Cum trece ziua fără rost

prin acele de ceas stricate,

iar clipele, venind anost,

vorbesc întruna de păcate.

N-am înțeles deloc ce vor

din sfada lor amețitoare,

trecând nestăvilite-n zbor

ca vânturi reci pe culuare.

 

Le auzeam, fără să vreau,

șoptind necontenit haine

că n-aș dori deloc să stau

să ne iubim după cortine.

Și mă durea disputa lor,

rupând tăcerea absolută

din franje false de amor

căzute-n umbra nevăzută.

 

Dar fără veste se-auzeau

bătăi cifrate dinspre ușă

iar acele de ceas săreau

de pe cadranul fără tușă.

Știam că ai venit din nou

din karma unui vis luată

să mă alinți cu un ecou

în seara zilei fără dată.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

5 octombrie 2019

DEPRESIA

 

La colț de stradă mor prieténii,

amantele se culcă cu mai  mulți,

copiii simt c-au devenit adulți,

tot alergând pe străzile pustii.

Și toamna rece vine peste noi,

iar frunzele, pe ritmuri de poem,

plutesc încet pe trenuri care gem

ducând soldații noștri la război.

 

Orașul tot e un coșmar stupid,

iar oamenii stresați nu înțeleg

ce-i parte separată ce-i întreg

în granițele care ne închid.

Și-n orice întrebare e un chin,

îl resimțim în inimă și-n gând,

se sting în noi speranțele plângând

pe marginile unui crunt destin.

 

Himerice imagini trec prin vis

și ne trezim în spaime și-n delir,

iar patul ni se pare cimitir,

plutind imponderabil în abis.

Iar cei apropiați, în mod fatal,

ne intră cu picioarele-n destin

și când paharul de durere-i plin

ne internează noaptea în spital.

 

Dar ca răspuns la gestul lor brutal,

pe doctorii ce-s mai nebuni ca noi,

îi dezbrăcam și îi închidem goi

într-un salon cu gratii de metal.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

28 septembrie 2019

PARFUM DE ZĂVOI

 

Revin amintiri cu parfum de zăvoi,

copilul din mine-mi apare în vis –

ajungem deodată, mirați amândoi,

pe-o umbră de karmă-n vrăjit paradis.

 

În suflet aducem păduri seculare,

poieni de poveste apar din neant,

la margini de codru, o zână călare

privește spre noi cu un aer distant.

 

Fiori mă cuprind, văd fosta iubită

cândva dispărută pe aripi de vânt,

sedusă de-o vorbă nespusă venită

din umbra amară a unui cuvânt.

 

In urmă lasa doar o vrajă pustie,

cernută din cosmos pe anii în zbor,

și plânsul uitat într-o toamna târzie

în ploaia căzută cu lacrimi de dor.

 

Dar iată că visul deodată se curmă,

în poarta uitării ajung doar tăceri,

iar zâna rănită, lăsată în urmă,

dispare în cutele zilei de ieri.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

23 septembrie 2019

ECOUL CLIPEI TRECĂTOARE

 

Un glas fără cuvinte din adâncul meu

ajunge nevăzut la margine de gânduri

pe trunchiul despicat al unui curcubeu

cu capetele prinse-n albia din prunduri.

 

Izvoarele din albii au secat demult,

iar pietrele uscate de prea multă sete

mă cheamă-n arcul curcubeului s-ascult

tăcerea lor rescrisă-n magice versete.

 

Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor

și din mirajul sfânt al undelor spectrale

aduc sub pietrele ce-și caută izvor

iubirile pierdute-n umbre vesperale.

 

Prea multe amintiri deodată se ivesc,

se scurg încet cu picături de apă vie

pe când din geana curcubeului ceresc

cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.

 

Plec capul să ascult surâsul renăscut

al râului brodat cu pietre vorbitoare

și din tăcerea calmă-a visului pierdut

aud ecoul sfânt al clipei trecătoare.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

15 septembrie 2019

POMUL VIEŢII

 

Privesc încrezător

spre lumea neştiută,

prin porţile deschise

de visul călător,

iar cugetu-mi aduce

dorinţa absolută

cu faruri de speranţă

aprinse-n viitor.

 

Nu am găsit minuni

pe căile umblate

dar le-am zărit în vis

pe drumurile noi,

cu mintea întărită

le-am încercat pe toate

fără-a privi vreodată

cu teamă înapoi.

 

Am adunat cu trudă

învăţătura dreaptă,

luciri nemărginite

destinului să-i dau,

am chibzuit temeinic

ca fiecare faptă

lumină să-mi aducă

pe locu-n care stau.

 

Discipolii cu har

m-au însoţit la greu

pe calea-ntrevăzută

în orizontul lor,

cu fapta şi cu gândul

i-am ocrotit mereu

ca zborul lor prin lume

să fie mai uşor.

 

Privind acum în urmă

la tot ce am lăsat

din gândurile mele,

din sufletu-nsorit,

prieteni dragi, aş spune

că pot fi împăcat,

că pomul vieţii mele

din nou a înflorit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

7 septembrie 2019

LA MANSARDĂ

 

Stau cărțile strâmbe pe raftul de sus

privind prin fereastra cu geamuri ovale

cum soarele trece din nou spre apus

cu razele-n ziduri ca niște pumnale.

