Ce ai strâns, dai dintr-odată
şi cu mâinile-amândouă,
mereu numai mană nouă,
cândva binecuvântată.

Ai vrut sufletu-mi să-ţi fie
adăpost şi-altar întruna.
Ţi-am dat pentru totdeauna
ce-ai dorit, cu bucurie.

Te-am păstrat ca temelie,
înfruntând din văgăuna
vieţii, viscole, furtuna
ce-au vrut ţelul să-mi sfâşie.

Tu eşti singura-mi avere
şi nu poţi să-mi fii răpită,
căci tot timpul eşti păzită
de a inimii putere.

Orice suferinţă piere
când te vede fericită
şi mereu îndrăgostită,
dornică de mângâiere.

Mă mai clatin, şovăi dacă
simt că anii-îmi dau bineţe,
mai alunec în tristeţe
când e-n gânduri promoroacă,

dar tu-mi pui pe orice cracă
flori şi-mi mângâi cu tandreţe
viaţa care cu nobleţe
straie de speranţe-mbracă.

————————————–

Anatol COVALI

București

4 noiembrie, 2018

Sufletul mă-ndeamnă
să-ntreb de-ţi adie
blândă-n reverie
şi ce mult înseamnă.

Mai putea-vom oare
să trăim vreodată
clipa minunată
şi copleşitoare

când eram răcoare
şi-arşiţi totodată
şi-aveam viaţa toată
pentru-a-i da grandoare?

Încă eşti fierbinte
în a mea fiinţă
plină de dorinţă,
încă mai ţin minte

magicele ţinte
scrise-n năzuinţă
când doar biruinţă
ne ieşea-nainte.

Stau în amintire
plin de încântare
mirat cum de oare
astfel de iubire

veşnic e-nnoire
minunată care,
în splendore-i are
stropi de nemurire !…

————————————–

Anatol COVALI

București

3 noiembrie, 2018

 

s-admir fără de teamă
de vreo dezamăgire
superba înnoire
a codrilor de-aramă.

Stau şi admir. Adie
prin crengile uscate
de-atâtea ierni ciudate,
un vânt ce le reînvie

şi-o sfântă armonie
tot trupul mi-l străbate
când în singurătate
cânt plin de bucurie.

O tandră tinereţe
îmi mângâie fiinţa.
Îmi văd arzând dorinţa
şi nu mai simt tristeţe.

Alung, dar cu blândeţe,
durerea, neputinţa
şi las ca biruinţa
noi zboruri să mă-nveţe.

Ce s-a-ntâmplat, o, Doamne,
cu mine dintr-odată,
că-i primăvară iată
şi am uitat de toamne?

Iubirile mă-ndeamnă
să râd ca altădată,
să şterg orice erată
ce dureros condamnă.

————————————–

Anatol COVALI

București

2 noiembrie, 2018

ca la tot ce-a ajuns zdreanţă
să fac splendide nacele
pentru visurile mele
cărora le dau nuanţă.

 

Ciocârlii în mine cântă,
aud susur de izvoare.
Mângâi tandru orice floare
ce-mi surâde şi mă-ncântă.

 

Spre-mpliniri visu-mi se-avântă.
Străluceşte-n mine-un soare
ce cu raze sclipitoare
lacrimile mi le zvântă.

 

E desigur o minune
care-mi ară în fiinţă
aruncând în suferinţă
şi în plâns seminţe bune.

 

Cânt pe-ale iubirii strune,
cred că totu-i cu putinţă,
prinde viaţă-orice dorinţă
şi-n surâs durerea-apune.

 

Stau mirat privind în vreme
anii ce-au trecut degeaba
când aveam plină cocioaba
de mâhniri făcute gheme

 

şi cum viaţa-mi nu mai geme
şi un iureş este graba,
îi ucid tristeţii gloaba
şi-armăsari fac din poeme.

————————————–

Anatol COVALI

București

1 noiembrie, 2018

Mai aproape de ultima clipă,
când voi spune senin bun rămas,
nepăsându-mi de multa risipă
ce în dar tuturor am s-o las.

 

Mai curând, mai târziu, n-am de unde
să aştept chiar şi-n şoaptă-un răspuns…
Ca oricând vremea-n ea mă ascunde
cum în mine şi eu m-am ascuns.

 

Mai puţin sau mai mult, nu-mi mai pasă
dacă pot câte-un nod să descurc,
să surâd când destinul mă lasă
pe o altă colină să urc.

————————————–

Anatol COVALI

București

31 octombrie, 2018

Nu mai vărs lacrimi stând în tristeţe
şi din buruiene făcând cununi.
Noilor visuri le dau bineţe
croind din zâmbet mii de minuni.

 

Nu stau pe gânduri în amintire
torcând regrete pe fus de dor.
Strâng în buchete noua rodire
şi-alerg cu dânsa spre viitor.

 

Nu-mi pasă dacă ninge sau plouă
că despărţirea va fi-n curând.
Sufletu-îşi spală faţa cu rouă,
inima zburdă-n mine cântând.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 octombrie, 2018

Tânărul vesel, plin de speranţe
care sub cnuturi nu a gemut,
din sentimente adună gloanţe
şi răni închide cu un sărut.

 

Bărbatul mândru de-a sa solie
îmi strânge mâna c-un gest firesc
şi-n al meu sânge pacea adie
când parcă aripi din nou îmi cresc.

 

Pe cănd bătrânul, mâhnit că viaţa
a fost o clipă, un fulger doar,
zâmbind priveşte sfârşitu-n faţă
spunând : Ce tânăr mă simt şi par !.

————————————–

Anatol COVALI

București

29 octombrie, 2018

Niciodată îndoiţi genunchii.
Am să trec şi cel din urmă prag
fără să îmi tremure rărunchii,
fllndcă ştiu că-s aşteptat cu drag.

 

Niciodată-nvins de necredinţă.
N-am să-mi cern în suflet îndoieli.
Îmi vor arde-ntruna în fiinţă
candele pentru orice greşeli.

 

Niciodată lacrimi şi suspine.
Voi pleca ştiind că Dumnezeu
o să-nsămânţeze după mine
amintirea sufletului meu.

————————————–

Anatol COVALI

București

28 octombrie, 2018

Nu-mi mai pasă că-i zbuciumu-aproape.
Ceaţa ochilor s-a-mprăştiat.
Orizontul îmi arde sub pleoape
când cu sufletul iar îl străbat.

 

Mai departe, mereu mai departe,
părăsind un prezent anodin
ale cărui ferestre sunt sparte
de luceferi ce vin din destin.

 

Viitorul vibrează în strune
către inima mea un nou cânt,
care-n şoapte de dragoste-mi spune
că-s acum un alt cer şi-alt pământ.

————————————–

Anatol COVALI

București

27 octombrie, 2018

De ce tristeţe? Mi-am dorit anii
vibrînd în zâmbet, nu-n rece plâns,
că voi culege din holde stranii
roade bogate, cum am şi strâns.

 

Nu ! resemnării îi spun când torţă
mă simt adesea.Chiar rug aprins.
Cred cu tărie în a mea forţă,
căci nori de teamă nu au mai nins !

 

Cum să nu stărui? Spuneţi-mi rostul
ca-nvins de soartă să mă declar.
Nu o colibă mi-e adăpostul,
ci-un palat splendid. Un sanctuar !

————————————–

Anatol COVALI

București

26 octombrie, 2018