Din adâncul vieţii noastre apar permanent amintiri şi iar amintiri, apoi ele se topesc în sufletul ochilor noştri spălate de lacrimi, însă gândurile tot rămân la anii copilăriei: la părul lung şi castaniu al mamei împletit într-o coadă lungă şi groasă apoi strâns în formă de coc, la ochii albaştri ai tatălui, precum apa iazului Dragşani din minunatele locuri ale copilăriei sale, Bucecea, ori la casa copilăriei mele în care m-am născut, precum scriam cândva într-una din cărţile mele de versuri: „Panseluţe, albăstrele/ Pensule şi multe cărţi,/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ E tabloul cu-amintiri/ Al copilăriei mele.// De când ani s-au tot scurs,/ Gândul meu se mai topeşte/ În petalele de crin şi flori/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ Gândurilor dau fiori.//”

Copilăria a trecut. Am trecut şi eu prin şcoala primară, cursurile Liceului nr. 5 din Brăila în paralel cu Şcoala Populară de Arte – pictura, condusă de artistul plastic Vespasian Lungu, unde mă simţeam în largul meu. După terminarea liceului şi a Şcolii Populare de Arte, am susţinut câţiva ani la rând examene de admitere la Institutul de Artă
Nicolae Grigorescu din Bucureşti, spre a deveni artist plastic, însă de fiecare dată mă găseam pe locul 5-6 sub linia roşie. Într-o bună zi când eu am trecut de vârsta de 22-23 de ani, mama, cu lacrimile în ochi care i se făceau ghem pe faţă, mi-a mărturisit cu insistenţă  să-mi schimb planurile de-a deveni pictor, şi să urmez o altă şcoală spre a-mi câştiga existenţa  în viaţă. La auzul cuvintelor dânsei, spuse printre lacrimi, toată plăcerea mea pentru pictură  şi poezie, le-am închis într-un sertar al inimii şi mult am suferit din această pricină! M-am pregătit cu străinicie cu un unchi, profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti şi aşa am reuşit la examenele de intrare acolo.

Cel care m-a învăţat de mic copil să simt valaoarea pentru frumosul desăvârşit în artă, a fost artistul plastic Ion Gâţă, spirit cu care am copilărit, mi-am petrecut anii adolescenţei şi o parte din maturitate, fiindu-mi ca un frate mai  mare şi de la care am învăţat taina desenului, a acuarelei ori a uleiului pus cu pensula s-au cuţitul pe pânză ori pe carton. Aceste fapte se întâmplau pe când aveam 5- 6 ani, când el deja urma Şcoala Populară de Arte – pictura, iar în timpul liber mă punea să stau pe un scaun să-i pozez ca model de studiu. Uneori mă plictiseam de atâta nemişcare şi-l rugam să mai facă câte o pauză ca eu să merg să mă joc cu fetele pe stradă! „La cei 6 ani ai tăi, îmi spunea el cu o severitate în vorbe, nici o fată nu se joacă cu tine fiindcă nu eşti de seama lor! Stai aici şi pozează-mi şi vei avea mai mult de câştigat! Vezi pe viu cum se face arta!”
Când îşi aşeza culorile pe paletă, priveam pe furiş. Vedeam cum îşi mişca mâna cu rapiditate ori cum îşi amesteaca culorile pe paleta imernsă, considerând-o cât roata carului.

Cu tecerea anilor, uneori i-am mai pozat ca model, însă deseori îmi cerea să lucrez alături de el fiindcă din răutate copilărească îndrăzneam să-mi dau cu părerea când mă întreba dacă-mi place lucrarea pe care mi-o arăta! Consideram că vrea să-mi vadă simţul creaţiei poate, însă pe mine mă ambiţiona acest lucru! Până să termin şcoala generală, eram singura elevă din şcoală care desena pe coli imense de carton duplex: hărţi geografice, animale domestice şi sălbatice, flori şi copaci, fructe şi zarzavaturi pentru laboratoarele şcolii, fiindcă, uneori, acestea nu existau. Niciodată nu m-a ajutat, făcându-mi-le el. Îmi explica, desenam şi mă controla cu severitate de parcă era profesor.

Pe când eram în şcoala generală prin clasa a VI a, la una dintre orele de limba franceză pe care o făceam cu domnul Ion M. Gane -poet, eseist, traducător şi fondator  al unor reviste  ale vremii – parcă revăd şi acum acea imagine- s-a apropiat de banca mea, a rămas puţin aplecat asupra caietului pe care scriam, după care mi-a spus cu o voce blândă: „Scrisul tău este frumos şi dantelat, parcă ar fi scrisul lui Eminescu! Cum te numeşti?”

