– Domnule, n-aş putea spune că horoscopul e un lucru serios şi că are o bază ştiinţifică. Dar de două ori în viaţă mi s-a întâmplat ca previziunile horoscopului să se potrivească atât de bine cu situaţia, încât o perioadă am crezut în ele. Ştiu că nu se prea asortează cu statutul meu de fost profesor de biologie, dar asta e…

Ne-am cunoscut în sala de aşteptare de la policlinică. Fostul profesor de biologie avea un deget bandajat şi urma să intre la medicul chirurg.

– Lasă impresia că e un fleac, dar pe mine mă necăjeşte de aproximativ patruzeci de ani. Nu tot timpul… E veriga mea slabă, cum se spune.

Şi fără să-l îndemn, îmi povesteşte:

– Aveam un prieten bun, profesor de matamatică la acelaş liceu. Băiat frumos şi sportiv. Şi intr-o după amiază, m-a convins să jucăm cu amicii fotbal. Până ce eu m-am accidentat serios, dar nu m-am lovit l-a picioare cum s-ar crede, nici la cap şi nici la piept, ci la pârdalnicul ăsta de deget. Am prins o minge şutată cu viteză, mi-a răsucit mâna, am crezut că leşin de durere. Doctorul m-a trimis la raze, cu radiografia m-am dus la ortoped şi în timp ce aşteptam să-mi vină rândul, am început să frunzăresc un ziar abandonat pe un scaun. Nu ai să mă crezi, dragă domnule, dar la horoscopul zilnic publicat, scria la zodia mea:”Feriţi-vă de activităţi sportive, există pericol de accidentare”. Ei, ziarul era de dimineaţă, dar acum era seara…Ce să mă mai feresc.?.

– Se întâmplă, spun eu neconvins.

– Evident… Prietenul profesor de matematică se simţea vinovat, el mă băgase în belea, susţinea. Nu mă lăsa o clipă singur, mă ajuta, mă însoţea. A cunoscut-o pe logodnica mea, îi spunea ce am voie şi ce nu, pe scurt, o instruia, îi explica, după câteva luni, tocmai în dimineaţa când în ziar horoscopul mă informa că este ziua mea cea mai norocoasă, logodnica m-a părăsit. A plecat cu el! Ziua cea mai norocoasă din viaţa mea, înţelegi? Profesorul de matematică s-a transferat în alt oraş şi ea cu el.

– Aţi mai aflat ceva de ei?

– Sporadic şi întâmplător. Dar peste mulţi ani l-am întâlnit pe fostul prieten. „Nici nu ai ideie ce noroc ai avut” mi-a spus spăşit. Era îmbătrănit, suferind şi în grea depresie. „M-a trădat şi pe mine” mi-a spus. „Iartă-mă. Dar cred că ziua când ea te-a părăsit a fost cea mai norocoasă zi din viaţa ta!”.

M-am dus în vizită la domnul Ghezuntertoit şi, din vorbă în vorbă, am început să mă plâng de insomnia mea rebelă la orice tratament. Nimic nu-mi ajută, i-am mărturisit. Hipnoticele cele mai puternice, medicamentele cele mai concentrate, alcoolurile cele mai tari, acupunctura cea mai specială, saltelele cele mai ortopedice, dar ce nu am încercat??, nimic nu-mi ajută… I-am spus:

– Te rog pe dumneata, care ai relaţii atât de grozave, să mă întroduci la un profesor mare… Nu mă uit la bani, numai să mă facă să dorm ca pe vremuri…

– Ar fi o posibilitate, mi-a spus domnul Ghezuntertoit, dar pentru asta trebuie să fii membru al clubului „Exclusiv”. Pe membrii clubului, dar să ştii că trebuie să faci adevărate sacrificii ca să fii primit, îi consultă o dată pe săptămână un profesor de la universitate, o adevărată somitate.

– Nu mă mişc de aici, am declarat ferm, pînă nu mă întroduci în acest club miraculos. Eşti ultima mea speranţă!
Domnul Ghezuntertoit a făcut pe dracul în patru şi a reuşit. Am fost primit în club. Profesorul m-a examinat aşa şi aşa, dar m-a chestionat ca la poliţie.

– Descrie-mi o zi din viaţa dumitale!

I-am descris.

-Ce faci toată ziua la birou?

