Îl văd pe Eli Iliescu tras la faţă, obosit şi fără nici un chef.

– Nu am mai dormit ca lumea de vreo săptămână, îmi spune.

– Copiii?, îl întreb.

– Nu, sunt mari acuma.

– Vecinii? Necazuri la servici?

– Nici vorbă. Nu dorm de când aplic instrucţiunile pentru dormit.

Şi pentru că mirarea mi se citeşte pe figură, mă lămureşte. A citit un articol pe internet care te sfătuieşte să dormi numai pe partea stângă. In felul acesta sucurile digestive îşi fac datoria la maximum pentru că şi stomacul e situat pe stânga…

– Asta e adevărat…

– Dar şi inima e pe stânga. Am tot încercat să dorm pe partea asta, mă apasă, simt cum bate inima, am palpitaţii, nu mă simt bine. Şi atunci am trecut pe dreapta. După un timp m-am liniştit, dar un gând nu-mi dă pace: Ce o se întâmple cu sucurile digestive? Şi ce crezi? Sucurile astea se revarsă, simt în gură acru, mă ustură în coşul pieptului şi mă tem să nu fac un ulcer. De dormit, nici vorbă… Mă răsucesc în pat, nu-mi aflu locul, noaptea trece şi eu nu dorm.

– Ai încercat să stai pe spate?

– Am încercat, dar e imposibil. Poţi să stai cinci minute, zece minute, maximum un sfert de oră, dar somnul nu vine nici pentru o clipă. Dimpotrivă, dacă aş adormi totuşi, aş începe să sforăi, mai apar şi fenomene de apnee, e foarte periculos pentru respiraţie… Am încercat şi pe burtă, e imposibil, mai ales că în ultima vreme m-am îngrăşat şi stau cu faţa în pernă, pot să mă sufoc, ferească sfântul. Şi dacă întorc capul într-o parte, risc să fac un torticolis…

– Dar până să citeşti instrucţiunile pentru dormit, puteai să dormi?

– Dormeam ca un nou născut. Fără probleme…

– Păi, întoarce-te la stilul vechi.

– Dar cine mai ţine minte ce şi cum!? Că doar atunci nu aveam instrucţiuni.

În urmă cu aproximativ trei ani, într-o marţi (asta ţin minte precis pentru că se spune că marţi sunt trei ceasuri rele), pe la opt dimineaţa, aşteptam disperat să vină autobuzul şi, bineînţeles, autobuzul nu venea. Eram în mare întârziere la slujbă şi riscam chiar să mi se taie o zi din salariu. Şi atunci, spre surpriza mea, a oprit în staţie o motocicletă cu ataş, iar motociclistul, un vecin din blocul de alături, m-a invitat să poftesc. Şi m-a dus până la poarta instituţiei.

– Domnule dragă, i-am mărturisit deschis, m-ai salvat!

Mai târziu aveam să regret aceste vorbe. Nu a trecut mai mult de o săptămână şi cineva a sunat la mine acasă pe la miezul nopţii. Era el, tipul care mă salvase.

– Salvează-mă şi dumneata, a glumit el. Am rămas fără ţigări…

L-am poftit în casă, i-am făcut o cafea şi m-am repezit la Menaşe, prietenul meu fumător, să cer nişte ţigări. Eram foarte jenat că nu fumez, dar a doua zi am cumpărat pentru el un cartuş de ţigări Kent.

Altădată, mă întorceam de la servici şi m-am auzit strigat de la una din mesele risipite pe trotoarul unei cafenele.

– Bună, bună, am răspuns vesel, recunoscându-l pe salvatorul meu, care îmi făcea semne insistente:

– Vino să serveşti ceva cu noi!

Erau vreo şase inşi masivi, tatuaţi pe braţe şi cu mustacioare subţirele.

– Amicul meu, m-a prezentat vecinul. Dacă o să vă povestesc cum l-am salvat, n-o să mă credeţi…! O băutură? o gustare? o ţigare? Ceva tare?

Mă simţeam copleşit. Am spus că mă grăbesc, dar ceva simbolic, ceva mic, micuţ o să servesc…

– Şuarmă la toată lumea, a comandat amicul generos. Şi trei sticle din vinul cel mai bun. Cafele mici şi tari, chelner.
Am stat cu ei vreo patru ore, nu am putut pleca decât explicând că am rând la dentist. Bineînţeles, eu am plătit… La urma urmei, tipul mă salvase, îi eram îndatorat.

