Pe vremea când studiam cu pasiune istoria artelor şi legile esteticii generale, eram un tânăr romantic şi, probabil, foarte naiv, nepregătit deloc să mă confrunt cu problemele concrete ale vieţii. Cel puţin asta era părerea amicului meu Emilian, student la mai multe facultăţi practice şi concrete. Nu am înţeles niciodata dacă studia concomitent, alternativ sau succesiv, dar îl admiram cu abnegaţie pentru ştiinţa lui în mai toate domeniile. În orice caz, de câte ori eram entuziasmat sau visător, el mă aducea uşor la realitatea imediată.

De pildă, într-o vară am plecat împreună la mare. El ştia cu exactitate ce temperatură are apa, cât de mari sunt valurile şi care e forţa valurilor, câtă vreme putem sta la soare fără să riscăm neplăceri şi ce cantitate de lichide trebuie să bem ca să nu ne deshidratăm. Dacă eu spuneam că marea ne mângâie uneori cu blândeţe şi alteori se înfurie ca o femeie trădată în dragoste, Emilian mă întrerupea imediat şi-mi demonstra că apa mării nu-i decât o soluţie salină, cam nouă la sută clorură de sodiu, dacă nu mă înşel…

Seara ne plimbam pe faleza care era plină de vilegiaturişti veseli şi bronzaţi. Luna îşi prelungea palida lumină peste băncile adăpostite în umbra unor castani bătrâni şi discreţi. Mi-a plăcut metafora şi am repetat-o cu plăcere.

– Tinere, m-a apostrofat Emilian. Luna asta a ta nu luminează de loc, e un satelit inert, un bolovan uriaş care reflectă impasibil cea ce primeşte de la soare pe partea ei pe care o vedem. Îi pasă lunii de noi cam tot atât cât iţi pasă ţie de zăpada de acum doi ani, sau chiar mai puţin…

Dar cel mai mult m-a impresionat povestea cu anastomoza. Într-o seară, i-am atras atenţia asupra perechilor tinere care se sărutau în parc. I-am şi recitat vreo două versuri din Faust, care se potriveau de minune: „Cum vreau şi am să ard, s-o pot săruta, să mor sub sărutul şi patima sa…”

– Opreşte-te, nene, tu ştii ce este sărutul? O anastomoză!

– O ce?

– O anastomoză, adică contactul între două capete ale tubului digestiv, fie de acelaş fel fie diferite.
Evident, nu am mai spus nimic. Mi-a dispărut toată starea de graţie, predispoziţia poetică şi tendinţa filozofică… Abia peste câteva zile, rătăcind visător şi solitar pe malul mării, l-am zărit pe bunul meu amic îmbrăţişând o tinerică pe care nu o cunoşteam, în plin proces de anastomoză. Mult deasupra lor, un bolovan imens reflecta impasibil nişte raze inerte, în timp ce o soluţie salină îşi etala cele aproximativ nouă la sută clorură de sodiu în imediata lor apropiere…

Pe vremea când Boris Israelovici Glazpapir era tănăr, frumos si nici nu bănuia că va fi numit şef de sindicat, făcea curte unei fete simpatice şi brunete, de familie bună şi cu origine sănătoasă. S-a întâmplat însă că vara şi chiar toamna au trecut, s-a făcut, cum se spune, al dracului de frig în oraşul lor cu un singur cinematograf şi părinţii fetei l-au invitat pe Boris la ei acasă, ca pe un viitor ginere…

Boris a fost primit cu multă simpatie şi cu ceai rusesc direct din samovar la discreţie, cu zahăr cubic în farfurioară şi cu o legătură de covrigi cu mac, zece la număr. Covrigii erau numai bine încălziţi la sobă, crocanţi şi gustoşi, exact aşa cum trebuie. Dar Boris a fost întotdeauna un băiat bine crescut şi de aceea a consumat, cu lungi pauze între reprize, numai nouă covrigi. Că doar nu era să-i mănânce pe toţi zece şi să lase impresia de nehalit…

Părinţii fetei simpatice şi brunete erau oameni foarte simpli care nu cunoşteau aceste reminiscenţe mic burgheze în comportament. Aşa că peste vreo săptămână, cînd Boris a fost poftit din nou la ei, l-au primit cu aceaşi căldură, cu ceai la discreţie din acelaş samovar, cu zahăr cubic în farfurioară, dar numai cu nouă covrigi crocanţi, cu mac… Boris a observat, sau nu, amănuntul, nu a spus bineînţeles nimic, şi ca dovadă de bună creştere, a lăsat unul din covrigi neatins.

