– Vai, ce neplăcut mi-a fost în Place Pigalle, îmi spune domnul Oiţerman, tocmai revenit dintr-o deplasare la Paris. Am trecut într-o duminică pe la Moulin Rouge şi tocmai vroiam să-i arăt soţiei celebrul Montmartre, când ne-am trezit, fără să ne dăm seama, în inima catierului fierbinte.

Domnule, nu vreau să exagerez, dar nu poţi să faci doi paşi acolo fără să te agaţe o cocotă, nu poţi înainta zece metri fără ca vreun coccinel să nu te atragă într-un gang. La fiecare colţ te şochează reclama unui cinematograf unde rulează toată ziua şi noaptea filme porno, sau se deschide perdeaua unui sex shop, sau se întredeschide uşa unui stabiliment dubios, te frapează vitrina unui teatru cu piese impertinente, sau un local de striptese cu femei în pielea goală, sau un bar dubios cu figuri de pe alte planete… Detracaţi şi dezaxaţi, narcomani şi apaşi, de te ia frica, nu alta, de câţi aşa zişi artişti, şarlatani, prostituate, hoţi de buzunare şi falşi intelectuali pe metru pătrat găseşti acolo…

Crezi poate că toţi ăştia veniseră în Place Pigalle numai pentru că era duminică?! Da’ de unde…Am trecut pe acolo şi luni, şi marţi, şi miercuri, aproape în fiecare zi în care nevastă-mea făcea shoping prin marile magazine şi eram liber. Am trecut la orele cele mai diferite şi, te rog să mă crezi că aceleaşi personaje şi aceaşi atmosferă de perdiţie domneşte în acest loc care, între noi fie vorba, e şi periculos, pentru că e plin de terorişti arabi şi fundamentalişti, adică homosexuali şi lesbiene. Un domn bine, un familist care se respectă, un om cu principii curate, aşa ca noi, nu are ce căuta acolo! Mi-a fost foarte , foarte neplăcut de fiecare dată…

A fost o surpriză grozavă pentru locatarii blocului nostru:

Manana, fiica cea mică a familiei Nasgâtaşvili a fost aleasă de către un juriu de profesionişti , la concursul de frumuseţe care se organizează în fiecare an în oraş, „Miss Municipiu”. Până mai anul trecut, era o adolescentă timidă şi anonimă, iar acum, deodată, am descoperit o domnişoară frumoasă şi elegantă, o adevărată stea care merită cu prisosinţă titlul.

Noi, vecinii şi nu numai, l-am felicitat pe fericitul tată care se mândrea pe bună dreptate cu succesul fetei lui. Ba, mai mult decât atât, au apărut şi unele avantaje neaşteptate. De pildă, s-a întâmplat de câteva ori ca nişte licieni să-i ofere loc în autobuzul aglomerat, sora de la policlinică l-a primit peste rând la recoltarea analizei pentru colesterol, iar din partea familiei Iliescu a primit un frumos buchet de gladiole.

Când l-a întâlnit pe dentistul Kleinergrois, aproape că s-au îmbrăţişat, mai ales când acesta a declarat să audă şi alţii:

– Frumoasă fată s-a făcut Manana!

Haim Nasgâtaşvili, care primise destule complimente, a spus modest:

– Mulţumesc, mulţumesc…

– Da, a continuat dentistul. Ciclurile biologice naturale şi demonstraţiile congenitale paralele, precum şi ancorarea liniilor de destin au dovedit că fetele seamănă, în general, cu tatăl lor, iar băieţii cu mama lor. E dovedit incontestabil. Cu alte cuvinte, Manana a moştenit frumuseţea, şarmul şi eleganţa naturală de la tatăl ei!

A fost momentul când Haim l-a îmbrăţişat a doua oară pe dentistul Kleinergrois. Dar acesta a continuat:

– De acea, se impune să aflăm neapărat cine este cu adevărat tatăl ei!

Unii spun că a fost o glumă nevinovată. Alţii, că ar fi ceva în treaba asta. Haim a fost o vreme foarte supărat, dar conflictul s-a stins de la sine, pentru că în etapa următoare Manana nu a mai promovat şi după un timp au apărut alte noutăţi locale.

