Ioan-Aurel POP: Principele Constantin Brâncoveanu și trecerea sa prin eternitate

Forumul Național Cultural „Brâncoveniana”, din 12 septembrie 2020, organizat de oameni de bine și animat de istoricii George Coandă și Valentina Vasile, merită numai cuvinte de laudă. Gândurile de pioșenie, ridicate spre ceruri din Palatul Brâncovenesc de la Potlogi, vor ajunge desigur la sufletul lui Constantin Brâncoveanu, ale fiilor Constantin, Ștefan, Radu, Matei, precum și al sfetnicului Ianache, ajunși să fie părtași ai patimilor lui Hristos, încununați cu sacra coroană a muceniciei. Scriu aceste sărace rânduri la îndemnul lui Claudiu Dumitrache, cu regretul de a nu putea fi de față la ceremonii.

*

Reconstituirile istoriografice nu concordă niciodată pe deplin cu realitățile de la care pornesc, iar acestea din urmă se situează întotdeauna mult prea departe de legendele și miturile pe care le generează și care incită imaginația urmașilor. Această constatare este evident valabilă și relativ ușor de ilustrat în cazul personalității principelui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) , stins din această viață prin mijlocirea unui martiriu, cu mai bine de trei secole în urmă și devenit sfânt. Istoricii, după menirea meseriei lor, i-au reconstituit epoca și personalitatea, fiind încă departe de realizarea unei imagini complete a aceea ce a fost atunci. Totuși, această imagine, inițiată la scurt timp după moarte, dar statornicită mai ales în ultimul secol și jumătate, cuprinde cinci fațete ale domniei și personalității domnului român, unele evidențiate mai pregnant, altele doar schițate .

Este vorba mai întâi de sacrificiul domnului (martiriul) în numele credinței și al țării sale . După aproape 26 de ani de domnie, în care a știut adesea să înșele vigilența autorităților otomane și să navigheze învingător printre obstacolele interne și externe, domnul cu cei patru fii și cu sfetnicul însoțitor aveau să se lase sacrificați, la 15 august 1714, refuzând salvarea prin abdicarea de la legea românească și credința creștină. Acest sacrificiu sau martiriu în numele valorilor morale și religioase supreme a fost perceput aproape instantaneu ca unul deopotrivă personal și colectiv. Odată cu trecerea în viața eternă a domnului și a familiei sale, era salvată, prin calitatea lui Constantin Brâncoveanu de conducător suprem al Țării Românești, întreaga națiune română, care repudia supunerea în favoarea libertății și umilirea în favoarea demnității. Derularea martiriului în ziua Adormirii Maicii Domnului a sporit taina sacrificiului în numele poporului său – precum făcuse odinioară Mântuitorul vegheat de Sfânta Maria – incitând imaginația populară și dând frâu liber legendei.

O altă latură care a trezit atenția istoricilor a fost politica externă a domnului, calitatea sa de diplomat, de negociator pe nisipuri mișcătoare, într-o perioadă de redimensionare a continentului . Istoricii vorbesc – cu referire la cumpăna secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea – ca despre o epocă de „criză a conștiinței europene” , pricinuită de „trecerea de la mica la marea Europă” . După căderea Constantinopolului sub otomani (1453), era tot mai evident că modelul european de civilizație biruitor era cel occidental (catolic și protestant, concurențial, activ, eficient), în condițiile în care modelul răsăritean (ortodox, contemplativ, defensiv, fatalist) intrase în disoluție și restructurare, sub semnul Islamului. Eșecul celui de-al doilea asediu otoman al Vienei (1683) declanșează prin Reconquista expansiunea spre est a modelului occidental, cu tendința de a cuprinde sub semnul modernizator al acestuia și Țările Române. În paralel, modernizarea după tipicul occidental era inițiată și în Rusia lui Petru cel Mare, prin reformele introduse de către acest suveran.

Astfel, Constantin Brâncoveanu ajunsese să domnească atunci când imperiul sultanilor (căreia Țara Românească autonomă îi era supusă prin relații sui generis de vasalitate) intrase în declin (Dimitrie Cantemir avea să scrie atunci chiar „istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”), pe fondul sporirii forței împăraților romano-germani din Casa de Habsburg și a autorității Rusiei petrine, conduse și ea de un lider (țar) recunoscut de Occident drept împărat. Până la urmă, după cum a perceput din prima clipă Constantin Brâncoveanu, nici slăbiciunea otomanilor și nici avântul recuperator al puterilor creștine dinspre nord-vest și, respectiv, nord-est nu erau atât de ample în realitate încât să justifice și să determine atunci o schimbare radicală a statutului Țărilor Române. Astfel, Brâncoveanu a fost nevoit și capabil să ducă – după formularea plastică a lui Nicolae Iorga – „o politică de continuă observație” , în cadrul existent, neacceptând să devină supusul nimănui. Domnul a oscilat în politica sa externă nu din lipsă de fermitate, ci din realism, adaptându-se rapid meandrelor făcute continuu de marile puteri.

Brâncoveanu a fost portretizat de istorici și ca reformator, ca un prevestitor al politicii de reforme (mai ales fiscale), pe care aveau s-o practice succesorii săi. Dările au fost strânse, în general, de la populație în chip eficient, încât visteria domnului și statului (încă cele două se confundau în mare parte) a fost și a trebuit să fie mereu plină . Domnul era caracterizat ca unul care „știe să tundă oaia până la piele fără ca aceasta să țipe”. Această abilitate, dublată de bogăția personală moștenită și dobândită, ca și de plasarea veniturilor sale bănești în locurile cele mai sigure (la Viena sau la Veneția) i-au adus faima de om foarte bogat, fiind supranumit „prințul de aur”. Cu ajutorul numeroaselor sale pungi cu galbeni (date mai ales sultanului și înalților demnitari otomani), principele român a dobândit succese diplomatice notabile, ajungând să răspundă de soarta țării peste un sfert de secol. Pretinzând descendența din neamul Cantacuzinilor (de spiță imperială bizantină) și al Basarabilor (dinastia fondatoare a Țării Românești) și avându-l drept model pe Sfântul Împărat Constantin – fondatorul Noii Rome – principele român și-a purtat cu fast aproape imperial rangul, pe linia „Bizanțului după Bizanț”, fiind unul dintre cei mai mari ctitori și patroni culturali din istoria românilor . A protejat biserica ortodoxă și cultura bisericească și laică, stimulând școala și tiparul, pictura și arhitectura, artele minore. Mitropoliții Țării Românești se intitulau și atunci – conform tradiției din secolul al XIV-lea – „exarhi ai Laturilor”, așa cum făcea pe la 1700 Teodosie, originar din Transilvania, din Veștemul Sibiului, ilustrând vechiul patronaj pe care întâi-stătătorii de la Argeș (mutați apoi Târgoviște și București) îl dobândiseră de la Constantinopol asupra ortodocșilor din Ungaria și țările supuse coroanei ungare.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Principele Constantin Brâncoveanu și trecerea sa prin eternitate”