O MAMĂ ȘI DUMNEZEU 

prof  AURELIA RÎNJEA

Recenzia romanului URSULA, O MAMĂ JUDECATĂ DE COPII, al scriitoarei MARA POPESCU – VASILCA

Romanul URSULA, O MAMĂ JUDECATĂ DE COPII, Ed. Izvorul Cuvântului, București, 2020, al scriitoarei de origine română din Canada, MARA POPESCU – VASILICA, face parte din colecția „Dragostea, arză-o-ar focul”. O surpriză plăcută pentru mine, motiv pentru care vă invit la lectură, astfel ca împreună să pășim în fascinantul universul existențial al femeii, într-o societate ignorantă și agresivă.

Încă de la început, prin titlu și prin Cuvântul înainte al autoarei, cartea constituie o provocare, o șansă de a cunoaște universul interior, atât de tainic și de magic al femeii, plin de surprize, dar de cele mai multe ori neînțeles.

Cuvântul din partea Editurii prin domnul Căprar Florin, interviul luat autoarei de către Veronica Gavrilă, ne ajută s-o cunoaștem mai bine, să-i înțelegem modul de a gândi, de a trăi într-o țară agreată de mulți români, unde aceștia și-au urmat destinul. O temă actuală, un prilej prin care autoarea trăiește odată cu personajele sale, cărora le-a dat viață, purtătoare de mesaje adânci, scrierile sale urmărind rezonanța tacită cu cititorul, pe care aceasta o realizează din plin.

Cartea are 14 capitole, prin care treci ca și cum ai deschide ușile unui simplu, dar mare edificiu al vieții, în care Ursula își prezintă povestea ei, plină de lecții înțelepte și confesiuni. Ea consideră că „numai cei care au fost iubiți, știu să iubească. Iubirea nu are limite și nici reguli”… „toți suntem sau avem parteneri ideali, dar nu avem timp să-i înțelegem” (p. 19).  „Lipsa de comunicare, de dăruire, de sinceritate și respect duc la vieți imposibile”… „Trebuie văzut omul de lângă noi, să-i dăm spațiu ca să înțeleagă că e iubit” (p. 20).

            Încă din capitolul I, atmosfera este magică: „vântul mă înconjoară ca pe o femeie dezbrăcată ce-așteaptă să-i lipească el veșmânt de frunze pe trup” (p. 22). Construcții estetice deosebite: „ploaia care stă la pândă” (p. 22),…  „un vânt care o duce precum destinul unde vrea el”. O confesiune cu ploaia, care te ajută să intri repede în pielea personajului:  „omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui” (p. 25).

Ursula este o femeie care a făcut sacrificii pentru a exista, pentru copii ei, vânzându-și trupul în prima parte a vieții, pe care trecutul o urmărește, neștiind cum să le spună copiilor ei adevărul.

            Acțiunea se derulează pe multe planuri, într-o curgere liric – narativă, care nu obosește, ci înviorează povestea. Ne prezintă experiențele sale de viață cu clienții sau cu cei care s-au implicat în viața ei. Ea lucrează, studiază și vrea să fie ziaristă, lucru pe care îl și reușește, determinată fiind de Ștefan, cel care îi oferă bani suficienți, cât să renunțe la acest mod de viață, moment în care se simte pentru prima dată liberă. El a învățat-o și cum să investească banii în casele pe care le-am cumpărat pentru copii, pe care le-a închiriat pentru a le plăti.

În apartamentul ei, clienții vin ca la un cabinet al unui psiholog. Dar nimeni nu-i cunoaște zbuciumul lăuntric de femeie singură, care luptă pentru supraviețuire, dar mai ales pentru dragostea ei pentru copii. Ne prezintă cu multă decență întâlnirile cu clienții și confesiunile acestora, cărora consideră că le vinde plăceri, pe care ea nu le trăiește.  Nu e lipsită acțiunea nici de conflicte, care arată vulnerabilitatea femeii singure și neînțelese.

            Vești despre copii primește de la Mărioara, cumnata dinspre fostul ei soț Nicu, cu care se căsătorise de la 17 ani. A fost bucuroasă, ca orice mamă iubitoare, când acesta i-a lăsat pe copiii să-i crească ea. Ne redă cu mare nostalgie amintiri din copilăria ei, cum mergeau duminica la biserică și mama îi ridica pe rând să sărute icoanele, fără să uite apoi bătăile suportate din partea lui Nicu, de ea și copii.  Se recunoaște a fi „o femeie care-și caută cuibul și lumina” (189), dar dialogul care va trebui să îl aibă cândva cu copiii, o urmărea permanent.  Se simte o femeie vinovată, măcinată de  „remușcări și renegată de proprii copii”.

Își aude deseori vocea interioară, care de multe ori e împotriva ei. Consideră că singurătatea îi este prietenă. „Privesc spre cer, din patul pe jumătate gol și mă înfior de bine sau poate de tristețe, de vise și de gânduri cu planurile-mi învechite de viitor” (p. 28),  fără să uite vreun moment  de ajutorul divin.

Despre iubire ne spune: „dacă aș putea iubi pe cineva, i-aș cutreiera visele în fiecare noapte, unul după altul, aș fi luat clipele senine și apoi le-aș fi dat vântului să le plimbe, să le ducă departe, ca să văd dacă s-ar mai întoarce la mine”… „Aș vrea să fac poem din iubire” (p. 58).

