitură la icre, a procurat un coniac sec şi un vin alb, niscaiva măsline greceşti, castraveciori muraţi şi fructe. Rozica s-a dovedit o artistă în domeniul culinar, aranjând şi asortând platourile, ornând în arabescuri tartinele, plasând unde trebuie scobitrile, şerveţelele, păhărelele, tacâmurile. Nu-ţi venea să crezi că dintr-o singură materie primă, adică din icre frecate în ulei, se pot obţine atâtea forme apetisante şi atractive.

Continue reading „Dorel SCHOR: Icre de scrumbie” →

Cearta dintre Boris Glazpapier şi dentistul Kleinergrois a început într-o seară, la un pahar de bere, de la un fleac atât de puţin important încât a doua zi aproape nimeni nu-şi mai amintea exact amănuntul. Fapt este că, puţin înfierbântaţi de ceartă, uzaţi de căldura zilei şi cu nervii răsuciţi, cei doi au depăşit motivul iniţial şi şi-au aruncat tot felul de epitete, au ridicat tonul şi, la un moment dat, şi-au complimentat nevestele şi căţeii…

– Javra dumitale latră la patru dimineaţa, a strigat Boris. Ruşine!

– Poate a dumitale, a replicat dentistul. Nu a mea…

– Ha, ha, eu nici nu am câine! În calitate de preşedinte al comitetului de bloc voi propune o taxă specială pentru proprietarii de câini. Cine vrea potaie, să plătească!

Aici e momentul când au intervenit şi alţii. În mai puţin de jumătate de oră s-au format două partide. Unul al posesorilor de patrupede, celălalt al adversarilor juraţi. Proprietarii de animale s-au aşezat sub platforma ştiută a Asociaţiei pentru protecţia animalelor, ceilalţi au apelat la Organizaţia pentru apărarea drepturilor cetăţeanului. Evenimentul a fost comentat la băcănie, la măcelăria lui Ioel Fişelovici, la tutungerie şi la bancă. S-au creat largi curente de opinie şi atitudine.

„Partidul în favoarea oamenilor” a propus boicotarea magazinelor unde se comercializează preparate de genul Ham-ham sau Miau. Ziarul local acordă o atenţie deosebită evenimentului, iar tirajul îi crescu fantastic după ce rubrica „opinia cititorului” găzdui păreri de ambele feluri. Pe zidurila caselor şi pe panourile publicitare au apărut afişe Continue reading „Dorel SCHOR: Oameni și animale” →