În memoria baritonului rus DMITRI HVOROSTOVSKY

Purtând cu el inocența și praful Mongoliei de la sudul către nordul tărâmului rus, Enisei își plimbă apele neliniștite către Marea Kara, precum, odinioară, năbădăiosul personaj pușkinian Oneghin sentimentele, tăind, simbolic, inima Siberiei în două. Magia pe care o degajă fluviul provine din însăși măreția sa, o măreție tăcută, ca o taină sfântă a lumii. Pentru ținuturile pe care le străbate, Enisei glăsuiește asemeni unui eremit uitat de ani în spațiul de un verde-albastru angelic al tundrei înghețate. De fapt, Siberia în sine pare a fi arhetipul nașterii și renașterii vieții, un ținut de poveste cu accente sacre, dar și cu topos-uri de-o alură spirituală macabră, unde zăpada și liniștea acoperă, laolaltă, istorii zbucimate de ființe și siluete perfecte de cedri, zadă sau molid…

Siberia, în toată grandoarea ei, reprezintă spațiul identitar al morții și al veșniciei la un loc, o elegie gravă a rostitelor și nerostitelor linii întrerupte de destin… Aidoma unui geniu rătăcitor al pământului, baritonul Dmitri Hvorostovsky a reprezentat, în jumătatea-i de secol lumesc hărăzită de divinitate, întruchiparea glasului tainic al acestui teritoriu poligonal, care pleacă de la Urali, spre a se întâlni, către Est, cu Enisei, Lena, Iacuția și, finalmente, cu Pacificul. Căci, fie că te duci spre cea mai nordică regiune a Eurasiei – Peninsula Taimâr – sau cobori  la sud, către China, Mongolia sau Kazahstan, Siberia semnifică, la modul perceptibil, tabloul de milioane de kilometri pătrați al unei istorii spuse, de cele mai multe ori, în șoaptă, al unui timp înghețat într-o lacrimă ascunsă, cu tușe cromatice regăsibile, bunăoară, în descrierea peisajului hibernal din „Evgheni Oneghin” – romanul în versuri al lui Aleksandr Sergheevici Pușkin: „Și, iată, scârțâind și gerul,/ Veni pe câmp să toarne-argint…/ (Nu roze seamănă-acum cerul,/ Ci albe flori de mărgărint.)”

Cu siguranță că universul vast al Siberiei nu ar fi avut poate aceeași dimensiune spirituală la nivel global fără arta interpretativă a lui Dmitri Hvorostovsky, fără vocea lui născută parcă din curgerea milenară a impunătorului Enisei… Krasnoyarsk, Rusia, 16 octombrie 1962 – Londra, Marea Britanie, 22 noiembrie 2017, un interval de vreme scurt, în care, de la Mările Bering și Ochotsk și până la Novosibirsk nu se întâmplă, aparent, prea mare lucru la scară istorică. Și, totuși, s-a întâmplat, în tot acest timp, venind în lume, dar și plecând din ea un destin ”setos de a ști”, setos de a dărui inflexiunile unice ale sufletului său lumii – Dmitri Hvorostovsky, un artist cu flacără aparte, în care „Demonul” lui Anton Grigorievici Rubinstein și „Evgheni Oneghin”-ul ceaikovskian și-au ars semantica proprie într-o cheie completamente singulară, avangardistă, chiar… Practic, linia destinului artistic al baritonului rus a fost amprentată, cu deosebire, de partiturile titulare din operele „Evgheni Oneghin” (Piotr Ilici Ceaikovski) și ”Demonul” (Anton Grigorievici Rubinstein), creații muzicale cu libretele semnate de Konstantin Șilovski, respectiv, Pavel Viskovatov, după capodoperele omonime ale literaturii universale aparținând lui Aleksandr Sergheevici Pușkin și Mihail Lermontov. Repere scriitoricești fundamentale specifice curentului romantic de secol XIX și contemporani, de altfel, în prima jumătate a veacului anterior menționat, și Pușkin, și Lermontov au avut drept element comun, pe lângă cel literar, un parcurs existențial scurt și cu final tragic, așa cum însuși lui Hvorostovsky i-a fost dat.

Ca un Prometeu descătușat, scoborâtor, parcă, din registrul liric al poetului romantic englez Percey Bysshe Shelley, Dmitri Hvorostovsky  a cuprins, prin forța sa artistică, întreaga încărcătură semantică particularizantă a dramaticelor „Песни военных лет” (”Cântecele din timpul războiului”), în piesa „Журавли” (muzică – Y. Frenkel, versuri – R. Gamzatov), spre exemplu, fluidul litanic al dramatismului interior hvorostovskyan reușind să creeze o capodoperă interpretativă de o răvășitoare singularitate („Мне кажется порою, что солдаты,/ С кровавых не пришедшие полей,/ Не в землю эту полегли когда-то,/ А превратились в белых журавлей.”), ce sculptează în acordurile ei grave universul plin de durere al sufletului rus din timpul și de după Marele Război contra fascismului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…” →