 

Rămâne o clipă de strajă pe deal,

ascultă fanfara din vechea cazarmă,

soldații repetă un marș triumfal,

iar notele parcă sunt trase din armă.

 

Ajung în rafale sus la mansardă,

s-așază pe cărțile-n rafturi uitate,

bemolii stresați încep să mă ardă

cu doruri tardive de-acasă plecate.

 

Rămâne în urmă un dor mai rebel,

mă bântuie-n voie cu gânduri haine,

aș vrea să-l alung sau să trec peste el

dar stă și-mi vorbește întruna de tine.

 

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

2 septembrie 2019

De sus de pe deal coboram în derivă,

tăiam serpentinele-n curbe pieziș,

nimic nu părea să îmi stea împotrivă,

scrâșnea anvelopa rulând în pietriș.

Zăream acareturi urcând dintre meri,

cu turlele-ntoarse-n apusul târziu,

și râul curgând printre plopii stingheri

cu unde pictate în mov sidefiu.

E hanul – șoptea din adâncuri o voce,

te-așteaptă s-ajungi la masă bogată –

creștea dinlăuntru o foame precoce,

iar drumul părea mai lung, dintr-odată.

Vedeam cum se-ntinde alene în zare

orașul în care cândva m-am născut,

părea, dintre meri, în apusul de soare,

doar umbra rămasă din visul pierdut.

Pun capul pe masă și gândul mă duce

spre casa străbună, în zbor neoprit,

mă simt readus peste timp la răscruce,

privesc înapoi și rămân împietrit.

Copilul timid, ce pornise în viață,

renaște în mine, venind din trecut,

vrăjit de mirajul apus se agață,

dar moare-n prezentul complet neștiut.

O lacrimă grea îmi atârnă pe geană,

părinții și frații plecat-au demult,

din ceruri renasc, prea sfântă icoană,

voi duce-o în suflet cât încă mai sunt.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

6 august 2019

TĂCERILE

 

Ce grele sunt tăcerile din jurul meu,

când mă cuprind și le ascult pe toate! –

revin din arcul frânt al unui curcubeu

cu lungi păreri de rău nevindecate.

 

În preajma mea le simt în fiecare zi,

stând adunate-n umbrele opace –

de-acolo îmi recită zeci de poezii

sperând că ar putea să mă împace.

 

Dar versurile cadențate mă rănesc,

cu doruri stând pe gânduri răsfirate,

din poarta neuitării ele-mi amintesc

că v-am iubit ca un nebun pe toate.

 

În gândurile mele vă iubesc și-acum,

chiar dacă toamna vieții ne desparte –

veniți, lăsând părerile de rău pe drum,

să mai citim poeme dintr-o carte!

 

Când zorii se vor prinde de fereastră,

veți fi plecat lăsând-mi doar tăcere

și florile privind-mă duios din glastră

cum încă-adun poeme prin unghere.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

31 iulie 2019

ÎNGERII DE ALTĂDATĂ

 

De mă-ntorc cu gândul înapoi,

căile îmi par mai încurcate…

Ce-a rămas în urmă după noi? –

doar iubiri ce plâng neterminate.

 

Tușă trasă dintr-un vechi clișeu,

ne vedeam în fiecare seară,

zorii zilei arc de curcubeu –

drum știut, cândva, pe dinafară…

 

L-am pierdut la umbra unui nuc,

se rupea chiar acul de busolă,

când în glasul trist al unui cuc

auzeam doar plâns de gladiolă.

 

Anii s-au tot dus, fără răgaz,

dor și amintiri se-ntorc agale,

să ne-așeze-n suflet un necaz –

mai putem oare găsi vreo cale?

 

Poate-ar trebui să ne-ntâlnim,

să-ncheiem iubirea ne-mpăcată,

doar o noapte încă să mai fim

îngerii frumoși de altădată…!

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

25 iulie 2019

MIZĂ DE-MPRUMUT

 

Lăsați-mă o clipă în pragul neuitării

să pot privi în urmă la tot ce-a mai rămas

din toamna-ntârziată care-alunga cocorii

și ne punea regrete în acele de ceas.

Pendulele rebele măsoară alte ore,

mai lungi decât acelea pe care le-ai lăsat

să curgă îmbrăcate în renunțări majore,

așcunse cu migală sub umbre de păcat.

 

Plecarea ta târzie pe-o neștiută cale,

deschisă fără veste de cârdul de cocori,

lăsa în amintire doar vechile-ți escale

ce-mi aduceau în suflet tornade de fiori

și amăgiri brodate cu magice secrete

venite nechemate, pe drumul cunoscut,

cu doruri adunate din vechile regrete

jucate fără milă pe-o miză de-mprumut.

 

Mă roade suferința în nopțile cu lună,

iar neuitarea cruntă mă bântuie din greu,

când clipele fugare se reîntorc să-mi spună

că-n visurile mele te-oi aștepta mereu.

———————————————–

Corneliu NEAGU

17 iulie 2019