Iarna prin părţile alea este lungă şi geroasă, aşa că Boris a mai fost invitat de multe ori la familia fete celei simpatice. Şi de fiecare dată era primit cu afecţiune reciprocă, cu căldură la propriu şi la figurat şi cu trataţia tradiţională care consta din ceai rusesc la discreţie, o farfurioară cu zahăr cubic şi o legătură de covrigi cu mac, crocanţi şi gustoşi. Numai că de fiecare dată, Boris mânca unul mai puţin ca să lase o impresie bună şi tot de fiecare dată i se reducea câte un covrig din porţie. Păi, dacă musafirul oricum îl lăsa!

Spre primăvară, când s-a mai încălzit afară şi puteai ieşi fără palton, Boris nu a mai vizitat-o acasă pe fata cea simpatică şi pe părinţii ei, deşi era mereu invitat. De altfel, a întrerupt şi întâlnirile cu fata la modul general. Întrebat, după mulţi ani şi la mare distanţă care a fost cauza acestei decizii drastice, Boris Israelovici explică:

– S-au dovedit nişte cărpănoşi. Cu cât trecea timpul şi credeau că suntem mai intimi, aşa ca în familie, mă serveau cu mai puţini covrigi. Când porţia a ajuns la numai doi covrigi, am renunţat. În ritmul ăsta, ar fi trebuit foarte curând, să aduc covrigi din oraş pentru mine şi după o vreme, cine ştie, să cumpăr chiar şi pentru ei…

– Dragă domnule, dacă matale ai avea cinci minute pentru mine, ți-aș povesti o istorioară adevărată care mi s-a întâmplat chiar mie personal.

– Cu plăcere, domnule Glazpapier. Chiar și zece minute!

Boris Israelovici Glazpapier își suflă nasul într-o batistă enormă, sovietică, ca pentru a-și face curaj

-Am o ruda în Canada. Nu ma întreba exact cum mi-e ruda, că nu știu. Un om foarte cumsecade, ceva mai în vârstă, are un restaurant chinezesc la Montreal. Restauratul se numește Fay-Bysh. De ce? Foarte simplu, pentru că pe el îl cheamă Faibis…. Și într-o zi, cam acum un an, primesc de la unchiul Faibis o sută de dolari. O sută de dolari sunt ceva, nu? Oricând si oriunde, fie criza cât de rea, o sută de dolari rămân o sută de dolari. Ce să-ți spun, ne-am bucurat grozav…

– Înțeleg foarte bine, îl asigur. O sută de dolari sunt…

– Exact! Și atunci îmi spune Liuba, nevasta-mea, de luni de zile  nu mi-am cumpărat o pereche de pantofi mai ca lumea, ce-ar fi să profităm  de ocazie și să mă încalț și eu mai modern, că m-am săturat de sandale marca „Talpa lui Ilici”. Ce puteam să-i spun? Aveam o sută de dolari la care nici nu m-am așteptat, așa că i-am dat pe niște pantofi italienești. Nu trec două zile și vede nevasta-mea la super un serviciu  de cristal. Nici nu știi, îmi zice, de când îmi doresc  eu așa un serviciu  de cristal, ca madam Brodiciche are tot așa unul și-mi scoate sufletul de câte ori vin la ea în fiecare zi. Spun eu, e mai bie sa nu te duci la ea, decât să aruncam banii  pe sticlăria asta  care e bună numai s-o ștergi de praf.  Pe scurt, ca să n-o mai lungim, am adus eu argumente foarte sănătoase și până la urmă am cumpărat serviciul.  Dar nu m-am amărât prea tare, vorba aia, dacă nu primeam o sută de dolari și  primeam cadou un serviciu de cristal, ce era?!