Continue reading „Dorel SCHOR: Totul absolut exclusiv (schiță)” →

Am o cunoştinţă bună, aproape că aş putea să-i spun bun amic, cu care mă întâlnesc la şedinţele umoriştilor din oraşul nostru. Şedinţele astea au loc a dată pe lună şi se desfăşoară într-o atmosferă foarte prietenească şi amuzantă. Amicul meu, să-i spunem Sandu, este foarte apreciat pentru că râde la toate poantele, chiar şi la ale mele, şi are numai cuvinte de laudă pentru toţi. În plus, omul fiind pomicultor în celelalte zile, aduce la întâlnirile noastre, de fiecare dată, o lădiţă cu fructe de sezon. Spre lauda lui, deşi locuieşte într-un sat, la vreo 12 kilometri distanţă de oraş, nu a lipsit nici odată de la aceste întâlniri. Venea cu maşina lui, un ford vechi dar bine întreţinut pe care îl lăuda mereu.

Până în urmă cu câteva luni… când umoristul nostru pomicultor nu a mai venit. Ne-am zis că dacă nea Sandu lipseşte e din cauza muncilor agricole. O livadă presupune multă muncă, irigare, stropire contra dăunătorilor, culesul fructelor, sortarea lor, livrarea pe piaţă şi câte şi mai câte. Până când, oarecum îngrijorat, i-am telefonat şi umoristul nostru mi-a răspuns foarte vesel că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, atât doar că a trecut o operaţie. Şi atunci ne-am hotărât să-l vizităm. Am venit în corpore, Sandu ne-a primit cu pâine şi sare, dar şi cu mere Ionatan, n-a poftit în casă şi am ţinut şedinţa la el.

– Ce operaţie ai făcut, nea Sandule? l-am întrebat discret.

– De cataractă… La ochi! Nu mai vedeam prea bine, mă deranja mai ales la condus maşina.

– Şi acum vezi bine?

– Acum văd excelent. De acea nu mai şofez…

– Nu mai şofezi tocmai acum când vezi bine?

– Păi, sigur… Înainte nu vedeam, nu ştiam. Dar acum, când văd câte se petrec pe şosea, câţi nebuni şi câţi nepricepuţi cu sau fără carnet sunt la volan, mi-e frică.

Culmea e că nea Sandu, umoristul, nu glumea de loc.

Marcu avea obiceiul să spună:

– De când lucrez eu aici, am schimbat patru directori!

Ceea ce era perfect adevărat. La care am putea adăuga încă două adevăruri pe care Marcu, în marea lui modestie, le trecea sub tăcere. Mai întâi ca, în timp ce directorii se schimbau, el rămânea mereu pe același post nesemnificativ de vânzător la raionul de articole pentru bărbați. Și în al doilea rând, adevărul ca amicul nostru făcea ce făcea să se întâlnească cât mai puțin cu șeful, să nu fie în „colimator”, cum se zice.

Iar acum, ca întotdeauna când se schimbau directorii, Marcu avea emoții nemărturisite nimănui, dar profunde: de câteva zile se instalase un director nou, al cincilea în ordine, despre care se povesteau diverse. Ca e un ofițer superior demobilizat, un tip foarte sever…Că e prezent la birou înaintea femeii de serviciu… Ca trebuie sa te înscrii la secretara cu o zi înainte, dacă vrei să-i ceri o audiență… Și altele.

– Atâta pagubă! zâmbise strâmb Marcu. Poate să aștepte el mult și bine până am să vreau eu să-l vad.

Numai ca se întâmpla invers, adică directorul dori să-l vadă pe Marcu. Îl înștiința printr-o adresa dactilografiată ca în ziua cutare (exact poimâine), la ora cutare (exact în pauza de ceai) să se prezinte la birou. În consecință, Marcu se interesa discret dacă și alți vânzători fuseseră invitați și află cu stupoare că nu; el era singurul. Nu dormi doua nopți, întrebându-se cu ce a greșit, cine ar fi putut să-l reclame, dacă a întârziat în ultima vreme, dacă a repezit vreun client.
În ziua respectiva se perpeli ca pe jăratec. Marcu nu-și amintea să fi avut așa un gol în stomac, un puls atât de agitat și o paloare atât de pronunțată. Când sosi, în sfârșit momentul, Marcu își verifica ceasul pentru a mia oara, își șterse pe laturile pantalonilor (din galantar) palmele umezite și se îndrepta spre biroul directorului. Secretara îl întreba dacă e anunțat, verifica o listă, îl bifa și îl pofti să aștepte. Marcu își lasă nervii zgâriați de scârțâitul scaunului, electrocutați de soneria telefoanelor, striviți de pașii funcționarilor. Pauza de ceai tocmai se termina când pe biroul secretarei se aprinse un beculeț rosu și femeia îi făcu semn că poate intra.

Continue reading „Dorel SCHOR: Pagubă în ciuperci (schiță)” →

Băiatul lui Menaşe se întoarse de la şcoală îmbrăcat cu o cămaşă fără mâneci şi pantaloni scurţi.