Nu trecu multă vreme şi am constatat că sunt cunoscut în cartier ca un cal breaz. Intram la băcănie şi femeile însărcinate îmi zâmbeau complice:

– Tu eşti cel salvat ? Norocosule…

La bancă, când ajungeam la ghişeu, funcţionarul mă asigura:

– Dumneata eşti cel salvat de… Mare, mare noroc ai avut!

Şoferii de linie, copiii de grădiniţă, clubul pensionarilor, zarzavagiul din colţ, profesorul de sport, poliţistul de cartier, ginecologul de peste drum, agentul de asigurări, toţi mă întrebau de sănătate şi de felul în care fusesem salvat. Erau câteva variante. După unii, se întâmplase pe şosea, după alţii, în timpul unor manevre militare… Sau în străinătate, în munţi sau pe mare… Nu se ştia exact nici cum anume…, îmi donase sânge, se aruncase după mine în foc, sau într-o fântână… Principalul era că mă salvase.

Şi atunci, mi-am retras economiile, am făcut un împrumut bancar şi am cumpărat un automobil modern, o bijuterie de maşină, cadoul meu pentru salvator. Ca să mă plătesc…Şi să scap… Chiar le-am spus unora care mi-au pomenit despre salvator:

– I-am făcut omului cadou o maşină nouă!

– Am auzit, mi-au spus tipii plictisiţi….Una mică!… Meschin mai eşti…

Cu Zaharia, care are o tarabă de falafel şi răcoritoare , am rămas în relaţii bune de când am procedat la un schimb de experienţă folositor pentru amândoi: eu am vândut falafel câteva zile, iar el s-a comportat ca un intelectual. De atunci eu cumpăr din când în când o jumătate de porţie, iar el poartă freză cu cărare la mijloc şi a fost ales preşedintele Asociaţiei micilor restauratori. Chiar l-am întrebat zilele trecute:

– La ce vă trebuie o asociaţie? Că doar voi sunteţi, prin specific, foarte individualişti. Tu ai un chioşc cu plăcinte, altul vinde burecas sau tartine cu tuna, altul are o gheretă cu îngheţată… Ori nu aveţi nici o legătură unul cu altul, ori sunteţi la concurenţă şi abia nu aveţi nici o legătură. Explică-mi, te rog!

– O să-ţi explic, a acceptat Zaharia, ştergându-şi cu poala maioului ochelarii de soare. O asociaţie are scopul de a apăra interesele celor asociaţi. Ideia ne-a venit în ultima vreme, de când cu toate grevele şi demonstraţiile… Inţelegi că noi, prin firea lucrurilor, avem nevoie de vad. Nimeni n-o să deschidă o afacere cu covrigi la filarmonică sau un chioşc la o galerie de pictură. Altfel stau lucrurile când e vorba de o piaţă, de un centru comercial, de o şcoală sau de parlamet…

L-am privit cu admiraţie…

– Aţi pătruns în parlament?

– Încă nu în sensul dorit de noi. Dar ai răbdare… Deocamdată e vorba de piaţa din faţa parlamentului, de piaţeta de lângă preşedenţie, de grădina de lângă sediul guvernului, de trotoarul ministerului de finanţe, de scuarul primăriei… Înţelegi? Adică în locurile clasice.

– Clasice în ce sens?

– În sensul clasic! Habar nu ai ce bine se poate câştiga de la şomeri, de la cei care fac greva foamei, de la cei cu salariul mic sau care se plâng de taxe şi impozite. De la toţi cei care vin cu sutele în locurile pe care le-am numit clasice şi nu le părăsesc până ce nu-i împrăştie poliţia, sau căldura, sau plictiseala….

– Hai, că mă pasionează.

– Păi, cred şi eu… Ai făcut vreodată greva foamei in faţa ministerului de finanţe?

– Încă nu, am mărturisit jenat.