– Calul de dar…

– Exact! Și peste vreo două săptămâni îmi spune Liuba, știi ceva, am o idee. Chiar în clipa când mi-a spus ca are o idee, am simțit asa un junghi ușor în stânga, dar n-am vrut s-o sperii. Tot am primit o sută de dolari la care nu ne-am așteptat, zice ea, ce-ar fi să-mi cumpăr o haina de piele modernă?!

– Înțeleg foarte bine, și-ați cumpărat haina de piele.

– Exact! Dar să știi că nu m-am omorât. Ce era dacă nu primeam cadou o sută de dolari?  Ce era dacă primeam un pachet  cu o haina de piele din Canada? Nu mă bucuram? Mă bucuram, noi să fim sănătoși, alții au necazuri mai mari…

– Ferească Dumnezeu…

– Da, dar nu m-a ferit pentru că după o pauză de, hai să zicem o lună, ce crezi că-mi zice Liuba? Ai văzut ce lănțișor cu diamante are madam Gurnist? Ea își poate permite și noi nu? Vreau și eu așa ceva. Mama dragă, i-am spus, ce rost are să cumperi la fel cu ea?

-Bun argument.

– Te cred. Chiar și Liuba mi-a dat dreptate. Ai dreptate, mi-a spus, noi o să cumpărăm ceva mult mai grozav! Tot am primit o sută de dolari pe daiboje, o s-o înebunim pe madam Gurnist…Așa că am cumpărat un pandantiv cu diamante, de atunci am rămas cu un sughit care ma apucă la serviciu. Și ca sa mă liniștesc, îmi spun: ce era dacă nu primeam cadou o sută de dolari?  Divorțam?  Nu divorțam, cine are acum putere să divorțeze?  Și când gândesc așa, sughițul mă lasă…Acuma, hai să-ți spun sfârșitul. Ieri am primit încă o sută de dolari. Am o mare rugăminte la matale. Eu îi schimb în sekeli israelieni, ți-i dau matale și când  o sa fim împreună cu Goldita, aranjăm noi treaba asta, te rog să-mi împrumuți niște parale, îmi plasezi banii și gata!

– Și la ce o sa ajute?

– Cum la ce? Să știe Goldita ca am datorii pana si la unul ca dumneata, isi mai poate permite s-o faca pe cucoana?

– E extraordinar, spune domnul Brodiciche, cât de mult a avansat nivelul de trai în ultimele două decenii. Eu îmi amintesc că la Odesa, acum vreo treizeci şi ceva de ani, dacă aveai un ceas pobeda era normal, dar să ai două ceasuri pobeda deja era exagerat… Si acum, aşa pe nesimţite, avem ceasuri căcălău, pardon de expresie. Şi, între noi fie vorba, nici nu ai nevoie de ele. Stai în salon, te uiti la televizor, şi dacă vrei să ştii cât e ora, apeşi un buton de pe telecomandă şi-ţi apare la fix. Asta n-ar fi nimic, dar ai ceas şi la computer, în dreapta jos, acolo îti spune şi dacă eşti AM sau PM, adica antemeridian sau postmeridian, nu vă gândiţi la alte prostii…

– Dar la bucătărie…

– La bucătărie, dragă domnule, ai ceas la maşina de gătit. E pus acolo pentru ca să ştie cucoana când se termină programul la cuptor. Dar dacă nu ai nimic la cuptor, digitalul ăla te informează, vrei nu vrei, cât timp ai stat în bucătărie, in câte minute ai mâncat salata şi în câte ai dat gata supa cu tăiţei…

– Măcar în dormitor…

– In dormitor am două. Un ceas deşteptător cu sonerie şi telefonul ăla portabil pe care trebuie numai să-l aranjezi decuseară la cât vrei să te scoale, numai că la el nu merge cu şapte fără un sfert, trebuie să-l pui la şase patruzecisi cinci…

– Atunci la closet… Acolo ai linişte.