Madam Brodiciche din Odesa era o gospodină desăvârşită, Cunoştea o mulţime de reţete culinare, unele surprinzătoare , aşa că Matilda Gurnişt o consulta din când în când, neascuzându-şi admiraţia. De data aceasta, pentru că cumpărase o cantitate de dovlecei proaspeţi, o rugă să-i dea câteva sfaturi, cam ce ar putea să prepare fără să stea prea mult în bucătărie dar să-l facă pe Leopold mulţumit?

Specialista parcă numai atâta aştepta. Îi oferi o întreagă listă de posibilităţi la alegere, de parcă modestul dovlecel ar fi fost regele legumelor. De la dovlecei cu smântână la dovlecei cu cartofi gratinaţi, la ghiveciul grecesc pe bază de dovlecei sau la pilaful cu ciuperci plus dovlecei. Putea s-o ajute să prepare o delicioasă tortilla cu dovlecei, precum şi dovlecei umpluţi cu miezul lor sau, dacă o tentează, dovlecei cu roşii şi usturoi sau, dovlecei cu praz. Putea să opteze pentru chifteluţe cu dovlecei sau supă cu cremă de dovlecei şi, surpriză, avea o reţetă secretă de dulceaţă de dovlecei.

Matilda Gurnişt o ascultă cu răbdare şi admiraţie, dar în final se interesă dacă nu are o reţetă mai simplă şi uşor de preparat, având în vedere că Leopold nu este prea pretenţios. Madam Brodiciche, uşor dezamăgită, îi propuse atunci o mâncărică de dovlecei cu orez.

Luni la prânz, Leopold mâncă în tăcere şi, la întrebarea Matildei, răspunse că i-a plăcut foarte mult. Marţi afirmase chiar că mâncărica e excepţională. Miercuri declară că de mult nu avusese ocazia să se hrănească cu dovlecei atât de gustoşi. Joi nu spuse nimic din proprie iniţiativă. Vineri, pretextând că are o şedinţă şi se grăbeşte, abia se atinse de dovlecei. Sâmbăta spuse că s-a săturat înainte de masă… Duminică, Doamna Gurnişt telefonă şi-i spuse vecinei specialiste:

– Dumnezeu să-i mai înţeleagă pe bărbaţi. Aproape toată săptămâna Leopold s-a delectat cu dovleceii şi, deodată, gata, nu-i mai place. Nu e ciudat?!

– La un moment dat, spune doamna Gurnişt, m-am gândit să ne schimbăm numele de familie. Unii susţineau că ar avea nu ştiu ce semnificaţie. Dar după aia m-am răzgândit. La urma urmelor…

– Am cunoscut eu cazuri mai grave, intervin. Îmi amintesc de o colegă foarte frumoasă, curtată de mulţi, care se numea Ina. Nu ar fi fost nimic, nu-i aşa, dar numele de familie era Scarlat şi când o strigau la catalog, sau la examene, mă rog, undeva oficial, se auzea scarlatina. Dar toate trec, s-a măritat cu un coleg, un sas care se numea Prall. Aşa că deja o strigau pralina!

– La Fălticeni, zice Menaşe, lucram la o întreprindere condusă de tovarăşul director Puiu. Aveam o femeie de serviciu pe care o chema Vulpe. Tovarăşa Florica Vulpe, era o persoană recalcitrantă, care atunci când bea, susţinea că ce-o să-i facă directorul, o s-o dea afară pentru că el e pui şi ea e vulpe? Şi ce credeţi? Chiar a dat-o afară…

– Dacă îmi daţi voie, zâmbeşte madam Brodiciche, cunosc şi eu un caz foarte asemănător. Aveam la Odesa un vecin pe care îl chema Leib Mendel sau, dacă vreţi, Mendel Leib. Şi-a schimbat numele în Mendeleev. Puteai să crezi că el personal a inventat tabelul acela cu elementele. Lucra la o frizerie, dar avea mare pretenţie de intelectual…