După ce mi-am rostit numele, îmi amintesc ce emoţie puternică mă copleşise pentru că îmi comparase scrisul cu al marelui poet Mihai Eminescu, mai ales că la acea vârstă mă străduiam să-i înţeleg poezia, citindu-l şi recitindu-l. Dar m-au copleşit şi urletele colegilor de clasă care mult s-au amuzat pe nedrept, pe seama vorbelor spuse de domnul profesor de limba franceză. Aşa mi-am dat seama că voi ocupa un loc aparte printre privilegiaţii Domniei Sale, iar în momentul în care nu m-aş fi descurcat, aveam curajul să-i cer tot ajutorul necondiţionat. Slăbuţ, de statură potrivită, cu trăsăturile feţei uscăţive, ochi mari albaştri şi nas acvilin, cu glas liniştit în vorbire şi privirea mereu hotărâtă, domnul Gane era pururi prezent la toate activităţile  culturale ale oraşului din acea vreme, la şedinţele Cenaclului „Mihu Dragomir” al scriitorilor din Brăila, la lansări de carte şi vernisaje de expoziţii. Într-o zi la una dintre orele de limbă franceză, i-am arătat domnului profesor Gane  un caiet de versuri scrise de mine. A luat caietul cu mulţă bucurie pe chip şi uimire, spunându-mi că va citi, va face corectura şi mi-l va da înapoi. Pe atunci, nu ştiam că Domnia Sa scrie versuri, că făcuse traduceri din limba franceză cu ani în urmă, editând şi nişte cărţi.

După ce am dat examen la liceu, Ion Gâţă a insistat să dau examen la Şcoala Populară de Arte, la pictură, fiindcă le puteam urma în paralel. Eram în clasa a IX-a de liceu şi în acelaşi timp elevă la Şcoala de Arte, avându-l ca profesor pe artistul plastic, de origine sucevean, Vespasian Lungu. Deseori domnul Gane îi făcea vizite domnului Lungu, la clasa noastră de pictură. Mă bucuram să-l revăd. Nu ştiam că totul era predestinat: gândeam că totul este întâmplător!  Mult mai târziu am aflat că prin orice vizită la clasa noastră de pictură, domnul Gane se interesa de situaţia mea şcolară, cum mă comport cu colegii şi de sunt punctuală la ore. Totul m-a încărcat emoţional şi m-a ambiţionat  şi mai mult. La sfârşitul  clasei a IX a , domnul Gane mi-a propus  să fregventez Cenaclul Literar ,,Mihu Dragomir,,  din care făcea şi dânsul parte, alături de alţi scriitori şi profesori care predau la diferite licee şi şcoli din oraşul Brăila, aici venind şi elevi străluciţi la limba şi literatura română. Această propunere a reprezentat pentru mine un adevărat accelerator al pasiunii mele pentru poezie şi pictură. Aici, o perioadă de timp cât mi-a fost posibil să frecventez, am întâlnit lumea care mi-a deschis gustul pentru poezia scrisă,  eu debutând cu poezii în anul 1970, în Revista „Convorbiri Literare” din  Iaşi, redactor fiind atunci poetul Gheorghe Drăgan, care ajuta tinerele talente promovându-le în revistă.

În anul I de studiu la pictură, domnul profesor Vespasian  Lungu ne preda cursuri de perspectivă în desen, anatomie artistică, istoria artelor şi teme compoziţionale. Tot Domnia Sa ne supraveghea atent  cu creionul în mână, pregătit pentru orice corectură, în orele lungi de lucru în faţa şevaletului. În perioada acestor ani, la sfârşitul fiecărui trimestru, se ţinea examen cu o lucrare executată în creion, acuarelă sau ulei pe pânză şi teme de istoria artelor, despre care noi, elevii, trebuia să ştim totul din scoarţă în scoarţă, precum o rugăciune. La acel examen, fiecare elev trăgea un bileţel, trebuind apoi să spună pe de rost tot ce-i pica spre expunere.

Cunoscându-mă de când eram elevă în clasa a IX-a de liceu şi anul I la piuctură, după ce am terminat cursurile la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, şcoală la care adesea îmi sugera să merg şi să dau examen, pentru domnul profesor Lungu devenisem  o persoană familiară. Când se întâmpla să mă întâlnească, îmi punea întrebări despre ce am reuşit să realizez în pictură şi ce am mai scris.