– Ai să răceşti, nenorocitule! Cum de ai plecat fără o haină ca lumea?

– Scrie în ziar că astăzi e mai cald decât de obicei… Dacă tu nu citeşti…

– Scrie! Te iei după ce scrie sau după ce simţi? Ia dă ziarul încoace.

x

– Alo, redacţia ziarului „Prezent”? Aţi scris că astăzi e mai cald şi când colo e mai frig decât altădată. Aşa informaţi cititorii?! Păi dacă ne luăm după voi…

x
– Cu Direcţia Presei, vă rog. Alo, domnul director? Vorbeşte redactorul şef al cotidianului „Prezent”. Am primit o mulţime de reclamaţii de la cititori în legătură cu rubrica meteorologică. Ne-aţi transmis ieri timpul probabil de astăzi şi în loc să scrie că-i mai rece cu câteva grade, ne-aţi comunicat exact invers. Ce facem?

x
– Serviciul de Prognoză a vremii? Vorbeşte şeful Agenţiei de ştiri interne din cadrul direcţiei presei. Vă rog cu şeful secţiei de meteorologie … Alo… Păi, bine domnule dragă, ne induceţi în eroare? Am primit numeroase sesizări şi reclamaţii în legătură cu starea vremii. În regiunea de centru şi în localităţile din sud s-au înregistrat cu totul alte temperaturi decât cele pe care ni le-aţi comunicat. Vă rog să ne furnizaţi o explicaţie pentru cititori, că altfel ne pierdem credibilitatea şi ne facem de râs.

x
– Ce-ai făcut, măi Sandule?! Ai transmis la ăştia prognoza de acum două săptămâni..? Fii, domnule mai atent, nu-i adevărat că nu citeşte nimeni buletinul meteorologic. Ne aprindem paie în cap degeaba. Ia să dăm o explicaţie…

x
Comunicat. Un front neaşteptat de aer rece, polar a pătruns în straturile joase ale atmosferei determinând în întreaga zonă o coborâre bruscă a temperaturii. Această tendinţă va persista şi în zilele următoare.

xx
-Ai văzut, măi băiatule? Să mai spună cineva că Menaşe nu citeşte ziarele. Acum scrie clar că se răceşte. Puneţi o cămaşă mai plină şi pantaloni lungi, că n-a venit încă vara!

Când, pe la unsprezece dimineaţa, Sorin Barbălată, tânăr contabil practicant, ieşi în pauza de ceai, constată cu surprindere că pe coridorul instituţiei se revărsa nu numai soarele generos al verii, ci şi lumina a nu mai puţin de opt becuri aprinse. Pe scaune şi în picioare aşteptau o mulţime de oameni, aşa că Sorin le aruncă întrebarea:

– De ce nu stingeţi lumina?

– Noi nu lucrăm aici, răspunseră cetăţenii. Am venit cu cereri, probleme, audienţe. Nu e treaba noastră să stingem lumina! S-o stingă cine trebuie.
Sorin consideră că respectivii aveau dreptatea lor aşa că, ajungând în camera de ceai, o întrebă pe femeia de serviciu:

– De ce arde lumina pe coridor la ora asta?

– Aşa să ştiu de necazuri, răspunse femeia. Treaba mea e să încălzesc apa, să pregătesc ceaiul şi să-l împart. Mai trebuie să spăl paharele şi linguriţele, să am grijă de zahăr şi sucrazit şi dacă şeful vrea cafea, să i-o fac turcească. Lumina nu e treaba mea, eu nu am studii…

Pe Barbălată îl duru inima pentru risipa de electricitate, dar în sinea lui îi dădu dreptate femeii. Aşa că îl căută pe portar:

– Pe coridorul nostru ard opt becuri la ora asta şi e păcat, îi spuse. Du-te şi stinge-le!

– Cine eşti dumneata să-mi dai mie dispoziţii? se miră uşor ofensat portarul. Conform instrucţiunilor, eu sunt subordonat numai societăţii de pază şi domnului responzabil cu securitatea antiteroristă. N-au decât să ardă şi o sută de becuri, nu-mi pasă. Important e să fie pace!

Continue reading „Dorel SCHOR: Coridorul instituției (schiță)” →

Există unele evenimente la care, de voie, de nevoie, trebuie să iei parte. Boris Israelovici îşi propusese să meargă în după amiaza asta la un meci de fotbal din campionatul orăşenesc, când primi un telefon care îi răsturnă programul.