– Fii, domnule, serios. Am primit cadou nu ştiu câte ceasuri de perete. Dacă cumperi un frigider, primesti un ceas patrat. Cumperi un covor de doi metri, vine la pachet cu un ceas rotund. Unde să le agăţi, spune şi matale? Pui unul în veceu şi atunci ştii cât şi cum. Si mai plasezi unul în baie, pentru cazul că te bărbiereşti sau ca soţia să nu întârzie la cercul de ceramică… Nu mai spun că la radio îţi comunică la fix şi la jumătate cât e ora exactă. Si acuma, că am ieşit la pensie, ce crezi dumneata că am primit din partea conducerii, a sindicatului şi a colegilor de lucru? Poţi să ghiceşti?

– Ştiu şi eu… O săptămână cu doamna la o staţiune balneară…!?

– Ttţ.

– Un abonament dublu la Teatrul Naţional…

– Nici.

– Un tablou expresionist sau impresionist…

– Nu, prietene. Am primit un ceas de mâna, cronometru, în care nu intră apa până la şaptezeci de metri adâncime, care îţi spune ziua şi luna, poziţia planetelor şi mai are nu ştiu câte alte funcţii importante şi indispensabile. Un ceas! Încă un ceas!

– Adevărat? N-aş fi ghicit niciodată…

– Am o mare problemă, îmi spune Menaşe.

Într-adevăr, pare oarecum îngrijorat, mai mult nehotărât, am impresia că vrea să îmi ceară un sfat prietenesc. Iar eu, în astfel de cazuri, sunt trup şi suflet, gata să-mi ajut amicul.

– Îl ştii pe domnul Oiţerman, fabricantul. Călătoreşte mult, pleacă unde îl cheamă interesele întreprinderii, e un bun om de afaceri, interprinzător şi subtil. Şi uneori, cînd îl însoţeşte şi nevastă-sa, îmi încredinţează mie cheile vilei, cu rugămintea să stropesc florile o dată la trei, patru zile. Pentru mine nu e o problemă, mai ales că Rozica e liberă, o facem cu plăcere…

– Şi?

– Şi anul trecut, când a fost în Africa neagră, la întoarcere ne-a făcut un cadou special: o lingură din lemn sculptat, lucrătură de mână, originală, specifică triburilor din Bango Bango. Chestia asta m-a încurcat grozav.

– Cu ce te-a încurat? Doar nu eşt obligat s-o foloseşti la ciorbă…

– Coada lingurii are vreo doi metri lungime şi căuşul vreo patruzeci de centimetri. O lingură de alungat duhurile rele… Am spus mersi şi am depozitat-o în debara.

– Bun… Şi care e problema?

– Problema e că Oiţerman m-a vizitat într-o zi, pe neanunţate, s-a uitat în salon, in camera de lucru, a deschis ca din greşeală uşa de la dormitor, s-a uitat şi în bucătărie şi a rostit supărat: „va să zică nu ţi-a plăcut”. Şi a plecat iremediabil supărat foc. Nu mă întreba ce tricuri am făcut ca să-l aduc la noi încă o dată. Am dat jos pendula, am atârnat linguroiul chiar în mijocul salonului şi numai aşa l-am făcut să mă ierte.

– Atunci iar e bine…

– A fost bine până ce am primit de la familia Ghezuntertoit un tablou. Un nud în ulei veritabil, o reproducere după tabloul lui Corot cu facerea lumii. Cred că nu a ştiut cum să scape de el, subiectul e discutabil, plus că cine a pictat copia se pricepe la pictura ca şi mine. Ghezuntertoit chiar mi-a sugerat unde să atârn tabloul, pe locul din salon unde stă pendula, care şi aşa nu e modernă… Aşa că am spus mersi şi am depozitat opera în debara, cu faţa la perete…

– Înţeleg că ai rezolvat problema.

– Am rezolvat pe dracu’. Peste o săptămână e ziua lui Rozica, o cifră rotundă. Or să vină toţi, mă refer la Oiţermani şi la familia Ghezuntertoit în mod special. Întrebarea e ce să atârn în salon, pendula, lingura sau tabloul??

Eu, cum am spus, în astfel de situaţii, sunt trup şi suflet, gata să-mi ajut amicul. Aşa că dacă cineva dintre dumneavoastră are vreo ideie bună, gen judecata lui Solomon, rog frumos să mi-o comunice.