La prima mea expoziţie personală, care a avut loc în luna august 1973 la Brăila, domnul profesor Lungu a făcut vernisajul acesteia, spunând în faţa unui numeros public: „Cotidianul îţi oferă multe momente plăcute şi totuşi puţine rămân acelea care îţi produc satisfacţia durabilă, aşa cum ţi-o dă cântecul pe pânză, compus din oameni şi florile conturate cu gingăşie aleasă de tânăra pictoriţă Constanţa Abălaşei. Absolventă a Şcolii Populare de Arte, aflată la prima sa expoziţie personală, aduce prin tematica sa universul zilelor noastre făuritor al culturii materiale şi spirituale. Peisajele, florile şi temele compoziţionale  aduse aici, te introduc în descifrarea realităţii înconjurătoare. Portretele -toate luate la un loc şi fiecare în parte- aduc pe pânză candoarea luminoasă a copilăriei, pe care Constanţa Abălaşei nu a depăşit-o încă şi îndemnul exprimat chiar de ea, de-a fi mereu hotărâtă pentru permanenta ridicare a măiestriei.”

După această expoziție personală, au urmat altele şi altele. Deseori am participat şi la multe expoziţii de grup, concursuri şi etape pe ţară obţinând numeroase premii. Tot timpul am avut un desăvârşit respect şi asupra scrisului. Dacă nu publicam în revistele mari din ţară, publicam în revistele şi ziarele ce apăreau la Brăila.

Severitatea şi precizia meseriei învăţată la Institutul de Arhitectură, mi-a prins atât de bine în încercările mele de a face grafică în peniţă ori cu pensula, unul din domeniul plastic de care nu m-am lipsit niciodată. Voi încerca cu modestia care mă caracterizează, să vă prezint pe rând în cuvinte scrise  despre tehnicile pe care le abordez în arta pe care o fac, în urma unor viziuni personale fructificate prin experienţa zecilor de ani în faţa şevaletului ori la masa de lucru. Acestea se reflectă în cele peste 56-58 de expoziţii personale în ţară şi în străinătate. Aceiaşi mărturisire o fac şi despre cărţile editate de mine de-a lungul anilor, în număr de 17, având încă 5 în lucru. Cărţile editate sunt de poezie, proză scurtă şi memorialistică, albume de artă cu luctările mele şi critică literară. Aceşti toţi ani, au însemnat pentru mine formarea criteriilor proprii de apreciere a tot ce fac prin muncă multă şi exigenţă. Poate din aceste motive multe, foarte multe lucruri i-au marcat pe mulţi confraţi din oraşul copilăriei mele, ţinându-mă departe în penumbră, ignorând eficienţa tehnicilor mele în grafică pe care începusem să o abordez ca motiv în arta plastică dar şi pe tărâmul scrisului!

Prin arta grafică şi pictură am obţinut multe premii naţionale şi internaţionale. Mult mi-a plăcut în anul 2015, când la Botoşani, am obţinut Medalia „Teiul de Argint”, cu expoziţia de grafică „Dor de Eminescu”. În anul 2016, un alt motiv elocvent este expoziţia mea din China, Beijing, la Institutul Cultural Român şi la Palatul Imperial, dedicată marelui poet Mihai Eminescu, atât de cunoscut şi de apreciat aici în ţara lui Confucius! Publicul dar şi oamenii de cultură chinezi, traducători şi vorbitori de limba română, plăcându-le atât de mult grafica mea închinată lui Eminescu, anul acesta 2018, au editat o antologie de poezie eminesciană tradusă în limba chineză, ilustrată cu grafica mea, această carte fiind prezentată în luna august la Târgul de Carte de la Beijing.

Premiile mele pentru literatura scrisă au fost în decursul anilor astfel:
Premiul „Octavian Moşescu” în cadrul Festivalului Internaţional de literatură scrisă „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat în anul 2016. În anul 2017, am obţinut Premiul II pentru poezie în cadrul Festivalului Internaţional „Renata Verejanu” la Chişinău. În anul 2018, august, am obţinut Premiul II pentru eseu, tot în cadrul Festivalului Internaţional „Renata Verejanu” care a avut loc la Chişinău.

Pentru mine pictura cât şi scrisul, este ca dragostea! Acestea nu vor fi reuşite  dacă câmpul de imagine vegetal, acvatic, floral ori portretul pus pe pânză sau hârtie, nu-ţi transmit o părticică sublimă din sufletul meu. Cuvântul este acelaşi lucru dar mereu altul! Prin cuvânt, scriitorul, poate ascunde ori poate dărui cuvinte despre sine ducându-şi gândul  până la capăt, încât să dureze în scrierile sale, scrieri fără de moarte care sunt cărţile! Pentru mine cuvintele scrise  sunt cuvinte ale iubirii peste care am plâns sau le-am supus spre ascultare, prin întreaga mea dăruire. Ca şi arta plastică, arta grafică, arta monumentală ori cea compoziţională a muzicii, şi cărţile sunt nişte punţi peste moarte, legându-se pentru totdeauna  de cei rămaşi.

––––––––––––––

Constața ABĂLAȘEI-DONOSĂ

Brăila, 10 octombrie 2018