COPACUL

Copacul, locul de joacă. La umbra lui falnică, inventam soldaţi din lut şi crenguţe şi eram în mare război cu o viespe ascuţită şi curioasă, care încerca să aterizeze în garnizoana mea şi să o ameninţe cu acul ei veninos.

Locul în care mă ascundeam şi încercam adesea să-i desenez umbra pe ţărână; locul în care căutăm pe suprafața lui cucerită de mine prin urcare, ca pe o cetate, noi intruşi care erau furnici grăbite, ce-și purtau grăuntele ca pe un trofeu, o buburuză ce îşi făcea drum, încercuind o frunză găurită, o omidă ce învăluită într-o vestimentaţie pufoasă, se grăbea la un spectacol departe de forfota lumii şi cerul ce îşi schimba nuanţele de albastru ca apoi să devină tot mai blând.

Copacul cel care mă chema mereu se aşeza aşa frumos şi falnic între cer şi pământ, mă atenţiona în vacanţele mele petrecute la sat, că el, copacul mă aştepta mereu să apar pe cărare, să-l recunosc şi să-l ating atât cu mintea mea cât şi cu degetele pline de emoţie.

Mi-a aduc aminte într-o vară, o altă vara faţă de cele ce au trecut, când mă îndreptam spre sat cu atâtea gânduri şi cu un zâmbet larg pe buze, am observat de departe, precum un joc imens de puzzle că o piesă lipsea, lipsea chiar el… copacul meu.

A fost tăiat în urmă cu o săptămână, ce mai contează de cine? De atunci tot satul părea altul, părea mai gol şi lipsit de farmec, aceasta torță verde imensă, copacul care a continuat să ardă doar în amintirea mea şi poate a unei păsări ce-şi plângea căsuţa, făcută cu trudă printre ramurile lui, a fost ucis.

Am alergat într-o dimineaţă cu multă rouă la copacul meu, copacul rămas acuma doar ca un mormânt, ca un desen netreminat la finalul unui caiet, desenat în mare vitează şi plictiseală… Copacul meu, creionat de mine, imaginar cu un deget şi cu linii trasate între cer şi pământ, între mine şi imensul gol lăsat în urma lui.

M-am aşezat pe rana lui, pe ciotul lui tăiat şi mi-am imaginat că eu aş fi copacul! Simţeam cum vântul se juca între pletele mele transformate acum în crengi. Trecătorii nu cred că m-au observat… Eram altcineva!! Eram un nou copac…

*

FLUTURELE

Ce frumoşi sunt fluturii! Sunt mici și poartă două aripi ca de macrameu. Orice vânt poate să le frângă aripile ce sunt împreunate ca două palme, ca două fețe ce ar putea spune atât de multe povești din viața unui fluture.

Când eram copil, îmi amintesc că am găsit un fluture cu o aripă frântă și am crezut că am puteri supranaturale să-l vindec. Ce bine ar fi fost! Nu? L-am luat cu grijă în palmele mele și i–am cântat ceva frumos, să-i alin amarul, i-am șoptit că-l voi vindeca și așa îmi voi face un nou prieten: un fluture. Am încercat și i-am suflat aer în aripioare, însa… nu eram decât un copil ce țineam în mână baloane multicolore de săpun. L-am aruncat în sus, să-și amintească zborul și drumul spre casă, dar a căzut în praful de pe drum și o furnică s-a urcat pe el… L-am ridicat și i-am suflat încet praful de pe aripioare și l-am băgat în buzunar, să-l protejez de orice pericol.

Atunci am înţeles că nu am puteri supranaturale. Am crezut că dacă îl scot din buzunar, fluture v-a zbura, așa cum zburau fericiţi în grădina bunicii peste varză… dar fluterele meu era înțepenit. Eu nu am știut atunci, că în buzunarul meu călduros, fluturele și-a continuat zborul spre o lume frumoasă, spre o lume care este acoperită numai de fluturi albi, galbeni, albastrii, iar copiii, aşa cum eram eu, frumoși, buni şi zburdalnici sunt prietenii lor cei mai buni.

*

ARICIUL

Într-o dimineață, am plecat împreuna cu bunicul meu în pădure. Bunicul cunoștea foarte bine pădurea sau pădurea îl cunoştea foarte bine, pentru că am zărit cum o pasăre a început să cânte şi mai frumos când el a privit-o iar pe cizma lui stăteau prinse flori de pe câmp, frunze și o lăcustă micuță și verde. Pădurea era minunată, cu atâtea flori frumoase şi ciuperci care își aveau ca trenă, muşchi verzi pe care adesea urca un gândac, care părea să nu se de-a bătut până nu ajunge în vârf.

Curiozitatea mea era acolo, în frunzele moarte şi căzute în timpul toamnei, acolo găseam adesea comori, viermi ce deranjaţi de un spectator gălăgios își contiunau dansul lor desparte de lumina soarelui. Rămâneam adesea în urma bunicului meu, găseam câte-o buturaga ce semăna cu un animal fioros şi mă întorceam adesea să văd dacă nu a prins viaţă şi mă urmăreşte, apoi pe cărarea din pădure găseam adesea urmele unor porci sălbatici, am găsit chiar urma unui cerb… Ce mult mi-aş fi dorit să pot să văd unul, dar mi-am animtit de povestea cu Bamby şi atunci am înţeles că noi, oamenii le putem adesea face mai mult rău decât bine şi-am început să merg pe cărare fără să calc nicio vietate de pe drum.

Bunicul îmi povestea cum călătorea el singur prin pădure, fiind copil iar o dată a şi înoptat într-o pădure, cred că bunicul era cel mai puternic om de pe pământ… azi cred la fel, când îl port doar în pădurea amintirilor mele.

Dar când să ieşim din pădure, la trunchiul unui copac, printre frunzele moarte, am găsit spre marea mea bucurie, un arici. Atunci am simţit o mare bucurie văzând aceasta vietate ce avea un năsuc mic şi negru, am încercat să-l ridic însă pe cât era de mic şi neajutorat, am simţit ţepi lui care asemenea unui batalion au acţionat toţi în acelaşi timp. Bunicul îmi spunea că aici în pădure este casa lui, şi poate am crezut eu, are o mămică cel aşteaptă acasă îngrijorată. Am rămas mult în urma bunicului meu şi ne putând să-mi i-au gândul de la el, mi-am dat jos bluză şi l-am luat cu ea, ţepii cei drep îi mai simţeam însă nu puteam să-l las aici, doream să mă joc cu el şi apoi să-l aduc înapoi.

Deşi bunicul meu înainta, el a ştiu ceea ce am făcut, iar parcă întreaga pădure în urma mea îmi şoptea: „Ne-ai furat ariciul! Noi te-am primit frumos, cu cântec de păsărele, cu flori frumoase şi zumzet de bondar şi tu? Tu cum ne-ai răsplătit?” De ce?… dar oare nu era bunicul meu preferatul pădurii? Şi eu eram nepotul său… Nu l-am luat eu pe arici cu multă grijă? I-am dat chiar un nume, Auci, de la ţepi lui care adesea mă făceau să spun asta, dar aricul nu s-a supărat pe mine, a stat aşa frumos şi cuminte în bluza mea cea verde şi noua primită cadou de la mama şi care adesea mă ruga să nu o murdareasc! Acuma avea urme de frunze şi pământ… Atunci mi-am zis, aricii nu au bluze şi poate adesea le este frig, mama nu se va supăra că am făcut în drum spre casă o faptă bună.

Continue reading „Andrei Adrian BLEDEA: Din jurnalul copilăriei mele (proză scurtă)” →