– Vorbeşte Aliza, secretara domnului Benedict. Domnul Benedict vă transmite trista veste că socrul lui a murit şi vă roagă să fiţi prezent la ora patru la cimitir, dacă puteţi.

Auzi vorbă: dacă puteţi… Păi, domnul Benedict e un om important, şeful direct al şefului său, cel de care depinde o primă, un bonus sau o avansare. Se mai pune problema?

– Voi fi prezent, domnişoară, sigur că da.

Boris se îmbrăcă corespunzător, îşi potrivi o cravată cernită, urcă într-un autobuz, apoi într-al doilea şi la ora patru şi zece, maximum patru şi un sfert, se prezentă la poarta cimitirului. Dar la poarta cimitirului, nici ţipenie de om.

– Ascultă, se adresă unui tip care fuma nepăsător sub un umbrar, matale ai vreo funcţie aicea?

– Da’ ce-ţi trebuie? vru acela să ştie. Un loc sau o parcelă?

– Deocamdată nu, preciză Boris. Am venit la o înmormântare şi am întârziat puţin. În ce direcţie au luat-o?

– Dar la ce oră trebuia să vii?

Continue reading „Dorel SCHOR: Absent de la eveniment (schiță)” →

– Ascultă domnule Ştrudelman, îl iau eu tare pe Marcel Ştrudelman. De când v-aţi mutat într-un apartament mai central şi mai grozav, gata? Nu mai cunoşti pe nimeni, nu mai treci să-ţi vizitezi foştii vecini, nu mai eşti acelaş om? Nu-ţi e puţină ruşine?

– Îmi este, mărturiseşte el blând. Sunt frământat, muşcat, consumat, erodat de o ruşine continuă şi neîntreruptă…

În ciuda faptului că fraza pare cam ironică, nu simt nici o fărâmă de ironie în tonul sau privirea lui Marcel. Aşa că îl privesc din faţă şi profil trei sferturi şi constat că dumnealui, de fapt, abia aşteaptă să-şi descarce sufletul.

– Bine, spun concesiv, descarcă-l…

– Ce anume?

– Sufletul.

Marcel Ştrudelman nu pare să mă fi înţeles, dar pentru că nu e nici singurul şi nici nu se întâmplă pentru prima dată, sare peste amănuntul cu sufletul. Şi îl descarcă.

– Acum doi ani, începe el, a născut madam Iliescu şi am fost poftiţi la botez, ca întotdeauna. Dar noi tocmai eram după mutare, casa era cu fundul în sus, nimic nu se afla la locul lui şi numai de petrecere nu ne ardea. Aşa că nu ne-am dus.

– Nu-i prea grav, constat.

– Da, dar nu ştiu cum s-a întîmplat că nu am mai apucat măcar un telefon sau o mică atenţie simbolică să…Şi ştii cum se întâmplă, cu cât trece timpul, mai greu e să repari o neglijenţă. După aia, s-a însurat băiatul lui madam Gurnişt. Voi v-aţi dus cu toţii, am auzit că a fost o nuntă grozavă, cu patru sute de invitaţi şi pepene galben felul întâi ca la marile restaurante… Am fi putut să mergem şi noi, dar nu ne-am dus.

Continue reading „Dorel SCHOR: Cerc vicios (schiță)” →

– Tineretul de astăzi nu prea se grăbeşte să se căsătorească, afirmă în cunoştinţă de cauză domnul Albert care este modestul patron al agenţiei matrimoniale „Matilda”. Şi cui îi spune treaba asta? Lui Şimon Şeinerovici care i-a fost client încă din vremurile bune, când nu trecea săptămâna fără să fericească măcar un el şi o ea. Ce-i drept, Şimon nu şi-a găsit perechea, dar cei doi au rămas amici.

– Agenţia noastră mergea foarte bine, dar în ultima vreme merge numai binişor. Le-au crescut pretenţiile la toţi, bărbaţii vor bogate, femeile caută titraţi, e o problemă… Când vine un client, trebuie să-i câştigi încrederea, să-l convingi că partenera propusă de noi e grozavă şi că numai o minune s-a întâmplat că a stat să-l aştepte tocmai pe el! Ei, cum dracu faci să te creadă??

