UN ZÂMBET
Îţi mai aminteşti zâmbetul meu?
Era atât de sincer, de prietenos,
Seducător…
Mai întâi îmi cuprindea sufletul,
Apoi ţâşnea în raze strălucitoare
Din ochi şi se revărsa pe obraji.
Încet, încet se aşeza pe buze,
Buzele mele deveneau roşii ca para focului
Şopteau vorbe de iubire, de dor
Iar chipul meu devenea un astru
Plin de lumină…
Nu e păcat să pierzi atâta bucurie, speranţă?
Zâmbetul meu nu te-a cucerit,
A rămas o fărâmă de suflet prinsă între buze,
O chemare fără răspuns,
O tristeţe fără seamăn,
O trăsătură de creion pe o faţă străină
Fără expresie, o grimasă
Şi …nimic mai mult.
–––––––––––
Doina PANĂ
23 iulie, 2018