CODRULE FÂRTAT

S-au terminat roadele gliei, cernute-au fost de hoți
Și scormonit sân de pământ, cătând ascunse-averi
Tot ce a fost din neamul nostru s-a risipit sub roți
Cherind în zări departe nouă spre țări făr-de poveri.

 

Nu plânge, codrule fârtat!… fii stană pentru țară
C-ai să renaști dintr-un sfârșit cu-n val de început,
A tale lacrimi, nasc puieți, ce-or crește-n ceruri iară
Căci rănile în fraged ram, cu toate te-au durut.

 

Tu, codrul meu, frumos bărbat, nu plânge de pomană
Ci întărește-ți scoarța aspră să rupă barda lor,
Tăind copac, să crească alții, mai groși sub grea coroană
Făcându-le în ciudă azi, cum tu renaști cu spor.

 

Coboară-al tău frunzar uscat să cerni cu frunze glie
Să-astupe-n toamnă val frumos cu iz de ruginiu,
Căci frunza ta, vicleană e, sub tril de ciocârlie
Și tot ce-i mort, va naște viață… și va rămâne viu.

–––––––––––

Ciprian ANTOCHE

23 iunie, 2018

Din volumul ,,Cuvinte încondeiate!”

ECHITATE

 

Sărac plânge săracul, celui bogat nu-i pasă
Căci bogăția este un drept ce l-a născut,
Nu ține cont de suflet, obrazul nu îl lasă
Și nici sudoarea frunții în veci nu l-a durut.

 

Dar oare cum se poate a bogăți din noapte
Fără a-nșela săracul și a-l robi prin munci?
Când tu, bogat, n-ai muncă, nici palmele crăpate
Cine-i apoi săracul și cine-i bogat atunci?

 

Ești pus, sărac, la muncă, trudești și treaba lor
Te mint că fără juguri n-ai să răzbești cu vrere,
Nu vor decât mulți galbeni și doar atâta vor
Călcând peste morminte în drumul spre avere.

 

Bei apă plină-n mâluri pe când ei se desfată
Doar cu nectar siropuri și seva de la vii,
A ta cămeșă neagră n-a fost nicicând călcată
Pe când bogații îmbracă în straie bidivii.

 

Nu știi să cerni durerea, nu știi ce-i bucurie
În lanțul nedreptății îți duci zile amare,
Nu știi ce e normalul, nici cum ar fi să fie
Să-ți aibă prunci destulul și masa cu mâncare.

 

Dormi pe slinoasă pernă, cade bordei pe tine
Te culci cu foamea-n suflet, cu foamea-n zori te scoli,
Pe când, tu, rogi Divinul, bogat palate-și ține
Și pruncii în străinuri, plătind prostia-n școli.

 

Of, Doamne, câtă foame ai făurit în lume…
Și câtă nedreptate ai dat în bieți sărmani!
Ce gând avea-vei, Doamne și ce menire-anume
Le-ai hărăzit să aibă? căci… nu tânjesc spre bani.

 

Tânjesc către dreptatea de-ași pierde sărăcia
Dar nu vor a schimba-o cu-aceluia bogat,
Ei vor egalitate, vor ca să-și dea frăția
De la vlădica țării până la biet argat.

 

De ce să aibă unii mai multă cale-n cale
Făcând risipă lungă când alți-au foamea-n oase?
Nu toți sunt oare oameni, nu toți sunt oi a tale…
Trimise ca să pască în luncile mănoase?

 

Să fie putregaiul mai sus decât rod este
Iar paltinul și fagul să-nchine cruce lui?
Nici carii nu se-ndeamnă să roadă lemn de iesle
Unde legați șad boii și nu străpunge cui.

 

Bogat, sărac, tot-una-s, se vrea a scrie-n lege
Că-s oameni ca și alții, dar nu-s egali deodată,
Săracul cară jugul, crăpate pălmi culege
Dar nu șade la masă cu cel avut vreodată.

 

N-a fost nicicând dreptate și nici n-are să fie
De nu s-ar ridica, săracul de sub jug…
Ori toții să troneze șezând în puf de glie,
Ori să-și înjuge trupul la coarnele de plug.

—————————————-

Ciprian ANTOCHE

8 iunie, 2018