– Da, aşa se întâmplă, e de acord Şimon Şeinerovici. La mine, la serviciu, este un persan pe care îl cheamă Leibovici. Chiar cum dracu îl cheamă pe un persan Leibovici? Mi-am făcut o dată curaj şi l-am întrebat de unde până unde Leibovici. Şi ce credeţi? E o poveste foarte interesantă. Bunicii lui erau din Afganistan şi au emigrat în Belucistan. Acolo, una din fetele lor s-a îndrăgostit de un caporal englez şi a fugit cu el în Birmania, unde i s-a mutat lui garnizoana. Acolo au trăit în concubinaj, au avut şase copii, dintre care unul e tatăl colegului nostru Leibovici.

– Englezul se numea Leibovici?

– Pe englez îl chema Harrys…

– Şi atunci, de unde Leibovici?

– Răbdare… După răscoala din Burma, familia a întins-o în Iran. Băieţii au umblat la şcoală, au învăţat persana, dar prin anii şaptezeci, puţin înainte de a căzut şahul, au emigrat în Israel.

– În regulă, dar de unde Leibovici?

– Dacă nu mă lăsaţi să vorbesc… Pe colegul ăsta al meu nu-l chema Harrys, că doar părinţii lui trăiau în concubinaj. Îl chema Hodeded, cum se numeau bunicii. Hodeded… Dar logodnica lui nu putea să pronunţe corect Hodeded, că avea polipi la nas şi atunci când s-au căsătorit au luat numele ei de familie: Leibovici! Că familia fetei era de loc din Podul Iloaiei, de lângă Iaşi…

Madam Gurnişt mă priveşte zâmbind şi-mi şopteşte complice:

– Mare mincinos Şimon ăsta, să nu-l crezi nici dacă spune adevărul!

Ennis este un oraș irlandez de provincie care are de două ori noroc.

Primul noroc al orașului provincial Ennis este faptul că cel mai mare aeroport al țării a fost construit nu departe de el. Acest amănunt care aparent ar trebui să deranjeze, a încurajat industria hotelieră, turismul, artizanatul local, berea Guines, fabricanții de umbrele, producătorii de cremvurști, vânzătorii de flori, chioșcurile cu articole de poștă și tabac etc. De unde, înainte cu vreo cincizeci de ani localnicii alcătuiau 90 la sută din clientela pub-urilor, la ora actuală ei alcătuiesc în proporție de 90 la sută personalul servant al localurilor de tot felul.

Al doilea noroc al orașului irlandez Ennis este faptul că se află aproape de estuarul fluviului Shannon către Oceanul Atlantic. Asta explică de ce plouă atât de mult la Ennis, mai ales către seară… E ora când de voie, de nevoie, vizitatorul intră urgent într-un restaurant, într-o bodegă, într-un bar.

Pe noi ne-a atras, într-un amurg de ploaie mocănească, o ușă grea, de fier forjat, pe care era atârnată o firmă modestă dar simpatică: Cafeneaua poeților.

Irlanda a dat mulți poeți și scriitori… M-am așteptat ca de pe pereții localului să mă privească chipuri celebre: George Bernard Shaw, Oscar Wilde, O Neill, Samuel Becket, Sean O Casey, Jonathan Swift… Niciunul nu se afla însă în seara acea la Ennis. Mi-am zis că probabil cafeneaua e frecventată de poeți locali și i-am pus această întrebare chelneriței.

Mi-a răspuns că nu are cunoștință de așa ceva, nu crede că în oraș ar exista poeți, dar se va interesa la șef. Proprietarul s-a dovedit amabil, s-a așezat la masa noastră și ne-a propus să bem în sănătatea dușmanilor dușmanilor noștri. Ideea mi s-a părut foarte cuminte. În continuare, domnul Malloney, proprietarul, ne-a mărturisit mirarea lui. Pentru că suntem primii clienți care, de când există crâșma, au crezut că denumirea obligă la ceva. Putea foarte bine să se cheme Gâsca de aur sau Inorogul verde și nimeni n-ar fi avut nici o pretenție câtă vreme berea era bună, de la butoi.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

14 martie 2019