– Lasă-mă pe mine! i-a propus Şimon. Lasă-mă o dimineaţă singur şi ai să vezi ce ispravă o să fac. Nu ai ce pierde.
Fapt este că domnul Albert a acceptat…

În ziua cu pricina, Şimon a stat vreo patru ore la agenţie şi n-a intrat nici dracul. Avea dreptate domnul Albert, nimeni nu face coadă la însurătoare… Şi tocmai când se gândea să închidă pentru pauza de prânz, apare un individ, aşa cam între două vârste, nici prea mic dar nici prea înalt, cu niţică burtă şi început de chelie, cămaşa curată, servietă, pe scurt modelul burlacului care s-a săturat de burlăcie şi vrea să se însoare. Şimon Şeinerovici îl pofteşte să ia loc, abia dacă îl lasă să spună vreo două cuvinte şi-i dă drumul:

– Agenţia noastră e cea mai norocoasă, domnule. Bine aţi făcut că aţi venit la noi… Numai noi avem sucursale în ţară şi în străinătate, putem oricând să vă recomandăm partide excepţionale, de toate calibrele. Dacă aţi şti ce combinaţii am realizat noi, v-aţi cruci. Numai săptămâna asta am căsătorit un diamantar, un director de bancă, un vice-ministru şi un doctor, doi avocaţi şi trei industriaşi…

– Înseamnă că vă merge bine, a spus timid candidatul.

– Auzi vorbă! Ne merge excelent! a precizat Şimon. Cifra noastră de afaceri poate rivaliza cu cele mai prospere întreprinderi din ţară. Numai la sucursala aceasta avem înscrişi peste două sute de viitori taţi de familie.

– Şi toţi plătesc? s-a minunat burlacul.

– Se înţelege. Scump, dar face! Decât să mergi la concurenţă şi să te alegi cu cine ştie ce partidă de duzină, mai bine plăteşti la noi cum se cuvine, dar te căsătoreşti perfect. Parcă de câte ori se însoară omul într-o viaţă? O dată, de două ori… Merită să nu te zgârceşti! Cine are de gând să facă economie, n-are decât să nu vină la noi.

– Dar eu am fost informat că la voi e ieftin, a tatonat tipul.

Continue reading „Dorel SCHOR: Idei matrimoniale (schiță)” →

– Ai auzit ultima noutate de la noi din bloc? Amalia, englezoaica de la patru, şi-a luat o slujbă…

– Ei, bravo! Şi ce va face cu copiii? Are doi copii mici.

– A găsit o soluţie. La etajul trei stă madam Brodiciche din Odesa. Îi lasă ei copiii până la ora patru. A acceptat s-o ajute, mai scoate şi ea un ban, că soţul ei are un serviciu cam slăbuţ.

– Chiar că e interesant. Dar cum o să se descurce madam Brodiciche cu doi copii mici? Parcă ştiam că lucrează croitorie, transformări, cârpeli, chestii din astea… N-o prea văd stând la maşina de cusut şi cu puradeii învârtindu-i-se printre picioare.

– Ah, dar madam Brodiciche nu lucrează singură. A angajat-o pe fiica doamnei Biton, marocanca de la opt. Fata are 15 sau 16 ani, e isteaţă şi deja ştie să coasă la maşină, să prindă un tiv, să pună nasturi.

– Prinde tivul şi pune nasturi, foarte bine. Dar ce face cu cei şapte fraţi mai mici când maică-sa pleacă la lucru la fabrica de bere?

– Ăia mici? Păi are grijă de ei Lia Sachelarie de la etajul cinci care şi aşa stă acasă. Madam Biton îi plăteşte cu ora şi Lia noastră, când plimbă căţeluşul argentiniencei de la şapte, scoate şi trupa lui Biton.

– Cum? Lia are două slujbe?

– Cred şi eu, nu ştii că românii noştri sunt harnici? Între noi fie vorba, cred că primeşte pentru căţelul argentinencei mai mult decât pentru echipa de handbal a marocancei!

– Chiar că nu e just…

– Oricum, căţelului îi face şi baie, iar la Biton numai supraveghează, că mai e un puştan de 12 ani printre ei, care o ajută.

– Bravo şi pentru Lia, zău aşa. Înseamnă că îşi câştigă frumos existenţa, mai ales de când a ieşit Sachelarie la pensie şi-şi cheltuieşte jumătate din ajutorul social pe ţigări.

– Nu, că nu mai fumează, săracu’. A făcut o semipareză şi abia se mişcă. Mai toată ziua stă în casă, citeşte ziarul, de fumat ţi-am spus că s-a lăsat, nici nu ştiu dacă se poate deplasa singur, mă înţelegi, acolo unde şi regele se duce pe jos…

– Atunci, chiar că nu mai înţeleg. Cum poate Lia să plimbe căţelul argentinencei de la şapte, să supraveghieze copiii marocancei şi să mai aibă grijă de un handicapat care nu se poate servi singur?!

– Păi nu se serveşte singur. Nu ţi-am spus de la început că Amalia, englezoaica de la patru, şi-a luat serviciu? A angajat-o Lia!