– Nu-i nimic, ai tot timpul, m-a bătut pe umăr Zaharia. Află că e un loc imposibil. Până nu de mult nu aveai cui să ceri un pahar cu suc de portocale sau o limonadă cu vitamine naturale. Asociaţia noastră a repartizat acolo câţiva băieţi şi nu întreba ce bine câştigă… Sau la reşedinţa primului ministru… Puteai să mori de foame pânâ îşi făcea el apariţia. Veneau şoferii de taxi, învăţătoarele sau tehnicienii dentari să protesteze şi nu găseau un sendvici cu care să-şi întărească lozincile. La fel şi la primărie… Am impins câteva tarabe portative cu pite şi acum zbârnâie. Poţi să-i întrebi pe poştaşi, pe femeile de servici, pe frizerii de lux ce delicatese, la preţuri rezonabile găsesc acum. Mai vrei exemple? Poftim…Judecătorii au fost în grevă? Le-am asigurat spatele frontului cu falafel. Au demonstrat familiile deţinuţilor? Domnule, exact aceleaşi falafele şi-au făcut datoria. Şi aşa mai departe…

– Şi dacă o să înceteze demonstraţiile?

– Ai început să vii de acasă. Tocmai de aia e bună o asociaţie. Dacă alţii n-o să demonstreze, o să protestăm, o să ne adunăm, o să ameninţăm, o să facem grevă. Habar nu ai ce experienţă avem noi, în materie. Ţine o scobitoare că văd că ai rămas pe gânduri… Este?!

Nu de mult, într-o dimineaţă, Menaşe l-a ajutat pe unul Benedict, care stătea neputincios pe marginea drumului pentru că i se descărcase bateria. Deşi se grăbea şi cu toate că nu-l cunoştea nici măcar din vedere pe individ, Menaşe a oprit, a deschis capota automobilului şi l-a „încărcat” pe respectivul. Mai târziu s-a adeverit că gestul fusese mai mult decât salvator, întrucât acest Benedict era proprietarul unei reţele de magazine de desfacere a salatelor şi tocmai se grăbea la o importantă întâlnire de afaceri.

Degeaba se spune că nu mai există recunoştinţă şi că în ziua de astăzi toată lumea e egoistă. Nu-i adevărat! Ca dovadă că nu au trecut nici două zile şi la Menaşe acasă a apărut un băiat care i-a transmis Rozicăi o cutie mare, cu două kilograme de salată de icre de scrumbie şi un bucheţel de garoafe, din partea domnului Benedict. Se înţelege că prima impresie a fost favorabilă. Rozica şi Menaşe au apreciat întâi gestul, apoi au evaluat contravaloarea şi abia după aceea şi-au pus problema ce ar putea face cu o cantitate atât de mare de icre de scrumbie…

– Să punem o parte la congelator! a opiniat Menaşe, dar s-a lămurit repede că soluţia este contraindicată.

– Să ungem sandviciuri pentru serviciu, felul întâi la prânz şi cina din icre! a încercat din nou, dar a înţeles şi singur că ideia nu rezistă probei practice.

– Atunci să facem o petrecere şi să-i servim pe toţi cu icre!

– Bine, a consimţit Rozica, dar trebuie să le spunem de la început că va fi o trataţie modestă, nelegată de niciun eveniment special. Îi chemăm la un pahar de vorbă şi o tartină…

Chestiunea fiind stabilită, Menaşe a pornit să achiziţioneze ceapă verde, ridichioare şi gogoşari pe post de garnitură la icre, a procurat un coniac sec şi un vin alb, niscaiva măsline greceşti, castraveciori muraţi şi fructe. Rozica s-a dovedit o artistă în domeniul culinar, aranjând şi asortând platourile, ornând în arabescuri tartinele, plasând unde trebuie scobitrile, şerveţelele, păhărelele, tacâmurile. Nu-ţi venea să crezi că dintr-o singură materie primă, adică din icre frecate în ulei, se pot obţine atâtea forme apetisante şi atractive.

Menaşe a intrat rând pe rând la prieteni şi vecini, i-a chemat pentru miercuri seara la o mică gustare, n-a explicat de ce tocmai miercuri, ce importanţă are ziua, doar nu era să le spună că până sâmbătă sau duminică se alterează salata… Foarte frumos! au spus cu toţii, mulţumim că v-aţi gândit la noi, o să venim cu plăcere.

Şi chiar au sosit.

