Anatol COVALI: Rugăciune în sfânta şi marea zi de luni din Săptămâna Patimilor

Rugăciune în sfânta şi marea
zi de luni din Săptămâna Patimilor

 

Ca Iosif cel frumos şi preacurat
ai fost urât de cei de-un neam cu Tine,
ca el ai fost vândut şi îngropat
şi-ai biruit ca el răul prin bine.

 

Iisuse-al meu, ce trist sunt de acum,
ce zbucium este în a mea credinţă,
când ştiu că îţi porţi paşii pe un drum
ce duce spre cumplita suferinţă.

 

Te văd cum stai alături de măslin
şi îl blestemi pentru că n-are roadă
şi mă-nspăimânt c-aş putea să devin
un nou măslin ce sub blestem să cadă.

 

Mă zbat să fiu tot timpul pregătit
să-ntâmpin, Doamne,-oricând a Ta venire
cu trup curat, cu sufletul gătit
în straie luminoase de iubire.

 

Dar până-atunci mă întristez şi plâng
ştiind ce rost pe acest drum Te-aduce
şi parcă simt cum bicele mă frâng
şi-alături de tâlhari mă pun pe cruce.

—————————-

Anatol COVALI

București

2 aprilie 2018

 

Anatol COVALI: Eu cânt cu sufletul (poeme)

Mi-am pus

 

Mi-am pus o mască veselă pe faţă
şi umblu printre semeni fericit
că am trăit cea mai frumoasă viaţă
care mi-a dat ce-am vrut şi m-a iubit

 

Mi-am pus un strai superb, de sărbătoare,
şi am ieşit în lume să mă plimb,
să vadă toţi că port cu încântare
deasupra frunţii-al bucuriei nimb.

 

Mi-am pus pojghiţă de-aur pe cuvinte
şi am turnat mir sfânt în miezul lor,
ca să încânte orice ochi sau minte
atunci când spre vreun suflet pleacă-n zbor.

 

Mi-am pus pe lacrimi zîmbet. Şi speranţe
am zugrăvit pe orişice mâhniri,
punând culori aprinse pe nuanţe,
cioplind cu pasiune împliniri. Continue reading „Anatol COVALI: Eu cânt cu sufletul (poeme)”

Anatol COVALI: Poeme

Nu ştiu de ce…

 

Nu ştiu de ce, nu ştiu nici când, nici cum
mă voi trezi păşind pe un alt drum,

 

dar nu mă înspăimânt şi nici nu-mi pasă
atâta vreme cât destinul meu
îmi pare c-a rămas pădurea deasă
prin care-am colindat doinind mereu.

 

Nu ştiu de ce simt sufletu-mi vibrând
de-un tineresc avânt ce orişicând

 

e-n stare să înfrunte mii de riscuri,
să nu îi pese dacă mai cad stânci
atunci când urc cutezător spre piscuri
şi văd în jur numai prăpăstii-adânci.

 

Nu ştiu de ce şi nu aştept răspuns.
Încrederea în mine mi-e de-ajuns!

 

E soare-n plâns

 

E soare-n plâns. Prin lacrimi zboară fluturi
şi în lumină râd gingaşe flori.
Continue reading „Anatol COVALI: Poeme”

Anatol COVALI: Secvențe lirice

Trufia cerşetorului

 

Am fost şi cerşetor căteodată,
dar n-am cerut nimic, nici din priviri,
în timp ce pe spinarea-ncovoiată
duceam un infinit de răstigniri.

 

Prin lume am umblat chiar şi în zdrenţe,
dar nimeni n-a văzut ce straniu-arăt,
căci printre-atât puhoi de existenţe
a mea n-a mers vreodată îndărăt.

 

Am vrut să nu-mi simt fruntea în ţărână
şi-ale minciunii palme pe obraz,
să pot rămâne limpede fântână
în loc să mă fălesc în chip de iaz,

 

Să nu roşesc în faţa conştiinţei
când ochii ei vor căuta febrili
în smârcurile-adânci ale fiinţei
pe ai trădării sumbri crocodili.

 

Stă înaintea voastră cel din urmă
şi ieri şi azi, mereu biruitor,
pentru că-n timp ce unii-au rămas turmă,
eu mă mândresc că-am fost şi cerşetor.

 

Zburam…

 

Zburam… şi deodată înfiorat am vrut
pe-un fulg de dor să-ncalec, să vin să te sărut,
dar fulgul s-a topit şi am căzut.

 

În locul prăbuşirii, când noaptea e senină,
când stelele sunt albe şi luna este plină,
se-arată un izvor cu unda lină.

 

Continue reading „Anatol COVALI: Secvențe lirice”

Anatol COVALI: Lirice

Vino cu mine

 

Vino cu mine-n grãdina iubirii
pe-al cãrei suflet arat de curând
au înflorit zâmbitori trandafirii
transfiguraţi de surâsul tãu blând.
Vino şi culcã-te în al meu gând
ca într-o iarbã cu firul plãpând
s-auzi cum freamãtã trupu-mi flãmând.