Uneori își așterne gândurile în poezii: „când scriu, pare că îmi curăț sufletul, că toate evenimentele scrise acolo le-am șters din minte. Rămân liberă să pot începe o viață nouă”  (p. 66).

Din când în când aceeași toamnă, care e una specială, vrea să o ajute să prindă curaj, una ieșită din calendarul prezentului, (p. 233). Plouă peste gândurile trimise de mine în ploaie, să le spele ea de tristețe, sunt gânduri speriate de liniște (p. 246). În căutarea liniștii, ne îndeamnă „să ne ascultăm gândurile, dacă avem curaj să ne judecăm singuri faptele,  fără să se mai amestece alții. Să păstrăm în suflet pe cei care au fost alături și care au fost ca o binecuvântare de la Dumnezeu” (p. 273).

Dornică de afirmare, urmează cursuri de formare personală și este foarte mândră de ea când și-a văzut numele scris cu  litere mari pe Diplomă: URSACHE URSULA, ZIARISTĂ. Primul său interviu îl ia chiar procurorului Adrian Zamfirescu.

Alături de acesta și el cu o poveste, (crescând copiii soției cu altul, precum ar fi ai lui), învață să oprească timpul pentru iubire și „dacă este încuiat timpul, să-l elibereze dacă așa e scris în stele” (p. 247). Împreună hotărăsc să înfrunte trecutul, să vadă dacă numele lor sunt trecute în „cartea destinului” (p. 247).

Întâlnirea cu fostul soț, discuția cu copiii, aniversarea zilei de naștere a lui Adrian, când cele două mari familii se reunesc la o masă rotundă în grădină, cu toții precum „în grădina lui Dumnezeu” (p. 355), sunt momente pline de emoție, frumos construite din punct de vedere estetic.  

Copiii Ursulei pleacă în Franța pentru a scăpa de judecățile altora referitoare la mama lor. Casele lor au fost donate unui centru pentru ajutorarea copiilor, femeilor și bătrânilor. Tot în Franța, Ursula și Adrian s-au căsătorit și ne-au plimbat apoi prin Paris, eu fiind încântată de revederea Orașului Luminilor. Urmează Londra, Tower Bridge, Piața Trafalgar cu Columna lui Nelson, reamintindu-ne o poveste tristă, povestea de dragoste dintre Amiralul Nelson și Lady Hamilton, (o femeie care a găsit puterea să iubească, dar nu a găsit omul potrivit și nu a ținut cont de consecințe).

Volumul ne oferă lecții  miraculoase  de înțelepciune: a învățat că „tot ce vine de la Dumnezeu trebuie prețuit, că nu trebuie să judecăm, ci să facem voia lui” (350);   în rugăciune „lăsăm îngerii și sfinții să se roage pentru noi” (358);  „avem nevoie de dragoste, care își are locul în viețile noastre ca o carte într-o bibliotecă”; „Important e ca noi să fim uniți” (231) sau  dialogul dintre Părintele Zamfirescu și Ursula, în urma căruia acesta revine asupra deciziei, aducând-o în biserică pe  mama lui Adrian, pentru slujba de înmormântare,  lăsând ca judecata să fie făcută de Cel de Sus.

Volumul se termină cu lansarea primei cărți a personajului principal, un dar de dat mai departe.

Recunosc că am citit și am plâns deodată. De ce? Pentru că în anii comunismului, o femeie dacă divorța, era marginalizată de societate, chiar dacă  motivele ei erau îndreptățite, iar apoi ea își creștea singură copilul, pentru a ajunge a fi demn, în fața lui Dumnezeu. Apoi, întâmplător sau poate nu, mica mașină a personajului principal din roman, se numea  Bibilică, iar pe a mea, nepoțica Alexia a botezat-o, Buburuză (aici am surâs). Cum să nu ai compasiune pentru un om care luptă pentru supraviețuire prin toate mijloacele? Doar o Mamă și Dumnezeu pot înțelege.

Impresionantă poveste de viață, frumos și delicat prezentată din punct de vedere literar, cu introspecții și confesiuni, cu dialoguri dense în conținut, cu personaje frumos creionate, cu esențe și construcții stilistice, care te ajută să fii în miezul acțiunii și să empatizezi cu personajele.

Nu mă  miră că autoarea consideră că: „scriitorul e singurul evaluator. Este critic, observator, el suferă și se bucură cu personajele care prind viață. Pare ușor să scrii, dar e greu. Trebuie să fii conștient că cel ce va citi va căuta ceva care să îl atragă, să îl motiveze să continue, ceva cu care să rezoneze” (p. 15) … „orice scriitor are valoarea lui, are un mod unic și interesant de a scrie, are ceva interesant de spus”… „că a publica este ca și cum ar trebui să intre în arenă” (p. 21).

Iată că bucuria mea a fost mare, că am descoperit o scriitoare minunată, că acolo în Canada, românii nu au uitat să gândească și să trăiască românește! Cu toată admirația pentru promovarea valorilor culturale ale poporului nostru, vă mulțumesc distinsă scriitoare MARA POPESCU – VASILICA, pentru acest minunat dar spiritual și vă aștept cu interes și bucurie următoarele apariții editoriale!

                                                                            prof  AURELIA RÎNJEA

membru al World Poets Association Romania