Salata de icre a avut un succes formidabil, Rozica a fost lăudată, doamnele au cerut reţeta, s-a trecut uşor la alte subiecte, s-a băut, s-a mâncat şi pentru că a doua zi era lucrătoare, musafirii s-au retras la casele lor. Şi o dată ajunşi în propriile apartamente, şi-au spus părerea. Dacă ar fi putut să-i audă, Menaşe ar fi înregistrat următoarele:

– Ne-au invitat special pentru că icrele au colesterol. Otravă curată…

– Numai prăjitură de icre n-au avut, ce ideie…

– N-am să le-o iert niciodată. Pata de la icre iese?

Dar Menaşe nu putea să-i audă, aşa că în timp ce ştergea farfuriile pe care i le plasa Rozica, spuse entuziasmat:

– O clipă m-am gândit să nu opresc maşina, că doar eram în întârziere. Cine s-a gândit la icre? Dar, orişicât, dacă omul s-a simţit, măcar să se bucure şi alţii. Imi pare tare bine că vecinii au plecat mulţumiţi… Să le fie de bine!

Ieri, cam spre seară a avut loc şedinţa locatarilor din blocul nostru pentru alegerea noului comitet. Noul comitet ales în unanimitate era exact vechiul comitet, de care noi ne-am declarat foarte mulţumiţi, mai ales de preşedintele Boris Israelovici Glazpapier. L-am felicitat călduros şi nu am contenit cu laude la adresa lui, până ce măgulit, Boris a scos o sticlă cu vodcă şi nişte biscuiţi, pe care îi pregătise pentru orice eventualitate.

– Dragi vecini, a spus Boris, vă mulţumesc pentru încredere, dar trebuie să ştiţi că funcţia de preşedinte de bloc este un fleac pentru mine. Unora dintre voi le-am povestit că am fost preşedinte de sindicat la o fabrică de textile cu vreo două mii de muncitoare în trei schimburi. Aveam biroul meu, câţiva subalterni şi era destul să dau un telefon la forurile de conducere şi se rezolva orice problemă. Ăsta eram eu!

– Da, a intervenit dentistul Kleinergrois, alte timpuri, alte condiţii. Eu, pe vremuri lucram la un spital universitar, eram şef de clinică, mi se spunea dom’ profesor şi plecam la congrese ştinţifice internaţionale, ba la Viena, ba la Barcelona, o dată am fost şi la Los Angeles cu escală la Madrid… Iar lucrările ştiinţifice mai importante le publicam în Anale.

– La Madrid eu aveam o legătură, spuse firavul domn Ghezuntertoit. Pe vremea acea eram director la Vinexport şi aprobam sau nu absolut toate partidele de vin care plecau în străinătate. Vă închipuiţi că toată lumea vroia să fie în relaţii bune cu mine, chiar şi primarul, directorul filarmonicii sau şeful de la spitalul de urgenţe.

– Noi, la Cernăuţi, declară doamna Gurnişt, eram în relaţii de prietenie cu conducerea. Nu are importanţă cu care conducere, nu e cazul să vă explic. Soţul meu era responzabilul unui mare depozit de cherestea şi de cherestea aveau nevoie toţi oamenii importanţi din regiune. Şi cum o mână spală pe alta, noi eram foarte spălaţi, mai ales că toţi apreciau faptul că Leopold nu vorbeşte în plus.

– Tot aşa eram apreciat şi eu, intră în discuţie domnul Biton. Este adevărat că acum am o tarabă în piaţă şi, slavă domnului câştig binişor, dar înainte jumătate din şukul celebru de la Marakeş era al meu, cu zazavaturi, condimente, fructe şi tot ce îţi doreşti, chiar şi susan găseai la mine, falafel şi burecas cu cartofi prăjiţi. Eram negustor mare, mare domnilor!

Numai prietenul meu Menaşe stă într-un colţ şi nu spune nimic. Bea din când în când un păhărel de vodcă, mângâie grijuliu un căţel pe care vrea să-l dea copiilor lui Eli Iliescu şi ascultă zâmbind. Şi numai când Boris Israelovici îl întreabă direct dacă nu are nimic de spus, spune:

– Eu ca eu, dar vedeţi căţelul ăsta micuţ şi slăbănog ?! Nu că vreau să mă laud, dar înainte, eh înainte, era ditamai dobermanul…