 

Sunt plin de cântec, deci vino şi-nvaţã
noi melodii ca apoi sã le cânţi
numai atunci când din noapte şi ceaţã
pe al meu cer vei dori sã te-avânţi.
Vino ca lacrimile sã mi le zvânţi,
îngerii dorului sã mi-i încânţi,
punând altoiuri pe arborii-mi frânţi.

 

Inima mea e flãmândã de tine,
sufletu-mi este de tine-nsetat,
ramuri de vis mi-au crescut pe tulpine
şi gândul mi s-a împrimãvãrat.
Continue reading „Anatol COVALI: Lirice”

Anatol COVALI: Lumina iubirii (poeme)

IUBIREA MEA

 

Iubirea mea nu are început,
căci din Iubire-n lume-am apărut
cu o menire,
pe care-ncerc s-o-ndeplinesc mereu
împrăştiind din când în când iubire
în jurul meu.

 

Nu ştiu dacă am dat îndeajuns,
căci mult prea rar la fel mi sa răspuns,
ba dimpotrivă
la orice bine am primit un ghiont
şi-un brânci care să-mi zvârle în derivă
orice-orizont.

 

Şi totuşi am iubit mereu intens
vrând să-mi văd trupul plin,bogat şi dens
de sentimente
în care să simt dragostea vibrând
că ura şi invidia-s absente
din al meu gând.

 

Continue reading „Anatol COVALI: Lumina iubirii (poeme)”

Anatol COVALI: Simfonia inimii (poeme)

Nu-mi pasã

 

Mi-am zidit în timp şi-n sens fortãreaţã
unde sunt convins cã nu-i cu putinţã
sã mai aibã tot ce-i urât în viaţã
vreo biruinţã.

 

Mai am mult de mers. Am saci de cuvinte
ce-aşteaptã sã fac din ele poeme,
iar sufletul meu îşi pune noi ţinte
în crez şi-n vreme.

 

De ce sã fiu trist? N-are importanţã
cã-n acest sfârşit este plâns şi geamãt
câtã vreme-aud în câte o stanţã
un tandru freamãt.

 

Pãsãrile mor, fluviile seacã,
aerul din jur e tot mai fierbinte,
dar pot sã zâmbesc şi sã spun: Ce dacã,
merg înainte!

 

Continue reading „Anatol COVALI: Simfonia inimii (poeme)”

Anatol COVALI: Sonete

Nu se mai poate!!!…

 

Vom mai răbda puţin scrâşnind din dinţi
şi blestemând cu gura încleştată
această cruntă teamă vinovată
de faptul că suntem aşa cuminţi.

 

Dar când în deznădejdea ferecată,
într-un sfârşit, ne vom ieşi din minţi,
nici dacă aveţi maldăre de-arginţi
nu veţi scăpa de cuvenita plată.

 

Că mult prea des, râzând, v-aţi bătut joc
de creştineasca noastră bunătate
ce ne-a adus doar plâns şi nenoroc,

 

ca să vă fie faptele iertate
în clipa când, luând de ură foc,
destinul va urla: Nu se mai poate!!!… Continue reading „Anatol COVALI: Sonete”

Anatol COVALI: Versuri

Mai îmi pare şi azi

 

Mai îmi pare şi azi câteodatã
cã-n zadar stau şi-aştept la rãscruci.
Fericirea mai vine fardatã,
anii-mi stau uneori pe butuci.

 

Nu-i tot timpul splendoare în iarbã,
mai mi-e greu, uneori mai suspin,
totuşi viaţa-mi vrea zilnic sã soarbã
doar ce este frumos în destin.

 

Sunt convins cã speranţa e-n stare
sã alunge tristeţea oricând,
dacã-îţi laşi fericirea sã zboare
şi te-avânţi, lângă dânsa, cântând.

 

Nu-i posibil ca viaţa sã fie
un continuu extaz în sublim.
Pentru zâmbetul din bucurie
deseori, îndurând, suferim.

 

Alãturi

 

Stau alãturi
de cel mai bun prieten al meu,
Creatorul tuturor celor
vãzute şi nevãzute.

 

Continue reading „Anatol COVALI: Versuri”

Anatol COVALI: Lirice (versuri)

Zbor albastru

 

Zbor albastru prin speranţã
ca sã strâng sute de stele
spre-a ciopli grãbit în ele
cea din urmã cutezanţã,
ca la tot ce-a ajuns zdreanţã
sã fac splendide nacele
pentru visurile mele
cãrora le dau nuanţã.

 

Ciocârlii în mine cântã,
aud susur de izvoare.
Mângâi tandru orice floare
ce-mi surâde şi mã-ncântã.
Spre-mpliniri visu-mi se-avântã.
Strãluceşte-n mine-un soare
ce cu raze sclipitoare
lacrimile mi le zvântã.

 

E desigur o minune
care-mi arã în fiinţã
aruncând în suferinţã
şi în plâns seminţe bune.
Cânt pe-ale iubirii strune,
cred cã totu-i cu putinţã,
prinde viaţã-orice dorinţã
şi-n surâs durerea-apune. Continue reading „Anatol COVALI: Lirice (versuri)”